Oameni şi cărţi

La anu'

2011-12-24T18:03:00.002+02:00

Nu ştiu când s-a dus anul ăsta.

La început de ianuarie îngheţam în Băneasa, aşteptând zborul spre Bruxelles. Când am ajuns în camera de cămin, era atât de frig că n-am putut decât să deschid caloriferele şi să mă cuibăresc sub două pături. Prima zi am învăţat cu mânuşi; subliniatul era dificil.

În februarie îngheţam în Paris. O fi el oraşul luminilor, dar al căldurilor nu prea e. Am făcut picnic în Luvru, am chicotit ireverenţios în Notre Dame şi ne-am bucurat de Centre Pompidou. Ultimele zile în Bruxelles am strâns bagaje, am aşteptat rezultatele examenelor şi am încercat să nu pic în melancolie. Nu prea mi-a reuşit.

Am ajuns acasă de Valentine's Day şi au urmat două-trei luni fără mari evenimente. Ba nu, mint. Am fugit înapoi în Belgia pentru câteva zile însorite, care mai mult mi-au frânt sufletul, şi i-am văzut pe God Is an Astronaut.

Din vară, lucrurile au început să se precipite. În iunie mi-am dat ultimele examene la ASE şi am început să îngraş porcul în ajunul licenţei. La festivitatea de absolvire mi-a căzut drăcia aia de pe cap fix în frunte.

În primele zile din iulie m-am distrat de minune la B'Estfest. Într-o zi s-a lăsat cu arsuri şi bronz de tractorist, într-a doua cu pulover de lână şi bocanci. Dar a fost fain. Mai ales Mika, la care am rămas cu gura căscată cât de bun showman este.

Pe 11 iulie am dat licenţa, în să-le-zicem-aplauzele comisiei. M-am bucurat o ţâră, am sărbătorit cu un telefon nou şi am fugit în Vamă. Plănuiam să stau ceva vreme, să-mi pun gândurile în ordine. N-a fost să fie.

Pentru că pe 18 iulie am început să lucrez la Novel Ventures, un incubator de afaceri început pe genunchi de Bogdan Georgescu şi Tudor Chindea. Eram 14 cu toţii, majoritatea lipsiţi de orice fel de experienţă sau de aşteptări. Ne-am apucat să facem cercetare pentru câteva idei de afaceri şi să învăţăm din zbor cu ce se mănâncă viaţa reală şi treaba asta cu venitul la muncă. Mi-a plăcut, mi-a deschis capul şi n-am rezistat decât o lună, pentru că din septembrie... Dar să nu anticipăm.

Şi luna asta a fost întreruptă, la începutul lui august, de cea mai deschizătoare-de-ochi săptămână din viaţa mea. Am plecat în CROS Camp cu cinismul la mine, aşteptându-mă să fie încă un training motivaţional. În schimb, a fost un haos de emoţii şi încercări, de oameni cu adevărat extraordinari şi de momente cât se poate de dulci, fără să fie siropoase. Am ascultat poveşti şi mi le-am spus pe-ale mele, am alergat noaptea prin pădure, am învăţat să nu-mi sparg dinţii cu poi-urile şi am văzut răsăritul peste munţi. M-am întors cu ochii sclipind.

Din septembrie am început să lucrez la Kraft Foods. Titlul e de "Cross-Functional Trainee", care înseamnă, în mare, că sunt plătită să trec prin toate departamentele şi să învăţ cu ce se mănâncă. Ce-i cu adevărat fain e că nu mi se aruncă sarcini la întâmplare, cum aud că se întâmplă prin internship-uri. Nu. Fiecare departament vine cu o foaie de obiective, cu oameni dispuşi să te ajute şi cu responsabilităţi, întâi mai mici, apoi mai consistente. Deci e frumos.

În octombrie am început anul 3 la SNSPA. După prima săptămână am început să-mi număr viitoarele restanţe, pentru că, ei bine, prezenţa e condiţie de intrare în examen. Asta să-mi fie mie ultima problemă.

Luna trecută am fugit la Praga, pe care mi-o doream de jumătate de viaţă. Am fugit prin cât mai multe obiective turistice şi ne-am încrezut în harta asta pentru a găsi mâncare ieftină şi interesantă. Şi tot în noiembrie am intrat în programul de Autonomie în Învăţare şi am început să-mi pun întrebări. Şi obiective, dar momentan întrebările sunt baza.

Luna asta i-am văzut din nou pe Rome şi am intrat în departamentul de marketing, unde mă simt în fiecare dimineaţă ca un copil pe 25 decembrie. Ieri am făcut primul meu chec, care a ieşit prea ciocolăţos, iar azi am văzut pentru prima dată "A Nightmare before Christmas".

Ce-am învăţat? Că munca nu foloseşte la nimic fără un dram de baftă, iar bafta e degeaba dacă n-o prinzi şi nu munceşti pe ea. Că fericirea e, în continuare, în lucrurile mici şi în spaţiile dintre oameni. Că un şut în fund e un pas înainte. Am crescut, am început să fac pe adultul, să fac lucrurile de drag şi să-mi asum deciziile.

La anu'? Plănuiesc să trag de fiecare atom de informaţie din companie, să-mi iau înc-o licenţă, să mă lămuresc ce master şi pe unde mă cheamă, să citesc măcar la fel şi să scriu mult mai mult, să-mi iau carnetul şi să învăţ să merg pe bicicletă, să văd Barcelona şi, preferabil, multe alte oraşe frumoase, să urlu la concerte, să mă bucur de prietenii dragi şi de cunoştinţele întâmplătoare.

Pe scurt, să-mi fie bine, ceea ce vă doresc şi vouă. La anu' şi la mulţi ani.

ABeCe

2011-07-23T15:36:00.003+03:00

Ah, da, parcă aveam un blog. Dacă tăcerea îndelungată a adus la disperare şi ultimii rătăciţi de pe-aici, asta e. Fiecare are nevoie de un perete cu care să vorbească. Să şterpelim, deci, o leapşă de la maestrul Dragoş şi hai cu cultura: cărţi musai de citit, câte una pentru fiecare literă.

Ada sau ardoarea (Vladimir Nabookov) - sex, iubire, dramă şi poezie, nu musai în ordinea asta.
Blind Willow, Sleeping Woman (Haruki Murakami) - fantasticul bine temperat.
Ciberiada (Stanislaw Lem) - SF ca pretext pentru basme ca pretext pentru viaţă în general.
Dinţi albi (Zadie Smith) - de-asta.
Eu, robotul (Isaac Asimov) - n-are treabă cu ecranizarea, chiar e mişto.
Furnica electrică (Phillip K. Dick) - pentru că un pic de SF scris de un paranoic drogat n-a omorât pe nimeni. Decât cel mult pe autor.
Ghidul autostopistului galactic (Douglas Adams) - carte de citit o lună şi râs în metrou. Cam mult SF la rând, să mă îngrijorez?
History of the World in 10 1/2 Chapters (Julian Barnes) - sau, mai simplu, orice de Julian Barnes, care nu poate greşi.
Istorie şi mit în conştiinţa românească (Lucian Boia) - pe cuvânt că asta a fost prima care mi-a venit în minte ca remarcabilă.
J - pauză.
K - aş zice "Kafka la malul mării", dar evit dublurile de autori, cu atât mai mult cu cât Murakami, deşi minunat, nu e musai în topul meu.
Luminiţa, mon amour (Cezar Paul-Bădescu) - de-asta. O carte care gâdilă şi doare.
Middlesex (Jeffrey Eugenides) - pur şi simplu uimitoare, n-am putut s-o las din mână.
Nostalgia (Mircea Cărtărescu) - da, bine, Orbitor e capodopera. Pe mine m-au fascinat nuvelele.
O mie şi una de nopţi - parţial ca să mă laud ca-m citit-o, dar mai ales din amintirea primei veri în care am stat trează o noapte întreagă citind.
Palatul viselor (Ismail Kadare) - între "O mie şi una de nopţi" şi "1984".
Q - nici nu cred c-am citit vreuna cu Q.
Ridicole iubiri (Milan Kundera) - tot nuvele, că pofta vine mâncând. Ca şi Barnes, Kundera nu poate greşi. Cum o fi să trăieşti cu perfecţiunea literară?
Semne bune (Terry Prachett şi Neil Gaiman) - mult, mult prea amuzant modul în care se completează stilurile lor de-a scrie. Şi pentru că personajul cel mai fain e un diavol.
Totul despre băieţi (Nick Hornby) - uşurică, dar plină de învăţăminte. Nici filmul nu-i rău, deşi, desigur, mai bine citiţi.
Urbancolia (Dan Sociu) - dacă ţineţi la "poveştiri adevărate" şi duritate de limbaj.
Visătorii (Gilbert Adair) - nestructurată, adolescentină, stângace. Fermecătoare, deci.
What the Dog Saw (Malcom Gladwell) - poate cea mai puţin planificată din cărţile lui, dar scrisă cu aceeaşi curiozitate şi capacitate de a privi lucrurile din mai multe direcţii.
Xenocid (Orson Scott Card) - nu-i musai cea mai bună din saga lui Ender, dar aveam o literă de ocupat.
Y - nici aici nu ştiu.
Zilele regelui (Filip Florian) - de-asta.

În articolul viitor, observaţii despre facultate şi absolvire, muncă şi plăcere, dragoste şi frică şi viaţă în general. Sau tot despre cărţi, dacă mă loveşte lenea.

Alte cărţi, alte scurtături

2011-04-13T17:58:00.006+03:00

Pentru că, nu-i aşa, oricum suntem prea ocupaţi să citim, respectiv scriem o recenzie de la cap la coadă. Temă pentru acasă: de găsit punctul comun dintre toate cărţile de mai jos.

Nick Cave, "And the Ass Saw the Angel". Ass, adică măgarul, ca să clarificăm. Iar titlul e luat din biblie. Euchrid trăieşte, mut şi izolat, într-un sătuc mult prea religios din Sudul american. Mama lui e o alcoolică înnebunită de băutura prost rafinată; tatăl lui prinde şi torturează animale de plăcere. Pentru a scăpa de o secetă prelungită, sătenii omoară în bătaie prostituata locală şi zeifică un copil lăsat pe treptele bisericii. Premisele astea dure nu sunt cu nimic îmblânzite de parcursul poveştii sau de finalul de-a dreptul înspăimântător. Cartea cu totul e întunecată, dar te ţine lipit de canapea pân-o termini. Deci Cave ştie şi să scrie, nu doar să cânte.
Giovanni Sartori, "Homo videns". Din bibliografia relativ obligatorie a facultăţilor de comunicare şi din tenebrele anilor '90 târzii apare Sartori, duşman declarat al televiziunii, internetului şi modului în care acestea ne dobitocesc. Dacă secole de-a rândul ne-am chinuit să creăm o cultură participativă, spune el, acum ne lăsăm pradă dominaţiei imaginii, care ne cere aprobarea fără comentarii şi ne adoarme spiritul critic. Mai mult, concernele media aleg ce ştiri ajung la privitori, selectându-le după potenţialul de a şoca, nu după importanţa reală; de-asta, de exemplu, ajungem să votăm candidatul care ţipă mai tare în perioada electorală. Per total le zice bine nenea, cu mici scăpări; anticipează importanţa puţin ridicolă pe care o vor căpăta discuţiile online, dar nu-şi imaginează cum pe internet va fi loc şi pentru jurnalism independent. Aş fi curioasă ce mai scrie acum.
Nora Iuga, "Hai să furăm pepeni". Aici chiar n-are rost să povestesc acţiunea; cartea e o lungă scrisoare de dragoste pentru limbaj şi memorie. Pornind de la mult prea mediatizatul caz al fetiţei de 11 ani lăsată gravidă de unchiul ei, Iuga începe o pendulare delicioasă între propriile amintiri şi scene imaginate pe baza ştirilor, amintind printre rânduri că unele poveşti nu se pot spune în alb şi negru, ci mai curând în ambigue nuanţe de gri. Ca de obicei, nu m-am putut abţine să mă întreb cât din partea autobiografică e "pe bune" şi cât e înfrumuseţare artistică. Dar nu prea contează.
Iain Banks, "The Steep Approach to Garbadale". De pe copertă se anunţa telenovelă. Aşa a fost. Şi tare mi-a plăcut. Familia lui Alban a făcut avere dintr-un board game (cum se traduce asta?) şi acum se întreabă dacă să vândă compania. Alban, căci el e personajul mai mult sau mai puţin principal, şi-a pierdut mama când era mic, în circumstanţe neclare, s-a îndrăgostit în adolescenţă de verişoara lui, a dispărut din afacerea familiei pentru a deveni pădurar, iar acum s-a întors să lege iţele poveştii. Finalul e cu şchepsis. Şi totuşi, de ce să citim o telenovelă? Pentru stil, la care Banks pare să se priceapă. Personajele sunt frumos făcute, iar stările prin care trece Alban, descrise tocmai cât să te identifici, fără explicaţii penibile. Plus momente de pricepere scriitoricească de care să te bucuri ca un plod de Crăciun; povestea unei nopţi cu prea multe substanţe ilicite e spusă în cinci pagini fără punct, de exemplu.

Cam atât, să nu obosim. Aţi găsit punctul comun? Să sparg suspansul?

Acasă

2011-02-28T22:00:00.002+02:00

Sunt două săptămâni de când m-am întors în Bucureşti. N-am scris nu ca să prelungesc suspansul, ci pentru că am tot alergat încolo şi-ncoace ca o găină decapitată. (Da. Sper că vă imaginaţi.) Şi pentru că am vrut să mi se mai aşeze gândurile.

Ultimele zile în Bruxelles au fost scoase din filme. Ne-am motivat în sfârşit să facem lucrurile pe care le amânam, "că mai e timp". Eu am ajuns la Atomium. Dezamăgitor sau, mai curând, m-ar fi dezamăgit dacă aş fi avut aşteptări. Am început să ne conducem la gară. Am oftat subtil pe deasupra ultimei cine împreună. Am mai băut o bere în Delirium, un absint peste drum, o tequila lângă şi am plecat acasă cu câte un pahar şutit. Asta, pardon, găsit. Am făcut ultimele poze. Şi apoi ne-am luat la revedere.

Da, a fost trist. Plutea o atmosferă de înmormântare pe deasupra pastelor nocturne. Da, şi mie mi-au intrat nişte muşte strategice în ochi. Dar ne-au trebuit doar câteva zile de "acasă" ca să ne dăm seama că suntem privilegiaţi. Trăim pe un continent relativ limitat, cu multe zboruri ieftine şi fără pene de internet. (Pene? Pane?) "La revedere" poate fi înţeles textual, iar legăturile făcute în jumătate de an nu se şterg peste noapte.

În concluzie? Încă mă gândesc. Încă zâmbesc a prost şi încă aleg pozele pe care să le lipesc pe uşă. Mai e mult până să ştiu cum m-a schimbat semestrul ăsta. Dar aşa, la prima mână, mă văd mai fericită şi mai liniştită. Şi mai "acasă", oriunde aş fi.

Nu vă îngrijoraţi, dacă mă mai claxonează multe maşini pe trecere, PE VERDELE MEU!, îmi revine şi fermecătorul cinism.

Carte: S.D. Levitt & S.J. Dubnet, "Superfreakonomics"

2011-02-07T13:52:00.004+02:00

Ce face studenta la varii specializări economice, abia ieşită din cea mai solicitantă sesiune cu care a împărţit vreodată parcursul şcolar? Pune mâna şi devorează o carte despre economie.

Sau, ca să fiu exactă, o carte despre metoda economică, aplicată la orice. Nu despre bani şi produse, explică autorii de la bun început, ci despre cum se leagă între ele evenimentele relevante statistic, indiferent de domeniu. Iar domeniile, desigur, sunt alese ca să şocheze. Din primul capitol suntem iluminaţi privind aplicarea legilor cererii şi ofertei la salariul câştigat de prostituate. Continuăm cu profilul unui terorist, cu descoperiri un pic neliniştitoare despre failibilitatea medicilor, cu o discuţie despre altruism sau egoism fin deghizat şi cu soluţii simple împotriva schimbărilor climaterice. Se sare dintr-una într-alta, natural, fără a căuta concluzii definitive, ci doar scoţând la lumină laturi mai puţin cunoscute ale unor subiecte mereu pe tapet.

Din punctul ăsta de vedere, Levitt şi Dubnet ar părea un duo de Malcom Gladwell-i, atraşi de neaşteptatul cotidian. Nu chiar. Dacă la Gladwell, reflectorul cade mereu pe cazurile excepţionale, pe evenimentele şi oamenii care ies din comun şi-l schimbă pentru restul lumii, în "Superfreakonomics" miza sunt evenimentele mari pe care, se pare, le înţelegem destul de puţin. Ştiaţi, de exemplu, că acum câteva zeci de ani, dezastrul climatic la ordinea zilei era răcirea globală? Sau că o singură erupţie vulcanică "sănătoasă" anulează efectele câtorva ani de poluare? Sau că faimosul caz Kitty Genovese, citat mereu ca semn al apatiei criminale a epocii moderne, a fost povestit cu totul altfel decât s-a întâmplat?

Bine, asta ar putea părea trivia. Şi nimeni n-ar trebui să fie Wikipedia de serviciu. E ok. Cartea mai are o miză: cum să te asiguri că testele şi cifrele pe care ţi le oferă chiar măsoară ceea ce vrei să măsori? Exemplul care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel al testelor psihoeconomice privind altruismul nativ al oamenilor. Testul iniţial permitea subiecţilor doar să împartă din banii primiţi, aşa că, vrând-nevrând, păreau generoşi; o variantă îmbunătăţită, cu opţiuni mai apropiate de realitate, a arătat că, în majoritate, nu ne jenăm să luăm banii unor necunoscuţi.

În rest, stilul e lejer şi nepretenţios, domeniile destul de interesante, iar termenii economici, când apar, explicaţi în două vorbe. (Deşi rămâne un bonus interesant pentru studentul obosit să descopere că mai ţine minte ceva de pe la cursuri.) Da, probabil că statisticile pot fi disputate şi da, cu siguranţă subiectele au fost alese pentru potenţialul de a şoca. Dar e o carte uşor de citit, amuzantă, logică şi coerentă, care te face un pic mai deştept. Cât să-ncepi cu bine semestrul doi.

Recapitulare

2010-12-24T17:17:00.008+02:00

Acum un an, eram convinsă că 2009 mi-a fost cel mai bun an şi-mi puneam problema că n-am cum să-l întrec. Acum am învăţat, pentru a câta oară, să nu spun niciodată niciodată. Da' niciodată. Să mă explic.

Şcoala a mers tot bine, deşi, în sfârşit, am rămas şi eu cu o restanţă. Începeam să mă simt exclusă. Dar în rest, totul bine. Atât de bine, că ASE-ul mi-a dat bani să plec în Belgia, să învăţ şi să mănânc cartofi cu maioneză. Aşa că de trei luni trăiesc pe picioarele mele, căutând reţete pe internet şi uitând detaliile până la bucătărie, învăţând cuvinte esenţiale într-o groază de limbi europene, repetându-mi numele de trei ori până să-l înţeleagă cineva, alungându-mi dorul pe Skype. E frumos Bruxelles-ul, e primitor şi relaxat, e un oraş în care e greu să nu-ţi fie bine.

Doar dintr-atâta aş fi fost satisfăcută geografic. Dar n-a fost nevoie. ANPCDEFP-ul (voiam să scriu asta) m-a trimis în Italia, lângă Roma, să învăţ despre educaţia non-formală şi despre câte feluri de paste poţi mânca fără să te plictiseşti. Un om tare drag m-a primit pe jumătate de saltea în Southampton şi ne-am alergat două zile prin Londra, chinuindu-ne să ne ţinem sarcasmul doar în română. ADVICE-ul mi-a scos paşaportul din raft pentru Lituania, cu minunata Rigă inclusă în preţ, şi pentru un sătuc austriac cu mori de vânt şi oameni zâmbitori. În Salonic am plecat cu trenul, pentru cinci zile de mâncat foietaje, lipăit cu picioarele în Egee şi zâmbit tâmp şi luminos. Bruxellezii ne-au plimbat prin Flandra; Bruges e teribil de frumos sub zăpadă, Marea Nordului e rece, Leuven are o goangă înfiptă într-un ac în faţa bibliotecii universitare. Fiecare cu conceptele lui estetice. Şi cum Belgia şade frumos în Vest, parcă era şi păcat să nu ameţesc de la mirosul de... floricele din Amsterdam, să nu îngheţ în Maastricht, să nu mă minunez de cantităţile de alcool din mini-Oktoberfest-ul din Stuttgart sau să nu urc prea multe scări în dezamăgitorul turn al catedralei din Koln. Am fugit şi-n Suedia un pic, unde Crăciunul începe din noiembrie şi mătuşa mea poate fi convinsă de utilitatea unui foc în şemineu.

Muzical, m-am întors în adolescenţă şi mi-am mai completat top-cin'-zeci-ul de pe last.fm. Bregovic m-a lăsat fără glas şi, pe final de concert, fără energie, la Rammstein m-au lăsat roacherii pletoşi să trec în faţă, solista de la Cranberries sună chiar mai bine live decât pe casetă, moşuleţii de la Aerosmith sunt îngrijorător de sexy pentru vârsta lor, Isobel Campbel şi Mark Lanegan se completează perfect, 65daysofstatic au avut un opening act foarte potrivit, iar la Gogol Bordello n-ai cum să nu sari şi să nu te zbuciumi, râzând şi ţipând de bucurie.

N-a fost totul vată de zahăr. S-au rupt legături cu oameni la care ţineam, uneori din prostia şi răutatea mea, de care încerc să mă lecuiesc, alteori din micile lor frustrări sau din îndelung ignorata nepotrivire de caracter. Alte prietenii au rezistat şi unele noi s-au legat pe neaşteptate, uneori în ciuda istoriei comune, a geografiei sau a vieţii de zi cu zi. Şi anul ăsta am iubit, am plâns şi m-am îmbărbătat, m-am închis în mine şi am trăncănit despre ce simt, m-am făcut utilă şi am pierdut vremea. Anul ăsta a fost un montagne russe, grăbit, înfricoşător şi încântător, în care nici o zi n-a trecut fără măcar o mică fericire.

Iar acum scriu de-acasă, de la biroul soră-mii, pe un laptop nou şi roşu, ascultând colinde metalice. Mama face sarmale şi tata bodogăne că am împodobit inegal şi haotic bradul. Îmi îngheaţă degetele şi mi-e cald pe dinăuntru. Am inima împărţită pe tot continentul şi un zâmbet până la urechi. Mă duc să atentez la cozonac.

Cum ştii că vine Crăciunul

2010-12-19T19:00:00.002+02:00

Varianta Erasmus.

Se termină şcoala. Se întâmplă "ultimele ore", rezervate întrebărilor. Una din întrebări este, invariabil, dacă examenul e grilă. Răspunsul, în general, e "nu".
Simultan, se termină şi impulsurile casnice. Nu mai găteşti, că dacă rămâne se strică. Nu mai speli, că maşina de-acasă nu cere un euro juma'. (În fine, probabil că îl cere, doar că nu atât de manifest ca cea de la subsolul căminului.)
Discuţiile de la cina comună (paste, bineînţeles) se învârt în jurul aeroporturilor mai ceva ca avioanele. Apropo, când ziceai că pleci? Şi când te întorci? Trebuie să ieşim la o bere înainte.
Trebuie să ieşi la o ultimă bere. Timp de trei seri la rând. Hai, că asta chiar e ultima, doar nu plecăm aşa, fără să ne luăm rămas bun! Ok, încă una. Dar e ultima de tot.
Îi faci bagajul. Scoţi, pentru prima dată în ţara asta friguroasă, tricourile din pseudo-dulap. Le foloseşti ca să înveleşti sticlele de bere care ţi s-au părut cadouri foarte bune. Te bate gândul să baţi nişte mătănii pentru integritatea sticlelor, că e bere roşie şi tare n-ar fi frumos să-ţi împodobească hainele.
Îţi faci, cel puţin mental, program de văzut lumea, ieşit la o bere (iar bere?), povestit pe scurt ultimele trei luni. A, şi învăţat, că examenele sunt imediat după vacanţă şi e panică dacă nu le iei.

Au trecut trei luni de exil plăcut în Vest, s-a terminat semestrul. Mâine, dacă nu ninge prea tare la vreunul din capete, ajung în Bucureşti. Încă nu ştiu unde a fugit vremea, încă nu ştiu cum de-am meritat aşa lucru frumos, încă nu ştiu cum o să-mi iau la revedere "de-adevăratelea" de oamenii de-aici. Dar să nu anticipăm.

Cărţi pe scurt, trei

2010-12-06T18:24:00.006+02:00

Au fost două săptămâni satisfăcătoare literar şi cred că mă obişnuiesc cu scrisul pe scurt. Adică mi se face lene, ceea ce nu-i frumos. Dar să nu deviem.

Douglas Coupland, "Eleanor Rigby". Nu mai ştiu cine-mi spunea că, în afară de "Generaţia X", Coupland e un scriitor slab. N-avea dreptate. Liz Dunn trăieşte o viaţă resemnat de retrasă, până când primeşte un telefon de la spital, unde îşi întâlneşte pentru prima dată fiul de 20 de ani. Povestea se desparte, o parte urmărind încercările protagonistei de a crea o legătură cu străinul ciudat şi fascinant căruia i-a dat naştere, cealaltă amintire detaliată a excursiei la Roma unde a fost conceput Jeremy. Naraţiunea e încâlcită, iar finalul e cam tras de păr. Şi totuşi e o carte care te prinde, pentru că scenele sunt frumos scrise şi cuplul mamă-fiu, cu toate ciudăţeniile, îţi devine simpatic fără să-ţi dai seama.
Neagu Djuvara, "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri". Dacă din raftul de-acasă n-am luat-o, hai că m-a tentat în biblioteca mătuşi-mii, unde am ajuns disperată să citesc ceva şi în română. Titlul descrie destul de bine ce e în ea: o variantă de istorie, de la daci şi romani până în comunism, care e expediat în 3 pagini şi-un pic. E bine structurată, uşor de citit, menţionează legăturile cu "tabloul mai mare" din restul Europei, nu e dogmatică şi fals patrioată ca un manual şcolar, teoriile mai puţin încetăţenite sunt destul de bine susţinute. Şi totuşi se simte o oarecare parţialitate şi o dorinţă (acceptată, de altfel) de a schimba unele decizii trecute. Plus o seriozitate de bunic sfătos. Care nu-i forţată sau iritantă. Doar că eu, una, prefer ironia plină de note de subsol a lui Lucian Boia. Deformaţie profesională.
Haruki Murakami, "La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor". Tot în română, că asta-i situaţia, deşi mi-e clar că omul ăsta, în lipsa cunoştinţelor avansate de japoneză, trebuie citit în engleză. Ţara aspră a minunilor este, din câte înţeleg, o versiune vag alternativă a Tokio-ului, în care protagonistul e implicat, mai mult sau mai puţin fără voia lui, într-o rivalitate informaţională, în care el serveşte de maşină de codat informaţii, printr-un sistem ascuns în propriul subconştient. Capătul lumii este un Oraş împrejmuit de un Zid de netrecut, în care trăiesc oameni fără Umbră, suflet sau memorie şi animale aurii cu un singur corn în frunte. Majusculele nu-mi aparţin. Cele două fire ale poveştii încep să se lege vag cam pe la mijloc, iar înspre ultimele capitole legătura e explicată mură-n gură, nu cumva s-o ratăm. Da, sunt scene destul de bune pe-acolo, dar ansamblul parte-distopie-parte-basm-idealist nu prea merită efortul. Presupun că are şi domnul Murakami dreptul să dea cu oiştea-n gard ocazional.
Davin Wong, "John dies at the end". Primită de la un om de care mi-e absurd de dor sub forma unui .doc de 357 de pagini, cartea asta lâncezea printr-un colţ de folder de mai bine de un an. Am deschis-o ca să "citesc şi io vreo două capitole". Am terminat-o în patru ore şi ceva. Wikipedia zice că e un roman horror de comedie şi nu ştiu cum să-l descriu mai bine. Dave şi John, post-adolescenţi obişnuiţi dintr-un oraş din centrul Statelor, se trezesc într-o luptă extinsă cu forţele răului. Ar fi un roman de duzină, plin de monştri şi încâlcit către un final relativ fericit, dacă n-ar fi teribil de amuzant. Cei doi tratează evenimentele cu genul de sarcasm cu care ascultă hipsterii 3rei Sud Est, doar că mai amuzant. Gândindu-se dacă să coboare într-o pivniţă necunoscută, naratorul se îmbărbătează: "Go down and be a meal for the infamous Midwestern Tunneling Explode-bear". Închişi într-o maşină condusă de un roi ambulant de creaturi nefaste, băieţii încep o discuţie despre, desigur, mândriile lor, concluzionată cu "You don't even exist, you're all a figment of my cock's imagination". Deci nu, nu e o carte pentru copii, întrucât conţine limbaj dur şi licenţios, consum excesiv de droguri şi alcool, precum şi, ştiţi, monştri şi chestii care explodează grafic. Dar e o pauză plăcută de la literatura "serioasă". Cereţi şi vi se va da, sub formă de ataşament.

Şi acum să trecem la lucruri serioase, cum ar fi un joc de Chicken Invaders. Christmas Edition, pentru că, nu-i aşa, vin sărbătorile vin.

Carte: H. Kureishi, "Midnight All Day"

2010-11-13T16:38:00.003+02:00

Hanif Kureishi scrie romane, piese, scenarii de film şi nuvele. Şi când îţi împarţi ziua în douăzeci de direcţii, o culegere de texte scurte, dar care spun o poveste întreagă, e fix ce trebuie.

9 dintre cele 10 povestiri din "Midnight All Day" se învârt în jurul ideii anunţate de pe copertă, anume talentul de a alege parteneri nepotriviţi: "there is an instinct, magnet or aerial which seeks the unsuitable". Multe dintre personaje sunt divorţate sau în relaţii complicate. În "The Umbrella", divorţul pare să fi fost atât de urât, încât fosta soţie refuză să-i împrumute fostului soţ o umbrelă, lăsându-l să plece prin ploaia torenţială; "A Meeting at Last" povesteşte întâlnirea plină de resentimente dintre soţ şi amant, iar "Strangers when We Met" urmăreşte vacanţa unui triunghi amoros în care toţi ştiu ce se petrece, dar se joacă de-a aparenţele.

Două lucruri sunt frumoase la nuvelele astea. Primul e senzaţia de viaţă pe care le dau. Textul e destul de detaliat încât să-ţi poţi agăţa imaginaţia de scene şi senzaţii familiare, şi totuşi destul de lejer ca să nu te ducă de mână. Puţin monolog interior, mai deloc comentarii ale naratorului, doar fapte aşa cum sunt. Iar al doilea e finalul cât se poate de deschis, care te lasă să-ţi continui propria poveste. În "Sucking Stones", de exemplu, povestea se opreşte când eroina se decide să-şi abandoneze visul de a deveni scriitoare, evitând să continue într-un monolog depresiv al banalităţii sau într-o glorificare a realismului.

Iar a 10a povestire e o variaţiune după "Nasul" lui Gogol, în care personajul principal, faimos actor de filme porno, îşi pierde temporar organul muncii. Asta aşa, ca să încheiem suprarealist.

Alte cărţi pe scurt

2010-10-25T19:24:00.003+03:00

Pentru că da, din nou am avut noroc de cărţi bune şi ghinion de timp în care să le povestesc. Într-o ordine relativ cronologică, iată.

Julian Barnes, "Arthur & George". Arthur e Arthur Conan Doyle, George nu e faimos. Arthur creşte doar cu mama şi surorile lui, studiază pentru a ajunge doctor şi începe să-şi scrie nuvelele dintr-un capriciu, fără să se aştepte să-i devină sursă de venit şi celebritate. George, fiul vicarului dintr-un sătuc englezesc, creşte privit cu suspiciune de cei din jur şi devine avocat specializat în cazuri plictisitoare. Drumurile celor doi se întâlnesc când George e condamnat pentru uciderea monstruoasă a unor animale din satul său, iar vicarul îi scrie lui Doyle, cerându-i să-şi aplice talentul de detectiv pentru a rezolva cazul. De ce merită citită? Pentru că e, pe alocuri, o reinterpretare bună a poveştilor cu Sherlock Holmes, iar în rest o frumuseţe stilistică şi de limbaj. Pentru că poveştile se leagă frumos. Pentru că e bazată pe fapte reale. Şi pentru că finalul e imprevizibil.
Orhan Pamuk, "Mă numesc Roşu". Genul de carte pentru care vrei să mergi cu metroul la capătul oraşului, doar ca să mai citeşti câteva capitole. E o poveste cu sultani şi artişti, o carte despre cărţi şi ilustraţii, o fereastră într-o epocă şi o lume complet necunoscute mie. Primul povestitor este recent decedatul Elegant Efendi, ilustrator pentru bogat ornamentatele cărţi ale sultanului. Urmează la "microfon" colegii lui de atelier, un povestitor abia întors în Istambul şi femeia pe care o iubeşte de jumătate de viaţă, evreica pe jumătate croitoreasă şi pe jumătate peţitoare, ba chiar şi ilustraţiile agăţate într-o cafenea. Curge frumos, nici prea încurcat, nici prea tern, iar finalul, deşi puţin previzibil, e un artificiu drăguţ. Recomand varianta în engleză, dacă aveţi chef să învăţaţi cuvinte noi şi frumoase.
Bill Bryson, "Mother Tongue". Că tot ziceam de cuvinte. Britanico-americanul (sau americo-britanicul?) analizează naşterea, evoluţia şi perspectivele limbii engleze. Un fel de "lingvistică pentru toţi", fără pretenţii şi termeni specializaţi, plină de anecdote şi comentarii amuzante. Lituaniana, se pare, e limba europeană cea mai apropiată de sanscrită, iar vocabularul englezei de azi e majoritar de origine normandă, deşi termenii anglo-saxoni acoperă cele mai importante aspecte ale vieţii şi sună mai natural vorbitorului nativ: "we feel better with a «hearty welcome» than after receiving a «cordial reception»". Celor care se plâng de scrierea neregulată, Bryson le aminteşte că încercările de regularizare "almost always hav a sumwut stranj and uneskapubly arbitrary luk about them, and ov cors they kawz most reederz to stumbl". Faină, deci, şi amuzantă cât să-ţi sperii colega de cameră râzând spontan. Cum, mă, să-ţi denumeşti biserica Saint-Andrews-of-the-Wardrobe?

Atât, că sunt ocupată cu petreceri şi experimente culinare.

Vederi din Brussel

2010-10-20T21:12:00.003+03:00

Nimeni nu-l pronunţă cu toate literele, iar franceza belgiană oricum nu sună ca buletinul de ştiri de la TV5.
A trecut luna şi-ncă-o săptămână peste. Sunt în viaţă, deşi între timp mi-am gătit singură, mi-am plimbat picioarele în Marea Nordului la 10 grade şi am dormit constant câte 4 ore pe noapte. Iar aseară am încercat să mă caţăr pe pereţi, ceea ce s-a soldat cu bătături, zgârieturi, febră musculară şi ditai zâmbetul.
Aici plouă, ca stare generală. Vreme extremă n-am întâlnit, dar plouă mărunt şi constant, cât să te ţină în casă, unde întâlneşti căni de ceai şi, cu puţin noroc, calorifere calde. E riscant, ce-i drept, să inviţi belgieni în camera ta, pentru că încep să transpire de la 15 grade în sus.
Cu transportul public stau ceva mai bine ca noi. În staţiile de metrou se aude muzică, uneori clasică, iar automatele vând gauffre şi mini-cârnaţi. Nu le-am încercat, că duc mereu lipsă de monede. Transport de noapte au doar vinerea şi sâmbăta, dar acoperă mai tot oraşul, cu tot cu periferiile şi satele înglobate.

Mai bine stau şi la dorinţa de a se promova singuri. De exemplu, doar într-o lună au fost două festivaluri studenţeşti, la care muzeele, instituţiile culturale şi spaţiile pentru concerte au venit cu standuri, concursuri şi zâmbete autentice sau foarte bine repetate. Dar cea mai faină idee culturală trebuie să fie Nocturna, care ţine în fiecare joi câteva muzee deschise până la 10 seara. Aşa am ajuns la Muzeul Africii Centrale, la 14 kilometri de Bruxelles, sau la cel al Orientului Îndepărtat, găzduit de o pagodă şi un pavilion chinezesc.

Şi şcoala e altfel. Au deranjant de multe locuri unde să înveţi, să intri pe internet sau să stai la o vorbă. Trei clădiri pe acelaşi colţ de stradă, fiecare cu cantina ei, plus clubul universităţii, unde poţi să bei o bere în pauza de masă. N-am încercat, dar probabil că e amuzant. Biblioteca are 7 etaje. Proful de statistică trimite fiecărui student observaţii privind tema, deşi are cam 300 de studenţi în 5 cursuri. Toate par făcute să te tragă de mânecă să rămâi cu ceva în cap.

Încă nu mă cred localnică, încă umblu cu ochii pe sus la clădiri sau rămân blocată în mijlocul conversaţiei, realizând unde sunt. Dar deja pot îndruma oamenii spre linia corectă de metrou, vorbesc mult mai lejer o corcitură de oricare-limbi-mă-ajută-să-mă-înţeleg-cu-persoana-din-faţa-mea, am un stand preferat la piaţa de duminică şi o idee vagă despre care beri nu trebuie încercate. Mi-e bine şi frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.

Poveşti din Bruxelles

2010-09-24T21:27:00.003+03:00

Mişto titlu, ştiu. Am ajuns de 12 zile şi deja s-au strâns atât de multe, că nu ştiu cât de coerentă o să mai fiu. Aşa că o să spun câte două vorbe despre ce contează.

Locul. Bruxelles-ul e cel puţin bilingv, după cum afli uitându-te la numele străzilor. Mai e şi capitala Belgiei şi, judecând după instituţii, a Europei. Drept urmare, engleza e monedă de schimb, ceea ce-i tare bine pentru abia-ajunşii nelămuriţi şi nesiguri pe franceza lor de baltă. Bruxelles-ul are un centru frumos, clasic şi turistic. Şi haotic, cumva. Nu ca Balcanii, e drept, dar nici tras cu rigla ca oraşele germanofone. Aşa că te poţi uita liniştit în sus şi poţi face poze artistice.

Dar Bruxelles-ul adevărat e dincolo de primul ring, în cartierele puternic individualizate după etniile majoritare. Pentru că da, aici se vorbesc 180 de limbi. Şi se găsesc pieţe enorme, târguri de vechituri, restaurante cu de toate şi terase paşnice, unde să bei o bere. Pe care ai de unde s-o alegi, pentru că belgienii se pricep la asta.

Şcoala. Din câte pare după primele zile, e ceva mai serioasă şi mai ancorată în realitate ca la noi. Proful de marketing a deschis cursul povestindu-ne despre cei 20 de ani petrecuţi în fruntea departamentelor de multinaţionale. Am început să rânjesc inexplicabil. Cursurile la ei au câte 3 credite, aşa că am 9 semestrul ăsta. Ne descurcăm, suntem bine. Ce mă miră, totuşi, e că nu au seminarii. Au, în schimb, un Intranet incredibil de util şi plin de cursuri. Un fel de forum FCRP în zilele lui bune. Şi cămine scumpe, dar tare civilizate. În camera mea am un fost şemineu.

Oamenii. Ei, aici e-aici. Sunt tentată să fac inventar de ţări; persoanele cu care am petrecut mai multă vreme până acum sunt o franţuzoaică, o norvegiancă şi un lichtenstein-ian. (Aşa s-o fi zicând?) Mă aşteptam să ajung într-un mediu internaţional, dar nu-mi dădeam seama cât de internaţional e oraşul cu totul, chiar şi dincolo de limitele veselului grup de Erasmuşi. Care, apropo, conţine vreo 120 de oameni. De-asta, cursurile în engleză chiar sunt în engleză, spre dezamăgirea flamanzilor rătăciţi printre noi.

Sunt oameni şi oameni. Unii cu care n-am mare lucru în comun şi oameni cu care văd lumea fix la fel, în ciuda diferenţelor geografice şi de vârstă. Oameni care, cel puţin momentan, sunt în decor şi oameni de care ştiu deja că o să-mi fie dor. Ce mi se confirmă e că suntem toţi la fel, dincolo de diferenţe. Şi că ne place berea.

Că veni vorba de dor. Nu mi-e încă dor de casă, dar tare aş vrea să fie câţiva oameni dragi aici, cu mine. Ca să-i duc în magazinele de antichităţi şi să le arăt de unde să cumpere ciocolată ieftină. Ca să le aleg eu berea, după ureche, dar poate o nimeresc. (Da, berea e un leit-motiv. Poate o să treacă, doar să mă obişnuiesc.) Ca să am un motiv să merg la Atomium. Ca să le gătesc semipreparate şi să-i plimb pe la muzeele deschise joi noaptea.

Nu vă mai ţin. Aveţi de muncit mâine, iar eu trebuie să duc gunoiul. Selectiv, desigur.

La revedere, momentan

2010-09-12T13:00:00.003+03:00

Mâine plec pentru 5 luni din ţară. Sunt fericita posesoare a unei burse Erasmus la Hogeschool-Universiteit din Bruxelles. Ştiam din aprilie, dar până acum n-am realizat. Acum chiar se întâmplă, m-a lovit gândul, în timp ce împachetam şosetele. Apropo, aveţi idee cât hal de spaţiu pot ocupa şosetele într-un geamantan?!

Revenind. Viaţa mea se află acum într-un geamantan de 30 de kile, plus rucsac pentru laptop, plus un colet de trimis cu curierul. Cum să plece copilul fără pătură şi tigăi, mai ales că are să stea la cămin? Teancul de hârtii oficiale are două degete; majoritatea sunt de la ASE, desigur. Care, ca o paranteză, îmi dau ei nişte bani, iar de restul descurcă-te. În fine, merge şi-aşa.

Plec dintr-un Bucureşti în demolare, pe care nu ştiu dacă o să-l mai recunosc la întoarcere. Şi care totuşi mi-e drag, în felul lui şchiop şi contradictoriu, mai mult ca scenă a întâmplărilor frumoase decât ca frumuseţe în sine. Şi mă duc într-un oraş în care n-am fost niciodată, într-o ţară în care n-am fost niciodată, unde se vorbesc două limbi. Una o vorbesc la nivel de baltă, cealaltă deloc. Las' că ne descurcăm noi.

Plec dintr-o rutină cât de cât stabilită ca s-o iau de la zero, fără să ştiu să gătesc sau să calc. Plec de lângă ai mei, pentru prima dată din existenţa mea cocoloşită, şi de lângă soră-mea care a început să se smiorcăie de ieri dimineaţă. Plec de lângă multe cunoştinţe, un număr decent de prieteni şi câţiva oameni infinit de dragi, de care o să-mi fie dor în fiecare zi.

Mă întorc în februarie. Să fiţi cuminţi.

Cărţi pe scurt

2010-09-03T14:00:00.006+03:00

Citesc mai repede decât scriu recenzii. Iar am rămas în urmă. N-o să scriu câte un articol despre fiecare. Dar, pentru că asta e tarlaua mea şi fac ce vreau cu ea, o să scriu câteva vorbe despre iulie-ul şi augustul meu de lectură.

Will Self, "Cum trăiesc morţii". Păi cum să trăiască? Lumea de apoi este o suburbie a Londrei, în care, de altfel, trăiesc şi câţiva vii. Cartea o urmăreşte, în principiu, pe Lily Bloom, care îşi deapănă amintiri din noua ei locuinţă postumă. Apar şi fetele ei, Charlotte cea plictisitor de responsabilă şi micuţa drogată Natasha. Pe alocuri am râs, pe alocuri m-a trecut cu fiori. Şi mă înclin în faţa traducătoarei (Alexandra Coliban, după cum scrie pe prima pagină), care a salvat multe jocuri de cuvinte, iar pe restul le-a explicat bine.
Mario Vargas Llosa, "Mătuşa Julia şi condeierul". Asta mi-a plăcut mult, pentru că e lungă şi încurcată. Povestea principală îl urmăreşte pe narator, scriitor aspirant de 18 ani şi proaspăt îndrăgostit de o mătuşă prin alianţă, o divorţată fâşneaţă şi deschisă la minte de 32 de ani. La postul de radio local, un scriitor bolivian produce drame radiofonice pe bandă, scriind şi înregistrând în fiecare zi. Poveştile astea mici, introduse drept capitole separate, servesc de pretext unor idei, personaje şi scene foarte, foarte puternice. Mi-a rămas în cap povestea bărbatului care, traumatizat de accidentul în care a ucis un copil, se duce la psiholog, care îi spune să-şi accepte pornirea subconştientă de a răni copii. Cartea are 364 de pagini scrise mic şi sfârşit relativ fericit, la care am ajuns după 10 ore de citit intensiv. E faină. Dacă în traducere e aşa faină, mai c-aş învăţa spaniolă.
Maria Ellis, "Carte de colorat pentru orbi". Singura din care m-am obosit să-mi iau notiţe, pentru că prea mi-au atins o coardă sensibilă. Naratoarea se întoarce în satul copilăriei, îşi reîntâlneşte un prieten din copilărie şi încearcă să dezlege iţele încurcate ale familiei sale. Ellis scrie realist, cu sinceritate, şi despre gropile de la marginea drumului, şi despre frica de a te arunca în apă, şi despre ura posacă a mamei vitrege, dar şi despre pacea de a te simţi acasă, şi despre fericirea de a te ţine de mână cu cineva drag. Viaţa aşa cum e, cu bomboane şi murături, fără exagerări şi filosofie ieftină. Iar cea mai frumoasă frază din toată povestea e asta: "dacă plămânii mei ar fi respirat aşa cum iubeam eu, aş fi murit de mult sau, în tot cazul, aş fi fost destul de des în comă".
Malcom Gladwell, "What the Dog Saw". Ca toate cărţile lui Gladwell, cartea asta e despre de toate. Despre succesul în teleshopping şi calităţile pe care le căutăm la sosul pentru paste, dar nu şi la ketchup. Despre câini, anticoncepţionale şi genii în domenii teoretice şi practice. Colecţie de articole şi studii scrise de-a lungul vremii pentru The New Yorker, "What the Dog Saw" e, fundamental, o pledoarie pentru a vedea lucrurile din alte unghiuri şi a nu înghiţi păreri şi concepţii pe nemestecate. Iar felul lui de-a povesti, combinând interviuri cu istorii şi studii "traduse" în limbaj natural, e de-a dreptul captivant.
Gary Shteyngard, "Absurdistan". N-are nimic de-a face cu albumul Adei Milea. E despre un evreu rus cu un tată mafiot, o prietenă latina din New York, un tovarăş drogat şi o pasiune pentru rap întrecută doar de pasiunea pentru mâncare. Pentru a pleca din Rusia în Vest, Mişa trece prin republica caspică (cacofonie acceptată?) Absurdvani, supranumită Absurdistan, unde poate face rost de un paşaport fals. Sub valurile de votkă şi caviar, sub marea de încurcături şi replici superficiale, Mişa are un suflet cum cred eu că trebuie să fie sufletul rusesc: înclinat spre extreme şi în durere, şi în fericire. Pentru mine, asta a fost miza romanului, nu "fina satiră socială" anunţată pe copertă.
Jean-Lorin Sterian, "Lorgean". Încă o carte (după Mesi@) găsită la Cărtureşti cu 5 lei şi propulsată în virtualul meu top al preferinţelor de lectură. Naratorul îşi duce existenţa urbană, la marginea cool-ului, cu slujba vag creativă şi prietenii hipsteri, până când, spre sfârşit, are o experienţă care îi schimbă viaţa. Dacă încerci să desparţi adevărul de ficţiune sau de exagerare, pierzi distracţia de a citi. Ce-i drept, unele scene sunt evident imaginate, cum ar fi cea în care directorul unei companii, pentru a avansa în carieră, îşi scoate chirurgical coloana vertebrală. Dar toate celelalte sunt cel puţin plauzibile, scrise cu ironie, umor şi un praf de referinţe pop-culturale, că aşa ne stă bine.

Atâta decât. Să ne auzim cu bine.

Marea europenizare

2010-08-25T19:49:00.003+03:00

De data asta am o scuză pentru absenţa îndelungată. De pe 2 până pe 24 august am fost acasă fix 18 ore, cât să spăl o pereche de blugi, să împachetez alte tricouri şi să moţăi în trecere în propriul pat. Asta pentru că Advice-ul e mişto şi pleacă la proiecte europene de tineret.

Primul a fost în Kaunas, al doilea oraş ca mărime din Lituania, casă celei mai lungi alei pietonale din Europa de Est (Laisves aleja, adică Strada Libertăţii, lungă de aproape 2 kilometri). Ajunşi acolo, am aflat că e casă şi unor tipi foarte simpatici, care seara agrează cantităţile excesive de alcool şi compania intimă a domnişoarelor neînsoţite. Aşa că serile am cam stat acasă, în căminul universităţii locale, la bere slabă şi poveşti. Iar ziua am stat prin restaurante tradiţionale, filmând şi făcând poze în costume medievale. Asta, desigur, când nu băteam străzile cu ochii după clădiri frumoase, când nu fugeam o zi în Vilnius, când nu făceam glume cu cartofi şi când nu ne cocoţam pe pervazul de la etajul 5 pentru a prinde wireless. Mi-au fost de-a dreptul dragi grecii, cu portughezii se putea râde, lituanienii erau copii frumoşi, cu letonii ne-am bălăcit într-o politeţe rece. Iar pe final am văzut Riga, de care m-am îndrăgostit inexplicabil.

Aterizat pe Otopeni, recuperat bagaj, ajuns acasă, răspuns la mail-uri până la 3 dimineaţa, culcat, trezit, privit filmul ăsta frumos la televizor, închis valiza, hai la gară.

Pentru că în Austria am mers cu trenul, dintr-o combinaţie între încurcături organizatorice şi spirit de aventură. Cuşetele sunt decente, băile la fel, în caz că plănuiţi să vă plimbaţi pe-afară din ţară pe drumuri de fier. Am ajuns după vreo 20 de ore în Viena, cu scandalul de la graniţa România-Ungaria inclus în programul artistic. Ne-am dus repede în Linz, unde se află un muzeu de gadget-uri şi tehnologii, apoi am ajuns în Riedau, sătuc frumos şi paşnic din Austria de Sus. Am început să ne cunoaştem, am vorbit o salată de engleză simplificată cu neamţă de baltă şi spaniolă de telenovele, am văzut mori de vânt şi clădiri medievale, ne-am plimbat cu tractorul şi am tras puternic în piept mirosul de... Milka, să spunem, am învăţat ce înseamnă culorile caselor şi ne-am despărţit cu îmbrăţişări de austrieci şi de spanioli. De letoni, din nou, cu mai puţine îmbrăţisări. Şi ca să nu stricăm tradiţia capitalelor, am stat o noapte şi în Viena, după ce am trecut, nedormiţi şi nelămuriţi prin Passau.

Şi am ajuns acasă. Concluzii ar fi multe. Să selectăm ce contează. Unu, schimburile de tineri sunt o combinaţie de călătorit cu făcut prieteni cu încercat lucruri noi cu simţit bine şi frumos. Deci, dacă vârsta şi cheful vă permit, agăţaţi-vă de o organizaţie cu activitate internaţională. (Poate chiar de Advice, mai ştii?) Doi, oamenii sunt la fel peste tot. Cu bune şi rele. Iar a sta o săptămână cu cineva, douăş'patru şapte, crează un altfel de legătură decât ocazionalele ieşiri la cafea. Trei, treaba aia cu dorul ce casă cam funcţionează. Ceea ce e îngrijorător pentru următorul semestru. Dar despre asta, în episodul viitor.

Capybara

2010-08-01T10:51:00.004+03:00

Ce-i ăla? Un rozător mare şi gras, care ar putea să supravieţuiască 8 ani, dacă nu l-ar mânca mai toate animalele din jurul lui, după cum explică wikipedia. Şi mai e şi numele fostei echipe 5 din Atelierele ADfel de anul ăsta.
Cum se desfăşoară evenimentul. Trimiţi o aplicaţie, te chinui (sau îţi merge natural...) s-o faci cât mai creativă, stai cu sufletul la gură până se anunţă participanţii (sau uiţi şi te trezeşti cu surpriza în inbox) şi începi să baţi drumul Lăptăriei. Acolo vin oameni faini să-ţi vorbească despre strategie şi creaţie. Mi-a plăcut mult de Ştefan Stroe şi de Costin Radu, pentru că ne-au prezentat instrumente şi metode foarte concrete, nu poveşti cu "strategia este". Pe creaţie, tutorii au tot fost pe fugă, aşa că ne-au oferit câte 15 minute pe echipă, ameţindu-ne complet şi făcându-ne să trecem de la o idee la alta. Spre una mai bună, desigur.
În culise, au fost 7 zile cu o echipă extraordinară. O săptămână de prietenie instant, oricât de rar şi de uimitor ar părea. O săptămână alimentată cu pizza, Cola Zero şi ţigări, bancuri şi filmuleţe de pe Youtube, cu aceeaşi melodie în aceeaşi maşină şi pe aceeaşi canapea. O săptămână de muncă, de încredere unii în alţii, de râs până la lacrimi şi dormit cu caietele lângă noi, poate nimerim vreo idee. O săptămână într-un haos care mi-ar plăcea să-mi devină rutină. Dar cel mai important, mai drag şi mai siropos, o săptămână cu oameni de care o să-mi fie un dor feroce. Şi cărora probabil o să le trimit poze care să aibă sens doar pentru noi. Oare la grădina zoologică din Kaunas o fi vreun capybara?

D-ale melancoliei

2010-07-21T19:12:00.003+03:00

Cutia mea de amintiri e, de fapt şi de drept, o cutie de pantofi promovată şi lipită în mod repetat cu scotch. Şi căzând ea din raft şi înspre delicatele mele picioare azi, mi-am pus în minte să fac ordine prin ea.
S-au dus brăţările de la concerte, chiar şi cea nedeschisă, subtilizată pentru a intra în zona A la Aftershock-ul de anul trecut. În seara aia era s-o cunosc pe Ruxandra, care şi-a fluturat pletele indecent de lungi peste faţa mea. Au rămas biletele şi insignele de lucru de la Aerosmith, Clapton şi Cranberries. S-au dus şi setlist-urile, rămâne doar cel de la 20 de anii lui Cosmin, sărbătoriţi Kumm trebuie. Pentru că e cu autograf.
Biletele de tren, biletele de autobuz şi programele de drum (trenul ăla, ora aia) vor fi reciclate. La fel, biletele de intrare la varii obiective turistice, orarele complicate şi adnotate din anul întâi şi un suport de pahar subtilizat cine ştie de unde. Felicitările nu. Nici scrisorile de dragoste. Chiar dacă nu mai corespund realităţii.
Etichetele se duc şi ele la container. Ce-o fi fost în capul meu, să păstrez etichete complet insipide, de la nici nu mai ştiu ce haine? Bine, nici ambalajele de ciocolată nu mai ştiu ce ar trebui să-mi evoce. Chitanţele, în schimb, sunt de la majoratul meu. Eram cool, se pare, după numărul de Bacardi Breezer-e băute.
Băi câte bilete de tren sunt pe-aici. Şi câte insigne de la evenimente, începând cu naţionala de română dintr-a 8a şi continuând într-o spuzeală de evenimente studenţeşti. Astea se păstrează, chiar dacă nu sunt în pericol să le uit.
La unele am ezitat. La o carte de vizită, de exemplu. Deşi el nu mai lucrează acolo. Şi nu de-asta îmi dăduse cartea de vizită. Sau la cartelele aduse de tata pentru colecţia mea din tinereţe, dinainte să încep şi eu să mă plimb. (Şi când, desigur, aveam colecţie de cartele.) Am regăsit un ursuleţ ascuns de ciudă în ultimul an de liceu şi cred că o să-l repun la locul lui, pe geanta de şcoală.
Şi am eliberat jumătate de raft. Şi mi-am amintit de oameni care mi-au fost dragi. Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus jumătăţi ambigue de poveste-aşa. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Fuse şi se duse. Ok, mă opresc acum.

Anglia - mic alfabet, doi

2010-07-09T17:58:00.005+03:00

Oxford Street: stradă de magazine. H&M, French Connection, parcă şi American Apparel, bineînţeles Mango şi Zara - din nou, toată gaşca. Şi ca să-mi pierd definitiv baza de cititoare, voi menţiona că n-am intrat în nici un magazin.
Pence: subdiviziunea lirei. A trecut recent printr-o remodelare de-a dreptul simpatică, astfel că reversul monedelor (de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50) formează stema Marii Britanii. Enervant e, în schimb, faptul că mărimea nu corespunde valorii; cea mai mare monedă este de 2, urmată de 10, iar 20 şi 50 au aceeaşi dimensiune.
Que Pasa: restaurant aproximativ mexican din Southampton. Nu e rău, nu e nici foarte scump, dar nu e memorabil. Punctul lui forte e vinul la gheaţă.
Reclame: bineînţeles. Unele banale, unele un pic mai înţepătoare. Câteva, aici.
Southampton: orăşel-universitar-şi-port din sudul extrem. Atmosferă de suburbie, liniştită şi uniformă. Un mall mai mare decât Băneasa şi varii monumente pentru eroi cunoscuţi şi necunoscuţi. Din Soton au plecat, la câteva secole distanţă, vasele Mayflower şi Titanic. Unul a fondat America modernă, altul a dat în gheţar. Istoricii încă decid care dezastru a fost mai mare.
Trafalgar Square: celebra piaţă din Londra, în faţa Galeriei Naţionale, marcată de coloana cu Nelson în vârf. Spre nefericirea prietenului transformat în ghid, nu m-a impresionat absolut deloc. Sau poate că abia pândeam zăcutul pe iarbă în St. James Park.
Underground: metroul londonez, care l-ar face pe al nostru să-şi ia jucăriile şi să plângă într-un colţ. A început să fie construit acum 150 de ani şi are peste 250 de staţii. Cu atâta istorie, nici nu e de mirare că a născut legende - câteva sunt confirmate într-o campanie de promovare, Tube or False. De departe cel mai eficient mod de a te deplasa prin oraş, în afară de plimbarea agale.
Votka Revolutions: club în Southampton. Trăsătura sa caracteristică este, sper, evidentă.
Winchester: orăşel liniştit şi turistic ceva mai sus şi la dreapta de Southampton. Fost castru roman, fostă reşedinţă de judeţ (sau, în fine, ceva similar şi britanic). Are o catedrală, un muzeu prietenos, un râu şi o zonă pietonală. În 6 ore îl termini, dar merită ziua petrecută acolo.
Xenofobie: dacă e, n-am văzut-o. Dreptu-i că nici n-am stat mult printre englezi, ci mai mult prin grupul de internaţionali. Dar chiar n-am experimentat nici una dintre poveştile de groază ale prietenilor, care se simţeau puşi la colţ de vânzătoarele de la supermarket pentru accentul imperfect.
Y... habar n-am.
Zen: restaurant foarte scump. Şi stare care te cuprinde când zaci pe iarbă într-un parc, la umbra unui palat, mâncând îngheţată (proastă) de la dozator.

Cam atât.

Anglia - mic alfabet

2010-07-08T10:29:00.004+03:00

Da, am fost o săptămână în Anglia. Ceea ce îmi dă dreptul să-mi dau cu părerea arbitrar, superficial şi subiectiv.

Amabilitate: da, chiar sunt amabili. Îţi prind privirea de turist rătăcit şi se oferă să te ghideze. Aşteaptă să descoperi care monedă valorează cât, pentru că te-ai încăpăţânat să dai exact. Şi da, ţi se adresează cu "darling" şi "love". Ceea ce, în context, nu e deranjant.
Brighton: orăşel la mare, cu plajă de pietre, ponton cu maşinării de parc de distracţii şi pavilion indian. Care se închide la 5, după cum am aflat la 5 şi un sfert. Colorat, vesel, nu groaznic de scump. Bate vântul. Rău.
CCTV: adică closed-circuit television. Camere de luat vederi. Sunt peste tot. Fiecare zonă publică e supravegheată din două, trei direcţii. Dacă te-ai scobit în nas în Londra, există undeva o înregistrare a evenimentului.
Double-decker: autobuz cu etaj. Apariţie cotidiană, nu doar în centrul turistic al Londrei. E un sentiment aparte să vezi de la etaj cum mergi pe partea greşită a drumului.
England: subiectul expunerii de faţă. Parte din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Eliminată în optimile cupei mondiale de Germania. Care şi-a luat-o de la spanioli. Dar să nu deviem.
Fish & chips: mâncarea pe care o învăţam la engleză în generală ca fiind tradiţională. Cartofii sunt mediocrii, peştele e lipsit de orice fel de gust. Reîncălziţi şi umpluţi de caşcaval românesc, sunt un brunch minunat.
Gandalf: vezi Hobbit, the.
Hobbit, the: pub în Southampton, cu băuturi inspirate de saga tolkieniană. Am băut un Gollum destul de bun, dar Gandalf-ul era într-adevăr de excepţie.
India: fosta colonie se plimbă liniştită pe străzile regatului. Mâncarea orientală în general şi cea indiană în special sunt preferate de englezi. (Bine, la ce mâncare au ei, nici nu-i de mirare.) Şi da, indienii au accentul ăla din filme. Dar e inteligibil.
James: nume de regi. Preferatul meu e James 2.1 - James al doilea al Scoţiei, urcat pe tronul Angliei ca James întâi. Apropo, cum se traduce James?
Kitsch: se găseşte şi la ei, mai ales în zonele turistice. De la catarame sclipicioase cu Gucci la costume scoţiene pentru câini, fără să mai vorbim de magneţi de frigider, steguleţe şi poze-suvenir. Pe plajă, cel puţin, oferta e la fel de variată ca la Mamaia.
Londra: mare, haotică şi totuşi ordonată, imposibil de "făcut" în două zile, cum am încercat noi, îngrozitor de scumpă. Metroul e de bază pentru deplasare. Centrul e turistic, iar cartierele sunt liniştite, scunde şi cumva prietenoase. Singurul lucru la care nu se pricep e kebab-ul.
Madame Tussaud's: vrea aproape 30 de lire pentru intrare şi se stă la coadă cu orele. Deci nu ştiu cum e. Ceea ce probabil e mai bine, pentru că mă sperie un pic figurile astea hyper-realiste. Mă tot aştept să-mi pună o mână pe umăr când pozez, cum aud că a făcut Maradona. Dar, din nou, deviem.
National Portrait Gallery: ditai monstrul de muzeu care, desigur, e doar o parte din Galeria Naţională. Conţine, evident, portrete, dar şi câteva peisaje şi naturi moarte. Monet, Degas, Van Gogh, un Picasso într-un colţ - toată gaşca. Iar intrarea e liberă.

Restul, în episodul viitor.

Gata!

2010-06-15T12:40:00.004+03:00

Încă o sesiune fuse şi se duse. Doar 6 examene, înghesuite în 8 zile, unele de-a dreptul jenibile, altele grele. Mă rog, unul greu. Da' greu. Primul examen la care mi-am dorit, cu toată sinceritatea, "decât să trec". Plus prima restanţă, rămasă din oficiu, din lenea de a merge la seminar. Asta e.
Tot în sesiune au fost concerte. La Bob Dylan am învăţat să scanez bilete şi că băieţii drăguţi nu apreciază când le complimentezi tricoul. La Eric Clapton am învăţat să aliniez scaune, să mă ard pe umeri şi să spăl cratiţe în care, cu un pic de efort, încăpeam toată. Pentru că da, există şi bucătărie de turneu, şi există şi spălători de vase voluntari. Măcar n-am stat în soare. Cât despre muzică, Dylan a fost ok şi Clapton minunat.
Şi tot în sesiune a fost prima mea întâlnire de vânzări pentru Advice, o plimbare scurtă pe la Street Delivery, terminată cu un "hai la mare" nerealizat, o plimbare scurtă afară din oraş, la dat în leagăn şi jucat badminton, multă leneveală şi căldură considerabilă, mon'şer.
Acum, vacanţă. Poate scot şi blogul din paragină, mai ştii?

Carte: A. şi L. Ries, "The 22 Immutable Laws of Branding"

2010-05-13T19:13:00.003+03:00

Nu vă îngrijoraţi, n-am început să-mi cheltuiesc ultimele rămăşiţe de bursă pe cărţi profesionale. Cele 22 de legi aici de faţă au ajuns la mine la ultima întâlnire NewMediaSchool, unul din proiectele faine ale CROS-ului. Da, vă încurajez să apăsaţi pe link-uri. Iar ideea cu trei cărţi pe lună (da, şi aici e un link explicativ) e tocmai pe sufletul meu.
Gata cu promo-ul.
"The 22..." sunt, de fapt, două cărţi într-una. Prima e evidentă din titlu şi a fost publicată iniţial în 1998, iar a doua este "The 11 Immutable Laws of Internet Branding", publicată în 2000. Pfuai, 33 de legi la preţ de 22? Unde semnez de livrare?
Aşa că da, am pornit să citesc cu aşteptări destul de mari. Legea 1: dacă îţi extinzi brandul unde nu e cazul, pierde din putere. Plauzibil. Legea 2: dacă îţi restrângi brandul, îl faci mai puternic. Stai, cum? Asta n-a fost şi mai devreme? Legea 10: dacă incluzi în brand toate prostiile, îl distrugi. Ok, am înţeles, altceva?
Deci nu sunt chiar 33. Ca în povestea cu cei 4 evanghelişti. Dar atâtea câte sunt, chiar au potenţial de legi. Un brand se construieşte prin PR şi se consolidează prin publicitate, spun cei doi Ries. Numele e foarte important, aşa că trebuie evitată cu orice preţ o denumire generică. Un brand se construieşte în timp, nu peste noapte, şi trebuie să ajungă să simbolizeze un singur cuvânt în mintea consumatorului.
Din nou, zic, plauzibil. Chiar banal pe alocuri, ai crede, până când citeşti exemple de ditai branduri care au dat cu oiştea-n gard. "What's a Chevrolet? It's a big, small, cheap, expensive car or truck", de exemplu. E destul de amuzant să citeşti "Legile" astea şi să te simţi mai deştept (retroactiv) decât giganţii multinaţionali. Marele punct minus rămâne data publicării. S-au schimbat câteva chestii în ultimii 10 ani, aş zice. Una din legile brandingului pe internet, spun ei, este cea a divergenţei: tehnologia tinde să se specializeze, nu să integreze mai multe funcţii. Serios? Deci iPod-ul meu nu există?
Hai că prea mă dau deşteaptă. În concluzie. E o carte bună pentru a-ţi face o idee despre ce-i aia branding şi o colecţie amuzantă de gafe internaţionale. Dar cam atât.

Locuri şi cărţi

2010-05-07T07:59:00.004+03:00

"Insuportabila uşurătate a fiinţei" am citit-o trei sferturi în tren, de la Bucureşti spre Câmpina. Locul meu din compartiment era acoperit de ghiozdane şi muzică dubioasă izbucnind dintr-un casetofon, aşa că m-am retras pe coridor, m-am pus pe jos şi m-am cufundat în explicaţiile uşor arogante ale cehului.
"A Walk through the Woods", a lui Bryson, am citit-o tot în tren, de la Predeal spre Bucureşti de data asta, într-un 31 decembrie friguros. Citeam câte un capitol, închideam cartea, ascultam câte o melodie, închideam iPod-ul şi citeam din nou. Şi nu-mi venea să cred că citesc o carte de 500 de pagini despre o plimbare prin pădure. Şi-mi place.
"Middlesex" am citit-o în trei ţări şi două avioane, de la Stockholm spre casă. În cele 30 de minute în care a trebuit să alerg între avioane în Amsterdam, nici n-am mai băgat cartea în geantă, iar la check-in i-am întins-o cu nonşalanţă stewardesei, în loc de bilet şi paşaport.
În metrou mă chinuiam cu "Povestiri despre putere", a lui Castaneda, acum ceva vreme. (Paranteză. Nu-mi place. O vrea cineva?) Lângă mine se aşează o fată care scoate din ghiozdan "Povestiri despre putere". Şi o deschide la aceeaşi pagină cu care mă luptam de două staţii.
Pe trepte la Universitate am citit de destule ori, dar nimic notabil. Nici o poveste legată în jurul vreunei cărţi memorabile. Şi cred că asta e parte din motivul pentru care merg mâine la Lecturi Urbane. Să primesc o poveste cu un loc şi o carte.

Carte: C. Paul-Bădescu, "Luminiţa, mon amour"

2010-04-14T09:11:00.002+03:00

Na, că m-a apucat cititul. Zici că n-am 'nşpe proiecte pe cap şi toată ziua o huzuresc. Da' mă păcălesc singură că e ca la dietă, când termini dulciurile din casă înainte să te apuci. Aşa fac şi eu cu cititul. (Siiigur, se aude din public, şi marmota citeşte peste umărul tău?)

Dar deviez. De Cezar Paul-Bădescu am auzit de la Cărtărescu, acum vreo 3 ani, când el ţinea ceva conferinţă despre viitorul literaturii româneşti, iar eu mă ţineam să nu dau în pasiuni adolescentine penibile. N-am dat, dar nici de "Luminiţa, mon amour" n-am dat prea curând. Am cumpărat-o abia acum o lună şi am citit-o ieri, în 3 ore.
Volumul spune povestea de dragoste, dependenţă şi uşoară demenţă dintre Cezar şi Luminiţa, de la întâlnirea din facultate până la reflexiile post-divorţ. În seara în care se cunosc, cei doi studenţi la Litere discută literatură. "Deja aud golanii din fundul sălii cum fluieră şi strigă "F***-o, mă fraiere!" Sala râde. Au şi ei dreptate, s-or fi plictisit de atâta lipsă de acţiune." Apoi se îndrăgostesc, pleacă la mare, îşi cunosc reciproc părinţii. Ai Luminiţei locuiesc într-un oraş din Moldova, "leagăn al culturii româneşti, care a dat mari nume, etc., etc." şi refuză să-şi mărite fiica din raţiuni financiare. Ai lui Cezar îi dau pe tineri afară din casă, cu strigături. Până aici, povestea e destul de amuzantă. De aici începe drama. Luminiţa capătă fobii paralizante, iar Cezar o ajută cât poate. Se căsătoresc, se naşte Tudor şi, într-un final, se ajunge la divorţ.
Citeam prima parte, râdeam în hohote şi mă gândeam că aşa aş vrea şi eu să-mi povestesc viaţa. Cu autoironie şi un limbaj minunat, surprinzător, punctat cu jocuri de cuvinte şi analiză de expresii: "Acum ar fi trebuit să fac observaţia de bun simţ că aerul îmi biciuia obrajii, numai că ar fi incorect: aerul, săracu', nu făcea nimic; eu mă împlântam cu viteză în el", scrie despre gestul simplu de a scoate capul pe geam din tren.
Dar am ajuns la părţile dure. Şi mi-am dat seama că "Luminiţa, mon amour" e, înainte de toate, un gest de un curaj aproape dement, pe care eu nu l-aş avea niciodată. Curaj de a-ţi scrie viaţa, aşa cum a fost, fără să o transformi nici în comedie de doi bani, nici în tragedie grecească. De a te autoanaliza şi de a-ţi expune, vorba lui Topârceanu, sufletul în vitrine. De a vorbi cu luciditate dureroasă despre boli mintale şi stupidităţile infinite din sistemul religios.
Am început în glumă şi termin în serios. Cartea merită citită, dar nu e pentru cei cu ochelari roz asupra vieţii. Te face să râzi, să te îngrozeşti, să te revolţi, să o termini într-o singură tură de citit şi să-ţi (re)dai seama că se poate şi mai rău.

Carte: A. de Botton, "Sex, shopping şi un roman"

2010-04-12T21:35:00.003+03:00

Măi dragilor. Din toată haita de prieteni culţi şi cunoştinţe intelectuale de care mă bucur pe nemeritatelea, nu v-aţi găsit unul să-mi puneţi în braţe un volum de Alain de Botton şi să mă ameninţaţi cu moartea dacă nu citesc? A trebuit să ajung la Kilipirim (care, în treacăt fie spus, nici n-a excelat anul ăsta) şi să fiu convinsă de bulina portocalie de "5 lei" şi titlul cvasi-provocator ca să-l descopăr pe elveţianul ăsta lucid şi amuzant?

Mă rog. Hai că vă iert. Tura asta.
Titlul este înşelător. În "Sex, shopping şi un roman" e foarte puţin shopping şi încă şi mai puţin sex. Cât despre roman... Da, este. Dar intercalat cu fragmente îndelungate de analiză aproape tehnică, organizată şi cu referinţe bibliografice variate. Analiză a ce? A orice, în principiu. A vieţii în general, a personalităţilor diferite şi a relaţiilor dintre oameni.
Pretextul narativ îl constituie relaţia dintre Alice, 24 de ani, influenţabilă şi nesigură pe sine, şi Eric, 32 de ani, în destule privinţe opusul ei. Cei doi se cunosc la o petrecere, când el recunoaşte (spontan sau planificat?) că mereu se simte stânjenit să înceapă o conversaţie cu o necunoscută, iar ea, mişcată de coincidenţă, continuă conversaţia şi se lansează cu entuziasm în relaţie. După o perioadă de armonie şi înţelegere, Eric începe să aibă "episoade" de retragere, iar Alice începe să-şi pună întrebări şi să se acuze de crime necomise. "Pentru cei deja predispuşi la scenarii ale dezastrului, dragostea nu poate decât să agraveze o rană deschisă", observă de Botton.
Şi, de fapt, de Botton observă cam multe. Fiecare scenă e desfăcută şi dezbătută de un narator aproape tehnic, fiecare gest şi gând este analizat, trecut printr-un aparat teoretic şi clasificat. Pe bune, are şi liste şi scheme prin text. Când analizează diferenţele dintre cei doi, de exemplu, le clasifică în 5 categorii: design interior, sentimentalism, goliciune fizică şi emoţională şi generozitate, fiecare cu indicii despre incompatibilitatea negată din cuplu. Iar aluziile se întind de la Platon la Aretha Franklin, trecând prin filosofie, psihologie şi literatură. Mi-a plăcut să le prind. M-am simţit o persoană completă din punct de vedere cultural.
Într-un fel, de Botton e un Kundera pe dos. Acolo unde Kundera brodează bucăţi de teorie în jurul unei poveşti care rămâne, în principiu, atracţia principală a cărţii, de Botton pare să creeze o naraţiune care să-i confirme o teorie unitară, bine articulată şi argumentată. Acolo unde Kundera aruncă idei surprinzătoare şi le lasă în aer, de Botton îşi construieşte expunerea în 300 de pagini, adăugând cu fiecare scenă încă o cărămidă edificiului său retoric.
Ce mi-a plăcut? Că cele două personalităţi sunt foarte credibil construite. M-am identificat în cele mai mici detalii cu Alice şi am recunoscut Eric-ii din preajma mea. Ce nu mi-a plăcut? Că după ditai romanul-bară-analiza-psiho-sociologică minunat/ă, de Botton trânteşte 3 pagini de final fericit potrivite ca tenişii la rochie de seară.
Dar o să închei optimist. Cu un citat. "Întârziera stârni diversele grupuri teologice dinăuntrul ei, fiecare propunând crezuri rapid alternante şi contradictorii. Creştinismul clasic: O să sune, dar o să dureze mult. Agnosticismul: O să-l cred când îl văd. Creştinismul renăscut: A încercat să sune mai devreme, apoi a hotărât să vină direct. (...) Poate că s-a oprit să cumpere un buchet de flori ca să se scuze pentru întârziere. Ateismul: Visează înainte, draga mea."

Cum să nu...

2010-03-24T20:27:00.003+02:00

Acum vreo două zile am dat peste un articol care explica, în detaliu şi cu variante clasificate după eficienţă şi preţ, cum să faci astfel încât căştile de la playerul posesie personală să nu se încurce când introduci dispozitivul în buzunar. (Nu-l mai găsesc, că pe cuvânt că aş pune link. Era o minunăţie de articol.)
L-am citit din două în trei şi am rămas cu o singură întrebare. De ce? De ce ai vrea să nu ţi se încurce căştile? Cât de ocupat să fii, încât cele câteva secunde petrecute pentru a descurca firul să ţi se pară o pierdere? Şi când a devenit relaxarea doar un episod al zilei, care trebuie planificat şi eficientizat cu aceeaşi rigoare ca şcoala, munca şi alte obligaţii?
Ca revoltă, îmi voi continua pierderea de vreme. Nu îmi voi pune blogurile prietenilor sau online comics-urile în reader, ci voi deschide pagină cu pagină în fiecare zi. Nu voi învăţa tehnici de citire rapidă, ci voi rumega pe-ndelete volumele de oarecare consistenţă. Nu îmi voi face o oală de ceai, să fie pentru mâine, ci voi pândi ibricul cu fix o cană de apă în el. Şi nu, nu îmi voi ţine căştile de iPod descurcate. Na, că sunt rebelă.

Carte: A. Gheorghe, "Midnight Killer"

2010-02-27T22:18:00.004+02:00

Am făcut greşeala să las cartea asta la vedere după ce am terminat-o de citit. Drept pentru care tata s-a lansat într-o peroraţie despre cât şi de ce nu-i place Andrei Gheorghe. Nu l-am ascultat. Nu mă pasionează subiectul. Ce face omul Andrei Gheorghe în viaţa lui profesională şi personală mi se pare absolut irelevant pentru cum scrie articolele şi fragmentele din "Midnight Killer". Asta aşa, în loc de disclaimer.
Pentru cine citeşte 24-FUN, formatul textelor lui Gheorghe e familiar. Se ia o bucată de realitate, se analizează fără prea multe pretenţii, cu luciditate, cinism şi, da, ceva aroganţă şi superioritate, pentru a ajunge la o concluzie concisă şi şlefuită. Limbajul nu e tocmai academic, părerile nu sunt tocmai politicoase. Sunt disecate viaţa de noapte, ghiolbanii şi copiii de bani gata, nesimţiţii de pe şosea, fiţele şi banalitatea, haosul vieţii mai mult sau mai puţin corporatiste, conectate douăş'patru-şapte. Scurt şi la obiect.
Şi tot scurte şi la obiect sunt concluziile, pentru care Gheorghe chiar are mână. Citez două care mi-au rămas în minte. Prima, despre succes: "Sunt un om corect, exact, nu întârzii niciodată la întâlniri, mă ţin de dead-line-uri, respect partenerii de afaceri: sunt un om de succes! Sunt singur." A doua, despre activism şi neangajare politică: "Ai citit No Logo? Tipa, Naomi, s-a căsătorit cu fratele meu! Nunta lor a fost sponsorizată de Nike."
"Midnight Killer" e o carte care, vorba reclamei, le spune pe bune. Şi nu le spune rău deloc.

Revoluţie

2010-02-27T00:21:00.008+02:00

... de câte 3 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Săptămâna viitoare, mai precis, când se întâmplă AdRev-ul de anul ăsta. În TNB, ca să ne vadă şi puştii cool. Pe 1 martie îmbătrânim, pe 2 salvăm lumea, pe 3 stăm pe Twitter, pe 4 mergem la teatru şi pe 5 o dăm în bară. Totul marca Advice, cu buget mititel, muncă multă şi satisfacţii uluitoare.

Dacă din rezumatul de mai sus nu se înţelege nimic, recomand cu încredere site-ul proaspăt mutat şi renovat pe http://AdRev.ro. Iar de luni să ne vedem cu bine la conferinţe. Dacă broşura de pe scaunul dumneavoastră e strâmbă, s-ar putea să fie împăturită de mine.
Şi dacă nu era destul, Advice-ul pregăteşte între timp şi două şcoli faine, una pentru creativi, cealaltă pentru strategi. Dar despre acestea, în episodul următor. (Melodie specifică TeleEnciclopediei. Fade out.)

Carte: Z. Smith, "Dinţi albi"

2010-02-19T11:05:00.005+02:00

Un cititor pasionat ajunge, mai devreme sau mai târziu, să nu mai citească recomandările de pe ultima copertă. Pentru că fiecare carte e "cea mai...", dar nu prea. La "Dinţi albi", recomandările sunt pe prima copertă, aşa că n-am putut să le evit. "Extraordinarul debut al noului mileniu", o carte "amuzantă, inteligentă şi o lectură de-a dreptul exuberantă", hai, mă laşi? Aşa că am pornit s-o citesc cu o doză sănătoasă de scepticism. Care mi-a fost învins.
Povestea principală îi urmăreşte pe vechii prieteni Archibald Jones, cât se poate de englez, şi Samad Mial Iqbal, cât se poate de bengalez, care s-au cunoscut în război şi s-au revăzut în Anglia după 40 de ani. Archie, în prima zi din 1975, finalizează divorţul şi încearcă să se sinucidă, este salvat în ultimul moment şi o întâlneşte pe Clara, o negresă de care se-ndrăgosteşte (sau aşa ceva) şi pe care o ia urgent de soţie. Se naşte Irie. Samad o primeşte în căsătorie aranjată pe Alsana, care dă naştere gemenilor Magid şi Millat. Cei trei copii sunt prieteni, cel puţin la suprafaţă. Irie se îndrăgosteşte fantastic de Millat, Millat e fratele rău, rebelul, iar Magid, copilul care nu-şi doreşte decât să se integreze în societatea englezească, e trimis în India să-şi redescopere rădăcinile. Planul nu funcţionează, desigur, căci Magid nu face decât să-şi întârească aprecierea pentru raţionalismul occidental, în timp ce Millat se alătură unui grup fundamentalist islamic. În final, toate personajele se întâlnesc la o conferinţă ştiinţifică, unde se leagă un fir al poveştii lăsat liber prin primele 100 de pagini. Nu spun care, bineînţeles.
V-am ameţit? Mai e. În carte mai apar şi stră-străbunicul lui Samad, erou sau nenorocit al revoluţiei indiene, bunica şi mama Clarei, Martore ale lui Iehova convinse până la fanatism, familia Chalfen, engleji tipici (dacă există aşa ceva) cu care Irie şi Millat ajung să-şi petreacă mult timp. Şi alţii. Şi toate personajele sunt credibile, individualizate şi savuroase. Şi toate întâmplările, deşi par confuze la cum le-am înghesuit aici, curg minunat şi se leagă de nici nu le simţi între ele.
Dar nu de-asta e "Dinţi albi" o carte atât de faină. Ci pentru că vorbeşte pe un ton foarte lejer despre chestii serioase. Despre cum sunt văzuţi şi trataţi străinii în Anglia, despre cum se adaptează şi îşi crează propria lume, amestec de moşteniri culturale şi compromisuri occidentale. Când Samad îşi trimite un fiu să înveţe "vechea lege", când Clara rupe legăturile cu maică-sa, când Millat fumează şi Irie încearcă să-şi întrepte părul, toţi fac, de fapt acelaşi lucru: încearcă să-şi găsească locul într-o lume cu prea multe opţiuni.
Legată de această "căutare de loc" e tema eredităţii. Fără să cadă în determinisme de doi bani, Smith spune, prin toate personajele ei, că familia, ţara şi cultura în care creştem ne influenţează, poate mai mult şi mai puternic decât ne dăm seama. Ipoteză pe care studenţii la FCRP o aud şi răs-aud. Doar că aici e exemplificată frumos, nu teoretizată sec.
Hai, că prea m-am lungit. "Dinţi albi" e o carte foarte bună, alertă, pitorească şi vie, care te trece de la râs la înduioşare şi înapoi în aceeaşi frază. Are 568 de pagini şi merită citită pe nerăsuflate. Recomand, deci, cu încredere.

Bani pentru distracţie

2010-02-18T17:17:00.004+02:00

Staţi liniştiţi, nu e un concurs. Bani n-am, iar distracţie nu se poate. Ăsta e un blog serios, aşa să ştiţi.
E, în schimb, o leapşă de la Robert, care întreabă ce meserii mi-ar tulbura somnul în sensul bun, adică de-abia de-aş adormi de dorul lor. Să vedem.

Cu surle şi trâmbiţe, pe 1 trebuie să fie meseria de cititor. Adică să fiu plătită să stau toată ziua într-un fotoliu comod, cu ceai şi ronţănele la discreţie, şi să mă scufund în câte o carte. În familia literară ar intra şi un-pic-mai-realistele editor, bibliotecară sau vânzătoare într-o librărie mică şi boemă. Shop assistant, pardon. Ce-i aia, vânzătoare?
Un 2 apropiat se duce meseriei de povestitor. Fotoliul se păstrează, doar că acum sau citesc cu voce tare sau vorbesc din propria-mi tărtăcuţă unor ascultători. Despre lucruri frumoase, oricare ar fi ele. Eventual chiar despre cărţi, cum m-a primit ante-menţionatul Robert la cursurile Cogito din trecutul imemorial.
Pe 3 deja intervine un pic de realism. Ca să nu simt că fac facultatea degeaba, aş lucra cu drag în confuza şi larga zonă a comunicării. Ca ce, încă nu ştiu. Oricum, mai curând în spatele scenei decât sub reflectoare.

Aşa, deci. Mai departe, să-mi spună Maria, Paula şi Cosmin ce visează să facă în viaţă.

Toate

2010-02-10T17:15:00.004+02:00

Zilele şi nopţile, dimineţile şi apusurile. Paşii pe care îi faci, străzile pe care calci, cărările pe care le bătătoreşti. Scaunele pe care te opreşti, paturile în care zaci. Zâmbetele care luminează camera, plânsul din tot sufletul. Cuvintele pe care le spui sau le înghiţi.
Olimpiadele şi restanţele. Petrecerile şi nopţile de învăţat. Joburile, concedierile, demisiile şi CV-urile necitite. Primele săruturi şi ultimele îmbrăţişări. Filmele, cărţile, tablourile, muzicile care-ţi plac sau nu. Muzeele şi bodegile în care îţi treci timpul. Tramvaiele şi metrourile cu care mergi. Avioanele spre oriunde. Parcurile în care aştepţi nici-tu-nu-ştii-ce.
Oamenii pe care îi cunoşti. Şi cei pe care nu-i cunoşti. Cei pe care i-ai uitat, cei care te-au uitat. Cei care îţi sunt mereu aproape şi cei care au plecat după câteva mile. Oamenii din camera de-alături şi cei la un e-mail distanţă. Oamenii pe care îi iubeşti şi cei pe care, oricât de "incorect politic" ar fi, nu-i poţi suferi.
Tot ce faci, tot ce trăieşti, tot ce simţi. Absolut toate astea te fac cine eşti. N-ai să ştii niciodată cum se termină povestea şi cum se ţes elementele. Aşa că e stupid să regreţi şi să nu te bucuri de ele. De toate.

Carte: J. Wallen, "Vineri noaptea în oraş"

2010-02-09T23:32:00.004+02:00

M-a costat 5 lei cartea asta, la vreo mamă de reducere pe la vreun târg de carte. Nici nu mai ştiu când m-am cadorisit cu ea. Cert e că mi-am început vacanţa citind-o, pentru că "Dinţi albi" e ameninţător de mare, iar "Outliers" nu ajunge odată în mâinile mele. (Aluzie subtilă.)

Abel, personajul principal, are o slujbă de doi bani, la "Institutul de Tăiat Frunză la Câini", din care pândeşte cu disperare sfârşiturile de săptămână. La sfârşit de săptămână, se întâlneşte cu prietenii lui de doi bani, cu care poartă conversaţii de doi bani şi pleacă să se îmbete şi să-şi aline singurătăţile cu flirturi de doi bani. Povestea din "Vineri noaptea în oraş" se întâmplă... în oraş, într-o noapte de vineri. Noapte de vineri cât se poate de obişnuită pentru Abel, cu băutură, tristeţi monoloage interioare şi reminescenţe din gloria trecută a adolescenţei.
În principiu, cartea asta nu spune nimic nou. Spune că ne putem trezi cu o viaţă plictisitoare, convenţională, în care zilele seamănă până la a se confunda între ele, iar discuţiile sunt mereu la fel, goale de conţinut şi grele de clişee. Spune că orice întâmplare, oricât de dramatică, îşi pierde la un moment dat însemnătatea, devenind doar un motiv de îngrijorare socială: "N-am chef să mă trezesc alături de Vanessa Redgrave în cine ştie ce speluncă şi să comand, cât mai dezinvolt cu putinţă, o băutură alcoolică produsă din sângele, sudoarea şi lacrimile palestinienilor sau ale kurzilor dezrădăcinaţi."
Ca stil, Wallen o cam nimereşte. Dialogurile sunt foarte credibile, ceea ce pentru mine e semn bun. La fel de credibile sunt monoloagele interioare, care oscilează cu naturaleţe între un pic de filosofie ("A dat oare peste un adevăr uman fundamental? Sunt oare toate obiceiurile încercări zadarnice de retrăire a unei experienţe iniţiale?") şi un pic mai multă ironie ("Bineînţeles, mexicanii ar fi putut considera că, dacă morţii nu se foloseau de cei cinci ani ca să pună mâna să învie, vina era a lor şi doar a lor.") Destul de drăguţe sunt şi fabulaţiile lui Abel, care nu prea au farmec scoase din context. (Adică nu dau citat.)
Aşa că mă găsesc într-o dilemă. Cartea asta nici nu are ceva extraordinar, care s-o propulseze în vreun top ţ'şpe cărţi care mi-au schimbat viaţa, dar nici nu dă cu oiştea în gard, ca s-o pot desfiinţa. "Vineri seara..." e neutră. Nu bună, nu proastă, nici măcar mediocră. Perfect neutră.

Studenţeşte

2010-02-06T14:53:00.005+02:00

Verbul, desigur. Eu studenţesc, tu studenţeşti... După un an şi jumătate de facultate şi 6 sesiuni (că deh! de trei ori câte două...), mă simt în sfârşit studentă.
Pentru că sesiunea asta am învăţat şi noaptea, adormind cu capul pe carte. Am învăţat şi în grup, cu oameni dragi, căni de ness şi glume între suprarealism, stupiditate şi somn verbal. "Cutremurul din Haiti chiar s-a întâmplat pentru că un iepure a bătut din fluture," se pare. Sesiunea asta m-am trezit, pentru prima dată, cu examen în două zile dintr-o materie cu desăvârşire necunoscută. Şi tot am înghesuit ceva în cap şi hai c-am mai scris câte ceva. Sesiunea asta nici nu m-am mai amăgit singură că "semestrul viitor învăţ din timp". Semestrul viitor e departe. E încă o ipoteză neverificată.
Cam atât. Voiam doar să anunţ că, teoretic, pauza s-a terminat. De-acum, program de citit, socializat şi dormit. În orice combinaţii. Ne auzim.

Neînţelegere

2010-01-19T14:14:00.005+02:00

(Ficţiune cu care aspir la glorie trilematică. 505 caractere.)

- Potoleşte-te, o roagă el cu jumătate de glas. Dă-o dracu', am ajuns să visez noaptea că-l întâlnesc pe Vlad.
Ea lasă ochii în jos şi strâmbă din nas a nemulţumire şi răsfăţ. Se gândeşte că ar fi un moment bun să roşească, dar nu-i reuşeşte.
- Plus că nu e corect faţă de el.
Ea ridică privirea şi strâmbă din nou din nas. Unul din foştii ei prieteni se topea după figura asta. Nu mai ţine minte care.
- Ne-am înţeles?
Ea surâde şi aprobă entuziast din cap. Apoi continuă să-i descheie nasturii de la cămaşă.

Responsabilitate

2010-01-17T15:14:00.002+02:00

Azi m-am trezit cu al 200lea "urmăritor" pe Twitter. Nu ştiu câţi sunt companii şi câţi oameni, câţi mă cunosc sau ba. Ducând confuzia chiar mai departe, nu mi-e foarte clar de ce mă urmăresc, pentru că nu mi se pare că spun chestii prea interesante. Pe blog am 21 de "oameni interesaţi", orice ar înseamna asta. Acum ceva vreme, cineva a ajuns aici căutând "a" pe Google Moldova. Litera A. M-am amuzat copios.
Sunt realistă. Nu cred că schimb viaţa vreunuia dintre cei 221 menţionaţi mai sus prin cugetările mele blogger-eşti sau micro-blogger-eşti. Dar nu mă pot abţine să nu mă simt puţin... responsabilă. Aşa că anunţ. N-am murit. Am sesiune. Şi încerc să fiu responsabilă, să învăţ şi să folosesc internetul predominant în scopuri educaţionale. Altfel spus, ne auzim prin februarie.
Dacă vă plictisiţi, se găseşte mereu ceva de citit pe Recitiri, Ginger Group sau nou-apărutele Cultitudini. Online plăcut vă doresc.

Dragă Moş Crăciun,

2009-12-24T11:05:00.003+02:00

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris. Cred că pe undeva printr-a 10a te-ai supărat pe mine, de mi-ai adus şosete. Sper că ţi-a trecut.
Eu sunt bine, Moşule. Nu ştiu cine mi-a făcut cadou anul care tocmai se termină, dar l-a nimerit exact cum trebuie. Să ştii că te suspectez de amestec. Hai să-ţi povestesc ce-am făcut eu cu 2009.
Am cunoscut foarte mulţi oameni. Ceea ce s-a mai întâmplat, presupun. Doar că am cunoscut foarte mulţi oameni uimitori. Oameni care luminează camera când zâmbesc. Oameni cu care aş sta la poveşti cu orele, până mi se încleiează dinţii şi mi se închid ochii. Oameni optimişti, care pun mâna şi fac ceva în loc să se plângă că nu "se face" nimic. Oameni care văd lumea la fel ca mine, cu jumătate realism şi jumătate idealism, deşi nu mai sunt post-adolescenţi şi sigur şi-au luat mai multe ţepe ca mine. Oameni cu câte un dar, câte o credinţă, câte o pasiune (sau mai multe, desigur), oameni care, scuză-mi clişeul, mă inspiră. Oameni care mi-au devenit repede dragi.
Am plecat din oraşul pe care îl iubesc şi îl urăsc şi am văzut locuri noi. M-am plimbat din nou prin Braşov, Sighişoara şi Sibiu şi am zâmbit cu gura până la urechi. Am descoperit Clujul, m-am suit în castelul din Hunedoara şi am trecut cam în grabă prin Târgu Mureş. (Sau Târgu Ureş, pentru cunoscători.) Am revăzut Viena, după juma' de viaţă şi am fugit la Bratislava, să mănânc turtă dulce şi să mă revolt că McDonald's-ul n-are WiFi. Am fost în Deltă şi m-au mâncat ţânţarii. Dacă stăteam în apă până la gât, mă muşcau de cap.
Că ziceam de Târgu Ureş. Am primit atâta muzică anul ăsta, că nici nu ştiu ce să mai cer pentru 2010. Încă mi-e greu să accept că în aceleaşi 12 luni am cântat din tot sufletul la Killers, mi-am amintit de rock-ul pletos din liceu la Manowar, i-am văzut la faţă pe moldovenii de Snails şi Alternosfera, mi-am urlat toate frustrările la Nine Inch Nails, am plâns cu cele mai frumoase lacrimi la Cohen, l-am descoperit pe Tiersen altfel decât în soundtrack-uri, mi-am revizuit cunoştinţele de Kumm, m-am îndrăgostit de Byron, am fost încântată de noua solistă de la Urma, mi-au fost dăruiţi Rome, mi-am dorit să fiu Alexandrina şi am decis că pot să mor liniştită, pentru că l-am văzut pe Mark Lanegan live.
Şi în rest? Am avut de două ori câte două sesiuni şi le-am trecut din prima, cu note de veritabilă tocilară. Am învăţat făcând, la Olimpiade, în AdConnection, în şcoala de vară şi în internship. Am citit mult şi am scris puţin, când m-a mai prins bruma de inspiraţie. Am iubit, mi-am luat palme emoţionale, am trecut peste şi o iau de la capăt, fără resentimente şi cu steluţe în ochi. Au fost seri când am adormit înainte să cad în pat şi seri când am numărat păianjenii de pe tavan. Au fost seri când am adormit râzând şi seri când credeam că mor de tristeţe şi pustiu. Ba chiar şi vreo două când cred că am leşinat de durere de măsea. Am crescut, văd lumea ceva mai clar şi pe mine ceva mai înţeleaptă, şi totuşi sunt acelaşi plod fericit să se înţepe în scoici şi să foşgăie prin frunze uscate.
Ceea ce încerc să spun, Moşule, în prea multe cuvinte, e că n-am ce să-ţi cer de Crăciun. Oricum am primit mai multe decât m-aş fi priceput să cer. Mai bine îţi mulţumesc în avans şi te scutesc de un horn prin care să te strecori. Oricum stau la bloc.
P.S. Până la urmă, au fost tare bune şosetele de-atunci. Încă mai am vreo două perechi nedeschise.
P.P.S. Dacă termini mai devreme cu împărţitul de cadouri, ne vedem la Byron?

Cum a fost la...

2009-12-19T00:27:00.007+02:00

Mă confrunt cu o dilemă. Se întâmplă ceva, vreun eveniment de vreo natură, particip, îmi place sau nu. Până aici, toate bune. Ajung acasă, se face a doua zi şi nu scriu pe blog despre evenimentul în cauză. Mai trec două, trei zile şi aici intră dilema. Să mai scriu? Păi a scris deja toată lumea, s-au dat deja toate părerile. Să nu mai scriu? Păi pierd funcţia de aide-memoire de fericiri a blogului, ba chiar şi detaliile amintirilor, că neuronu' funcţionează când şi dacă are el chef. Să scriu, deci? Dezbaterea continuă.
De data asta, scriu. În vizor, două chestii altfel pe care le-am împărţit cu prietenii în ultima săptămână. Una sâmbătă, cealaltă marţi.
Sâmbătă am fost la Dark Bombastic Evening. În ciuda numelui cu uşor iz de pop prost din anii '90, DBE a fost, aude-se, evenimentul industrial/neofolk al anului prin partea asta de Europă. Aici se impune o clarificare. Eu sunt o puştoaică indie. Pentru mine industriale sunt fabricile şi uzinele, iar folkul e lălăitul de cor şi chitară prin Bucegi. (Neofolkul ar fi, evident, lălăitul cu o chitară nouă.) Aşa că m-am dus sâmbătă seara cu vreo două melodii ascultate şi, ca fapt divers, în singura rochie neagră pe care o posed. Părerile muzicale de mai jos sunt teribil de neavizate.
Ajung, deci, în Biserica de Argint, mă uit în jur, intră TriORE pe scenă. Băieţii ăştia, juma' Triarii, juma' Ordo Rosarius Equilibrio, de unde şi numele, au fost tocmai buni pentru a stabili atmosfera serii. Adică s-au potrivit, dar nu mi-au lăsat mare impresie. După ei au venit Cascadeur, pe care am cam moţăit până la ultima piesă, cea cu ditai tobele şi cu tipele cu torţe pe scenă. Pe urmă a fost Kim Larsen, care în înregistrări sună minunat, liniştitor şi poetic, iar în sală n-a sunat deloc, pentru că nu prea se auzea. Pe urmă au fost Triarii, cu melodii bătăioase, scene apocaliptice pe monitoare şi câteva saluturi naziste din public. Exceptând saluturile, care până la urmă nu sunt vina trupeţilor, spectacolul lor a fost destul de impresionant, chiar şi pentru un suflet blând ca mine.
Şi dup-aia au fost Rome. De care m-am îndrăgostit instant, din primele două melodii. Versurile lor sunt poezie pură, solistul cântă calm şi cald, chitara e jucăuşă, dar nu ridicol de complicată, iar vioara se potriveşte de minune. Aici a fost punctul culminant al serii mele, iar capii (capetele?) de afiş nu intraseră încă pe scenă. Care capi (capete?) au fost Ordo Rosarius Equilibrio, cu tămâie şi torţe şi versuri teribil de sexuale cu tot, şi Spiritual Front. Despre primii, nu ştiu ce să zic. Sunt interesanţi, nu-i vorbă, originali - cât cuprinde, iar mie mi-au cântat cele trei melodii care-mi plac. Cunoscătorii spun însă că nu s-ar fi ridicat la înălţimea lor obişnuită. Spiritual Front, în schimb, au fost o a doua surpriză plăcută. Solistul, cunoscut drept Johnny Cash al muzicii ăsteia întunecate, s-a zbânţuit pe scenă şi a reuşit să antreneze privitorii de parcă ar fi cântat despre floricele de porumb, nu renunţări şi sinucideri. În acest contrast şi această zbânţuială s-a încheiat seara, care m-a lăsat, per total, mulţumită de investiţia în bilet.
Luni am stat acasă şi m-am culcat devreme.
Iar marţi am ajuns pentru prima dată la Lecturi Urbane. Puţin stingheră, intenţionând să trag cu ochiul la "şefii" acţiunii înainte să mişc în front, am cules câteva cărţi şi m-am pus pe citit. După care am şi împărţit câteva cărţi. Da, m-am izbit şi eu de sprâncene ridicate, de "de ce"-uri neîncrezătoare, ba chiar şi de un "nu, eu nu prea citesc", salvat impecabil de o colegă prin comparaţia cărţii ("Neuromancer"-ul lui Gibson) cu Matrix. (Apropo. N-am apucat să fac prea multe cunoştinţe, dar mi-ar plăcea să aflu cine a salvat situaţia atunci. Dacă recunoşti personajul, dă un indiciu.) A fost frumos, după cum s-a mai spus. Şi chiar e ceva special să vezi cum don'şoarele din faţa ta încep să răsfoiască cărţile abia primite. M-am simţit ca un Moş Crăciun fără barbă şi burtă.
Ca să încheiem simetric, uite că am scris. Internetul e acum mai bogat cu două păreri şi câteva repetiţii. Cititori să fie, că scriitori pe toate drumurile.

10

2009-12-13T14:46:00.008+02:00

Da, e o leapşă. Da, e primită de vreo două săptămâni şi lâncezeşte. Da, Maria are dreptul să cârcotească asupra vitezei cu care îmi onorez datoriile virtuale. 10 lucruri ciudate despre mine, deci. Să alegem.

De când au apărut plăcile de întins părul, am tot suferit după una şi îmi tot convingeam o prietenă să "mă facă". Crăciunul trecut am primit una. Am folosit-o de vreo 5 ori tot anul.
Deşi am gusturi muzicale destul de stabilite, nu ştiu cum face Cosmin de-mi trimite tot felul de dubioşenii şi eu ajung să le ador. Îl aşteaptă o carieră în PR muzical, ascultaţi-mă pe mine.
Am purtat ochelari vreo doi ani şi aparat dentar vreo şapte. Eram mică. Acum sunt bine.
Sunt inexplicabil de mândră de liceul la care am fost. Sava Pride Worldwide!
Scrisul meu de mână spune că încerc să mă arunc în mai multe bălţi decât pot înota. Uitându-mă în căsuţa mea de mail, cam aşa pare să fie.
Şi mie mi s-a făcut dragă Paula ciudat de repede. Ce să-i faci, dacă e grozavă? La fel a fost şi cu Ioana şi Anca. Ba cred că şi cu Ileana.
Cred că se observă, dar îmi place să fiu Căpitanul Evident: citesc mai mult decât media. Când am intrat la facultate, prima lună am suferit că nu aveam timp să citesc. Iar prima carte citită după luna de "secetă" a fost una care nu mi-a plăcut.
Tot nu ştiu ce vreau să fac în viaţă. Au început să mi se clarifice câtuşi de câtuşi gândurile, dar tot cu "ăăă" răspund întrebărilor punctuale.
De câteva ori am refuzat în mod conştient să dau sms-2-twitter. În alte ocazii nu am putut rezista tentaţiei. Internetul ne mănâncă. Şi dorinţa de a ne da mari. Ăăă, de a împărtăşi cu alţii momentele speciale.
Cred că 2009 a fost cel mai bun an din viaţa mea. Recensământ, poate, pe sfârşit de lună.

Mai departe, înspre băieţi: Împăratul, Măgarul şi Cosminul deja menţionat. Poate şi Ronwe? Ce zici, te joci o leapşă?

Carte: B. Dumitrescu, "SMS"

2009-12-11T19:11:00.002+02:00

Pe ultima copertă, Cărtărescu îl numeşte pe Bodgan Dumitrescu "un prozator fantastic şi colorat". Lăsând vocabularul criticist la o parte, cred că are dreptate.
Volumul se numeşte "SMS" din două motive. Odată, pentru că e o colecţie de proze scurte şi foarte scurte, un fel de SMS-uri literare. Ceea ce o face o carte excelentă pentru călătorit sau pentru citit pe sub bancă la cursurile anoste. A doua, din cauza povestirii numite "SMS (Save My Soul)". Şi titlul ăsta chiar se potriveşte, pentru că personajele din SMS-uri îşi pierd sufletele mai des decât şi le salvează.
Aleg la întâmplare câteva povestiri, pentru că de plăcut, chiar mi-au plăcut toate. În "Trecutul apropiat", cuplul stereotip de corporatişti decide să-şi invite absolut toţi oamenii dragi la aniversarea căsătoriei lor. "Below the line" este un compendiu de posibile metode promoţionale încă neinventate; tot pe-acolo e şi "Ofertă". "Singur(ă) pe lume" e povestea halucinantă a băiatului obligat să fie propria soră, pentru că părinţii îşi doreau doi copii. Un regizor perpetuu falit încearcă să-şi realizeze filmul printr-un "Colaj" din imaginile înregistrate pentru proiecte mai mici.
Poveştile astea au un dar care, pe mine una, m-a lăsat mască. Sunt deopotrivă incredibile, frizând şi coafând absurdul, şi foarte plauzibile. Altfel spus, dacă părinţii unui băiat ar decide să-l oblige să trăiască o viaţă dublă, exact aşa ar fi povestea lui. Încă altfel spus, poveştile sunt realiste dacă accepţi regulile jocului. Iar personajele suntem noi. Disperaţi după o slujbă bună, eventual în comunicare, că se poartă, mereu pe fugă, omorându-ne visele, mâncând de la fast-food, uitând pentru ce am venit, crezând în filme şi nu în viaţă.
Deci nu e ceea ce s-ar numi o carte paşnică. Nu te face să crezi că viaţa e roz. Pentru că nu e. Dar e o carte frumoasă, cu idei originale şi, într-adevăr, "pagini de o poezie autentică". Recomand.

Călătorind

2009-12-09T21:49:00.003+02:00

Sau despre cum m-am dus la Viena şi m-am îndrăgostit de Bratislava.
Am plecat la Viena pentru concertul Depeche Mode. În situaţia în care, vorba maică-mii, parcă nu eram aşa mare depeşistă. Păi nici nu sunt, mami, mă duc pentru opening act. Pentru ce? Pentru ăia de le cântă în deschidere. Aha. Cine-s ăia? Soulsavers. Cum? Soulsavers. Aha. Cine-s ăia? Sunt faini, mami. Bine. Du-te.
Despre concert, numai de bine, desigur. DM sunt cât se poate de stăpâni pe spectacol şi ştiu să comunice foarte, foarte bine cu publicul. Pe alocuri, preferam să mă uit la mulţimea care dădea din mâini la unison decât la formaţie. Tot pe alocuri, vocea lui Dave nu s-a înţeles cu sonorizarea şi cu urechile mele aflate în fundu' sălii. În schimb am fost uimită de vocea chitaristului, care a cântat câteva balade absolut minunate. Despre Soulsavers nu pot vorbi. Sunt formaţii despre care nu pot vorbi.
Ce e frumos în Viena? Că ştiu să se pună în valoare. Ştiu să profite de palatele şi bisericile răspândite de Habsburgi tot la două, trei străzi. Ştiu să îşi amenajeze muzeele şi celelalte atracţii încât să te prindă şi să nu scapi. Am rămas sincer impresionată de depozitul de mobilă şi de grădina zoologică, în situaţia în care eu, de fel, nu prea contemplu scaune şi urşi panda.
E frumos şi că metroul lor are destule legături între linii, scaune goale şi ajunge în staţie la 2 minute. (Pe bune că-i important.) Prin metrou am zâmbit multor tineri alternativi vienezi, care sunt imperceptibili mai alternativi decât alternativii de la noi. Adică sunt alternativi, dar nu toţi la fel. Că au târguri de Crăciun în fiecare piaţă mai consistentă şi că târgurile nu sunt pline de kitsch-uri odioase.
Ce nu-i aşa frumos? Că e un oraş scump. Zău dacă pricep unde-s magazinele în care să mergi la shopping în Viena. Eu zâmbeam la haine, dar îmi înţepenea zâmbetul la preţuri. Nu-i frumos nici că e un oraş adormit. Am fost sâmbătă seara în clubul care ne-a fost recomandat drept "cel mai animat". Nimeni nu dansa. Tinerii alternativi de mai sus stăteau în picioare, sub reflectoare, cu o bere în mână, şi vorbeau. Ceea ce, desigur, e grozav. Doar că nu e club.
Cât despre Bratislava, am descoperit că se află că la o oră şi 6 euro distanţă. Că e frumoasă, calmă şi rece. Că are un castel care apare din ceaţă şi din care se vede frumos Dunărea. Că are străduţe înguste, cu piatră cubică, case cu ferestre înalte şi statui care te pândesc după colţ. Că e un fel de Cluj plus Sibiu plus Sighişoara plus cum îmi imaginez eu oraşele ruseşti. În fine, că e, inexplicabil, genul de oraş în care m-aş vedea trăind o vreme, pentru care m-aş vedea învăţând slovacă.
Mi-a plăcut. Aş mai face. Cine vine cu mine?

Carte: D. Eggers, "Să te ţii alergătură!"

2009-12-02T22:38:00.003+02:00

Să intrăm în subiect. Will a primit foarte mulţi bani făcând mai nimic, aşa că îşi ia prietenul poreclit Mână într-o călătorie în jurul lumii. Nu ştiu unde se duc, însă trebuie să se întoarcă într-o săptămână, vor să vadă cât mai multe locuri nebătătorite turistic şi să dea localnicilor cât mai mulţi bani. Pleacă înspre Africa, unde dau de contrastele dintre sărăcia lucie a localnicilor şi sclipiciul turistic fluturat prin broşuri, apoi spre Europa de Est, unde e frig şi sunt străduţe vechi, apoi ajung în Mexic, unde se termină romanul.

Deci e un road-novel. E alert şi are episoade foarte amuzante. Deci ar justifica cele 350 de pagini.
Dar e mai mult de atât. Drumul celor doi nu este doar un capriciu, ci un fel de parcurs cathartic în urma morţii celui de-al treilea prieten, Jack. Will pleacă din orăşelul său american nu atât pentru a cunoaşte lumea, ci pentru a nu se mai gândi obsesiv la accidentul care, scuzaţi clişeul, i-a schimbat viaţa. Când se opreşte din explorat, spune el, începe să se gândească: "capul meu era treaz, era ca un ţânc într-o cameră plină de musafiri necunoscuţi. Ţopăia şi schelălăia şi scotea cărţile din rafturi." Pe parcursul cărţii continuă metafora minţii ca bibliotecă în care bibliotecarii aduc ce dosare vor ei; desigur, pe mine m-a cucerit.
După cum, de altfel, m-a cucerit şi Will, naratorul sincer, nedumerit, un pic psihotic şi mereu la graniţa dintre seriozitate filosofică şi glume de 15 ani. Will nu ştie prea multe despre lume, dar completează golurile din imaginaţie şi frânturi de păreri: "Era o chestie europeană, mi-am imaginat - deopotrivă decadentă şi iubitoare şi plictisită - să râzi de tusea propriului soţ." Will suferă mai mult decât vrea să recunoască şi caută un sens al lucrurilor mai mult decât îşi dă seama. Will, în fine, ar putea să locuiască lejer în capetele noastre, cu fricile şi speranţele lui.
În loc de încheiere, un citat care m-a lovit în moalele subconştientului: "În momentul ăla am fost sigur. Că locul meu era în pielea asta. Că organele mele erau ale mele şi ochii mei erau ai mei şi urechile, care nu auzeau nimic altceva decât liniştea acestei nopţi şi respiraţia mea slabă, erau ale mele şi le iubeam atât pe ele, cât şi ce erau în stare să facă."

Uimitori

2009-11-27T20:34:00.003+02:00

Încep într-o notă personală. De o săptămână sunt mândră membră Advice Students, cum voiam de câteva luni. În departamentul de Relaţii Internaţionale, mai precis, unde o să-mi pun la bătaie româna pitorească, engleza impecabilă şi franceza mizerabilă pentru discuţii, colaborări şi schimburi cu alte organizaţii, fie ele din ţară sau de-aiurea.
Şi preşedinta Advice, care scrie aici, a zis cândva, în tenebrele perioadei de probă, că dacă stai pe lângă oameni mişto, devii şi tu mişto. Am ridicat dintr-o sprânceană, la început. Ce, uimitor-icimea e contagioasă? Dar am început să sper că este. Aşa că vorbesc despre trei oameni uimitori, pe care mă bucur tare să-i fi întâlnit.
Despre Ioana, cel mai des se spune "nu ştiu cum reuşeşte". Cum reuşeşte, adică, să facă două facultăţi şi să fie integralistă. Să aibă cel puţin câte un deget, dacă nu chiar toată mâna şi juma' de picior în fiecare proiect Advice. (Şi sunt multe.) Să fie o prietenă apropiată, iubitoare, sinceră şi necritică, să muncească dacă e de muncit, să petreacă dacă e de petrecut. Să păstreze contactul cu toată lumea, să facă ordine şi de mâncare. Să fie, pe scurt, stăpână pe situaţie şi responsabilă fără să devină adult naşpa.
Pe Dan (fără link) l-am cunoscut în Deltă şi m-a uimit prin calm. Aş folosi gluma aia cu poza din dicţionar la definiţia cuvântului, dar e veche. Dan-ul acesta calm, înalt şi cu doar un an mai mare e plecat acum cu un Erasmus în Franţa. După ce vara a lucrat o lună la Banca Naţională. După ce într-o vacanţă anterioară a urcat pe Mont Blanc. Nu mă înţelegeţi greşit, ştiam că există oameni care le fac pe toate astea. Doar nu ştiam că sunt... oameni. Cu nasu' între ochi, pasiune pentru Noica şi preferinţă pentru Timişoreana la halbă. Şi calmi.
Iar profu' de retorică este de departe cel mai deştept om pe care l-am cunoscut vreodată. Nu pentru că pare să fi citit tot ce s-a scris vreodată în comunicare şi domeniile conexe. Nici pentru că predă vreo 4 materii şi ţine pasul cu muntele de teme pe care le cere. Ci pentru că şi-ar permite lejer să fie naşpa, sever, cocoţat pe o platformă a ştiinţei absolute. Şi nu e. Ci chiar vorbeşte cu noi, chiar ne provoacă minţile adormite şi chiar îi pasă dacă pricepem. Ba, ocazional, mai şi discută despre declaraţia de dragoste perfectă şi pune în joc bilete la bal pentru exerciţii rezolvate. Mie seminarul de luni îmi înseninează toată săptămâna.
Concluzie. Când o să fiu mare, vreau să le fac pe toate ca Ioana, cu calmul şi convingerea lui Dan şi deşteptăciunea şi deschiderea profului de retorică. Simplu, nu?

Fericiri mici

2009-11-18T15:49:00.004+02:00

S-a mai zis şi-o să se mai zică: fericirea nu e chestia aia mare, care te izbeşte odată peste ceafă de-ţi zguduie celulele. Fericirea e seria de fericiri mici, de mulţumiri momentane, de păci (permiteţi-mi pluralul) de cinci minute.
Fericirea e priveliştea oraşului pe care îl iubeşti şi îl urăşti, seara, de la etajul 7, sub pătură şi în papuci pufoşi. Sau discuţia cu un prieten nou despre vieţile voastre atât de diferite şi oamenii pe care vă uimesc pe amândoi. Sau mirosul de popcorn la cratiţă, ars şi împrăştiind fum gros în toată bucătăria. Sau berea cumpărată din primul aproape-salariu omului care te-a împins de la spate să crezi în tine. Sau chiulul nevinovat de la un seminar şi foşgăitul prin frunze uscate, pe sfârşit rece de toamnă. Sau cărţile cumpărate spontan, pentru că treceai pe lângă târgul de carte şi aveai bani în buzunar.
Astea au fost fericirile mele mici, de luni până azi. Bucăţelele de bine pe care mi-ar părea rău să le uit printre rânduri. Test neanunţat: pe voi ce v-a bucurat din 16 noiembrie 2009 încoace? Care v-au fost, vorba Twitter-ului, cele #3lucruri frumoase?

Nu toţi

2009-11-03T10:16:00.003+02:00

Nu toţi vedem lumea la fel. Nu avem aceleaşi ţeluri, aceleaşi bucurii şi aceleaşi drame. Nu ne înţelegem cu aceiaşi oameni, nu vrem să bem aceleaşi beri cu ei. (Paranteză. Am auzit o teorie cum că prieten ţi-e cel cu care ai băut 10 beri, nu musai în aceeaşi seară. Nu că-i faină?) Nu trăim aceleaşi momente, iar când le trăim, nu tragem aceleaşi învăţături şi aceleaşi amintiri din ele.
Nu toţi ne văd la fel, iar şansa ca cineva să ne vadă complet, pe toate părţile şi în toate momentele, e mai mică şi mai mică decât degeţelul de furnică. Dar încep să cred că asta e parte din distracţie. Mie, una, mi s-au spus de toate. Mi s-a spus că sunt încurajator de optimistă sau deprimant, obositor, insuportabil de pesimistă. Că sunt exagerat de caldă şi (citez) "pupicioasă" sau prea rece, ţepoasă şi caustică. Că sunt prea sinceră sau prea închisă. Că sunt (citez din nou) "proastă de bună" sau înfiorător de egoistă. Deşteaptă sau limitată şi prea puţin dispusă să învăţ. Şi probabil că aşa e. Probabil că sunt toate astea.
M-am apucat din nou să mă gândesc la asta citind comentariile de aici. (Self-promo nesimţit, desigur.) Articolul de faţă nu se vrea o revoluţie filosofică. Doar că nu stric adevărul ideilor repetându-le, iar mie-mi trebuie să mi le repet. Haideţi, în cor: nu toţi vedem lumea la fel. Ceea ce e grozav, pentru că ne-am plictisi grozav la exact acelaşi film.

Carte: K. Roberts, "Lovemarks"

2009-10-22T20:13:00.002+03:00

Publicată în 2004, tradusă la noi în 2006, "Lovemarks" trebuie citită de tot tineretul cu speranţe în marketing şi comunicare. Nu pentru că e o carte bună, deşi e. Nu pentru că are poze, deşi are. Ci pentru că restul lumii a citit-o şi e naşpa rău să rămâi de căruţă. Eu, una, de-asta am citit-o.
Un Lovemark este un brand de dincolo de brand. Adică nu unul mort, Doamne-fereşte, ci unul cât se poate de viu. Atât de viu, încât consumatorii chiar îl iubesc. De unde şi "love"-ul din lovemark. Pentru consumator, un lovemark nu este doar cea mai bună opţiune din categoria lui, ci singura opţiune. De lovemark-ul tău nu te saturi niciodată şi nu vorbeşti de rău, iertându-i eventualele scăpări, erori şi hibe.
Evident, ca producător sau vânzător, nimic nu te-ar bucura mai mult decât să creezi un lovemark. Cum faci asta? Păi renunţi la statistici şi grafice, ieşi din birou, afli ce vor cu adevărat consumatorii tăi, cum trăiesc şi ce le place, după care faci tot posibilul să le îndeplineşti şi să le depăşeşti aşteptările. Cum faci asta? Bineînţeles, nu există reţetă, aşa că încerci, o nimereşti sau o dai în bară, încerci din nou, ectecera.
Iertaţi-mi ironia gratuită. Cartea e faină, scrisă lejer şi amuzant, într-un format interesant (adică are poze, dom'le!), cu exemple foarte bune, sfaturi pertinente şi citate grozave. Anita Roddick, de exemplu, spune: "Dacă crezi că eşti prea mic pentru a avea un impact, atunci du-te la culcare cu un ţânţar." Şi începe cu fraza "m-am născut optimist". Cum să întreci asta? Altfel spus, "Lovemarks" ar putea să devină în sine un lovemark în domeniul cărţilor despre, cu şi pentru creativi şi comunicatori.
Şi m-a pus pe gânduri. Care sunt lovemark-urile mele? Primele care mi-au venit în minte au fost Snack Attack şi Kumm. Dar Snack Attack au dat câteva rateuri în ultima vreme, aşa că rămân doar Kumm-ii. Lovemark-urile voastre care sunt?

Carte: D. Smith, "Noapte de vară"

2009-10-19T15:52:00.004+03:00

Aseară încercam fără spor să-mi fac nişte teme. Şi m-am dus cu gândul la ce uşoare erau temele din generală. Şi la generală în general. Şi la primară, şi la cărţile pe care le citisem deja de vreo două ori înainte să am o vârstă cu două cifre. Una dintre ele este "Noapte de vară". Am recitit-o zâmbind.

Cartea asta, deşi nu are un dalmaţian pe copertă şi nu se cheamă "102 dalmaţieni", este continuarea cărţii "101 dalmaţieni". (Care carte, dacă e să intrăm în detalii, nu e ca filmul.) De-asta începe cu o mică recapitulare a contextului din prima carte, după care intră în acţiune. Pongo se trezeşte într-o dimineaţă şi observă că nici o creatură în afară de câini nu este trează. Mai mult, câinii nu simt foame sau sete, pot comunica telepatic pe distanţe mari şi plutesc prin aer. Pentru a elucida misterul acestei zile, o parte dintre dalmaţieni pleacă la Londra, unde locuieşte Cadpig, una din fiicele lui Pongo şi Missis, actuala căţeluşă a primului ministru. Explicaţia, se arată, este că steaua Sirius, îngrijorată de halul în care oamenii tratează lumea, propune să-i ia pe câini în constelaţia sa. Dacă acceptă sau nu, aflăm în deznodământ.
Nu e o carte complicată. Un singur fir epic, personaje puţine şi bine individualizate, nimic greu de înţeles, provocator sau scandalos. Normal, aş zice. Doar e o carte pentru copii. De ce-am citit-o? Pentru că aveam o oră liberă, o cană cu ceai şi un pic de dor de vremurile simple şi fericirile mici. Nu zic s-o căutaţi pe-asta. Dar zic să căutaţi una care v-a plăcut şi să faceţi o pauză de la seriozitate şi adult-itate. S-ar putea să prindă bine.

Carte: M. Gladwell, "The Tipping Point"

2009-10-16T17:54:00.003+03:00

Mie nu-mi displac volumele de non-ficţiune. Am citit câteva pentru şcoală, am citit câteva de florile mărului, să mă mai culturalizez, iar când am dat de "The Tipping Point" în original, la o cincime din preţul traducerii, am decid să mă scutesc de cafea şi croissant pe ziua respectivă. Oricum nu prea le am cu cafeaua şi croissant-ele.
Revenind. Nu mă aşteptam să-mi displacă, mai ales că am auzit lucruri bune despre ea de la oameni deştepţi. Dar nici să-mi placă în halul ăsta de mult. Dacă despre "Vaca mov" sau "Buzz marketing" spuneam că sunt rezumate bune ale unor idei şi discuţii arhicunoscute, "The Tipping Point" m-a ţinut atentă de la un capăt la altul.
Tipping Point-ul este, după Gladwell, ceva-ul mic cu efecte surprinzător de mari. Există asemenea puncte în multe domenii, de la epidemii la mode şi comportamente sociale. Pentru a le găsi şi a le utiliza, ai nevoie de o mână de oameni capabili să-ţi răspândească mesajul exponenţial, de un detaliu memorabil şi de un context pe care să-l înţelegi cu adevărat. Sună banal? Cu atât mai bine. Cartea e scrisă, cred eu, ca să-şi convingă cititorii de relaţiile disproporţionate dintre cauză şi efect, de faptul că îţi dai seama unde să apeşi, poţi să aprinzi foarte multe beculeţe deodată.
Ca să susţină ideea, autorul aruncă exemple surprinzătoare, de la epidemii în sensul strict la ascensiunea (şi căderea) pantofilor Airwalk şi de la fumat la Sesame Street. Şi da, ce scrie în josul primei coperte, cu văzutul lumii altfel, se cam aplică. Şi dacă nu era de ajuns, mai aduce în discuţie şi teorii de care poate aţi auzit, pe care le foloseşte ca argumente. La teoria celor 6 grade de separaţie, de exemplu, adaugă faptul că lanţurile posibile ajung de multe ori să se suprapună parţial, prin intermediul oamenilor cu grupuri sociale neobişnuit de eclectice. Din antropologie şi biologie comparată preia studii despre legătura dintre evoluţia neo-cortexului şi numărul de prieteni buni pe care îi putem avea, iar din sociologie ţine o lecţie scurtă despre mecanismele de răspândire a zvonurilor.
N-aţi înţeles? Asta-i pentru că eu nu scriu clar, coerent, ordonat şi argumentat, cum scrie Gladwell. În plus, are un limbaj creativ, chiar un pic poetic pe alocuri, fără să dea în penibilisme, clişee şi limbă de lemn. Iar ocazional îşi permite un pic de sarcasm blând: "Conventional advertisers have preconceived ideas about what makes an advertisment work: humour, splashy graphics, a celebrity endorser."
Încă o vorbă şi închei, deşi aş putea să mai ciripesc entuziasmată vreo juma' de pagină pe puţin. Să priveşti "The Tipping Point" drept "a business how-to", cum fac cei de la Time Out pe coperta 4, e o limitare artificială şi inutilă. Ar putea să fie un "understand-how-things-work how-to", dacă ar exista aşa ceva. Şi cum nu există, rămâne o carte foarte bună. Şase stele din cinci.

Căutări, 2

2009-10-10T09:43:00.003+03:00

Din nou, de la Google citire:

egocentrism sau altruism - aceasta-i întrebarea. Ceva între, după caz, aş zice.
nu ştiu să desenez oameni - nici eu. Sunt două soluţii mari: sau iei cursuri de desen, sau alegi să-i desenezi în cuvinte. Ce-i drept, dacă ai temă la desen nu merge cu cuvintele. Am încercat eu şi n-a ieşit bine.
să citeşti o carte este foarte amuzant şi inter - inter...naţional. Inter...Milano. Inter...dicţie, că nu-i cul să citeşti. E cul să scrii "lol!!!" la Favourite Books pe reţelele sociale.
pagină de suflet - de asta nu fac mişto. Asta e frumoasă.

Poate, într-o zi, şi pe mine mă vor căuta doritorii de "sex cu moşi", ca pe Împărat.
Edit: poezii inter milano. Mişto. Dacă vreau vreodată musai să scriu şi n-am despre ce, asta o să fac.

Carte: J. Barnes, "A History of the World in 10 1/2 Chapters"

2009-10-09T22:53:00.003+03:00

Adusă din Anglia de un om drag, cartea asta s-ar putea să fi devenit una din cărţile mele preferate. Mai citisem Barnes şi îl ştiam sarcastic (din "Pedantul în bucătărie"), cu idei surprinzătoare (din "Până când m-a cunoscut") şi scriitură originală (din "Trois"), dar "A History..." tot a reuşit să mă surprindă.
Cele 10 capitole din titlu sunt 10 povestiri destul de independente, iar jumătatea este "Paranteza" dintre capitolele 8 şi 9. Serios, aşa-i zice, "Paranthesis". Subiectele povestirilor sunt de-a dreptul aiuritoare: avem parte de repovestirea legendei lui Noe din perspectiva unui pasager clandestin al Arcei şi de două încercări de descoperire a vasului pe muntele Ararat, de un posibil accident nuclear şi de un proces intentat de Biserică unor insecte, printre altele.
Deci idei are. Mai mult, reuşeşte să le lege, subtil şi amuzant, între ele. Pentru mine a fost o plăcere să descopăr pasagerul clandestin din primul capitol în toate celelalte; de la o vreme, încercam să prezic unde şi cum o să apară. Dar deliciul cel mare la cartea asta este, desigur, stilul lui Barnes. Sau, mai curând, naturaleţea (studiată?) cu care îi izbutesc o groază de stiluri diferite, care te cufundă fără scăpare în poveste. Unul dintre capitole e format doar din scrisori, altul din ornamentate pledoarii de tribunal, altul dintr-un amestec de naraţiune şi monolog interior delirant.
Am convins pe cineva? Mai dau două argumente. Primul, că în ultimul capitol descrie Raiul. Al doilea, un citat care m-a făcut să bufnesc în râs în mijlocul cursului de Finanţe: "When the film "Jaws" came out, there were many attempts to explain its hold over the audience. Did it draw on some primal metaphor, some archetypal dreams known the world over? (...) [Kingsley Amis] came to the following conclusion: "It's about being bloody frightened of being eaten by a bloody great shark"."

Partea plină a paharului

2009-10-02T11:58:00.007+03:00

Amicul X, anonim la cerere, a binevoit aseară să mă lase să fiu adolescentă, negativistă şi plină de toane într-o plimbare printre haitele de câini. (Paranteză. Nasol cu haitele de câini.) Şi m-a întrebat de ce nu scriu despre marile şi micile mele catastrofe existenţiale pe blog.

Nu e o strategie de personal branding. Nu încerc să dau cuiva impresia că sunt mereu fericită cu existenţa mea perfectă, că toate îmi merg din plin, că n-am frici sau frustrări. Ba am. În plus, pe cine aş păcăli scriind pe blog? Mai toţi cei care aruncă vreun ochi pe aici îmi sunt prieteni în viaţa reală şi s-au cam prins, măcar în mare, ce hram port.
Tot aseară, narcisistă şi fără somn, mi-am răsfoit postările din ultimul an şi cred că am găsit poanta. Scriind despre lucrurile faine, impresionante, despre fericiri şi reuşite, îmi creez o arhivă (publică, dar nu asta contează) de optimism. O plasă de siguranţă, un ham de bungee jumping pentru ocazionalele căderi emoţionale. O confirmare a faptului că naşpa-ul trece şi fain-ul revine.
Închei scriitura asta dezlânată şi doar vag coerentă cu o întrebare. Când sunteţi "jos", voi ce faceţi?

Carte: M. Hughes, "Buzz Marketing"

2009-09-15T15:26:00.005+03:00

Am senzaţia că multă lume a citit deja cartea asta. Aşa că s-ar putea să devină inutil să scriu despre ea. Dar am să scriu oricum.
Subtitlul cărţii spune tot. "Fă lumea să vorbească despre ceea ce faci." Iar raţionamentul din spatele acestei replici-cheie este unul impecabil: ca să cumperi un produs, trebuie să fi auzit de el. Nu mai credem în reclame, dar credem când apropiaţii ne spun că oarecare suc, cântăreţ sau bodegă merită atenţia, vizita şi banii. În mod evident, orice companie îşi doreşte să creeze "buzz"-ul din titlu.
Ceea ce spune Hughes e că buzz-ul poate fi creat, nu se întâmplă de la sine. Pentru asta, trebuie întâi de tot să creezi o poveste care să atragă atenţia, fie ea foarte amuzantă, scandaloasă sau bazată pe tabuuri şi secrete. Apoi trebuie să atragi atenţia presei, modelând povestea pe interesul jurnaliştilor. Sigur, asta nu înseamnă să minţi, ci chiar să faci ceva ieşit din comun pentru a-ţi promova produsul. Important e şi să ştii ce se spune despre produsul tău, să supraveghezi eventualele nemulţumiri şi să le remediezi. O idee care mi-a atras atenţia a fost cea a mediilor de comunicare "lipsite de aglomeraţie": dacă îţi găseşti un mod nou de a-ţi transmite mesajul, în loc să apelezi la mediile cunoscute, te baţi cu mai puţine alte mesaje pentru atenţia clientului. Altfel spus, într-un calup publicitar t.v. încap mai multe reclame decât pe o cutie de chibrituri.
Cartea în sine e uşor de citit, în mod evident scrisă cu naturaleţe şi tradusă destul de amuzant. Secretele şi reţetele sunt susţinute de prezentări ale unor poveşti care au funcţionat, de la (pentru noi) anonima vopsea Rit la Pepsi, Mustang şi Britney Spears. Citind-o, am avut senzaţia că am mai auzit lucrurile astea; marketing de guerilla, promovare prin word-of-mouth, reţele sociale, parcă numai de asta se vorbeşte zilele astea. Dar cartea de faţă e un rezumat util şi convingător al discuţiilor de acest gen. Cumpăraţi-o la comun şi citiţi-o pe rând, cred că-i scumpă.

Blogherii ie oameni faini

2009-09-10T17:03:00.004+03:00

A fost ieri prima tură de Recitiri. Am ascultat, am citit şi mi-a plăcut maxim, de la stângăcia, calmul şi emoţia autentică a Sorin Tudor-ului coordonator la stăpânirea pe sine şi talentul de vorbitor în public al lui Adrian Ciubotaru, de la zâmbetele Ancăi şi Elenei la critica deşteaptă a lui Gabi Macovei. Şi de la vin până la absint, desigur.
Aţi văzut ce-am făcut în primul paragraf? Am pus link-uri. Am trimis oamenii să citească blogurile persoanelor cu care am schimbat (măcar câteva) cuvinte aseară. Plus că am pus un titlu încurajator în acest sens. Dar hai să vă spun o chestie despre titlu. E o tâmpenie cât casa, nu doar prin aberaţiile gramaticale şi fonetice. Bineînţeles că bloggerii sunt oameni faini. Sau, mai precis, dacă sunt faini înainte să devină bloggeri, au foarte puţine şanse să se tâmpească în faţa tastaturii. Şi e interesant tare să cunoşti oameni din două direcţii, din articole şi faţă-doi-faţă. Eu abia prind gustul sportului ăstuia şi deja îmi place mult. D'asta mă duc luni la Offline 2.0.
Iar articolul de faţă a fost ceva între promovare de proiecte şi promovare de oameni şi promovare de sine. Pauza publicitară să trăiască.

Edit: Atunci a citit şi Ileana, care între timp şi-a făcut blog. Iar textul ei a fost, cred, cel mai frumos din seara aceea.

Scriituri

2009-09-07T14:37:00.003+03:00

Aveam 6 ani când am scris prima poezie. Încă o ştiu pe dinafară, încă îmi amintesc cum arătau hârtia (puţin lucioasă, foarte albă, împăturită în două) şi literele (de tipar, înghesuite şi strâmbe). Părinţii mi-au citit-o şi m-au acuzat că e propagandistă. Sau cel puţin aşa cred, din amintirile mele despre un cuvânt lung şi complicat şi din recitirile ulterioare ale textului.
Pe urmă am scris prin şcoală, crezându-mă un geniu neînţeles când mi se reproşa că nu respect tema. Abia în clasa a 11a m-am lăsat convinsă, cu rugăminţi refuzate de dragul de a le auzi din nou, să scriu fără să fie musai. Am început greu şi am oscilat între senzaţia că scriu mizerabil şi convingerea că sunt literar-minunată. Mi-a luat o vreme să mă prind că nu-i nici aşa, nici invers.
Tot într-a 11a m-a dus el de mână la cenaclul de-l pusese la cale între două beri şi ca la vreo 10, 15 prieteni. Prin varii bodegi, terase şi parcuri ne-am jucat de-a "scrie plecând de la cuvântul ăsta", ne-am citit unul altuia ultimele bateri de câmpi şi ne-am prins că-i faină treaba asta cu literatura. Sau, mă rog, eu m-am prins, cred că ei ştiau deja. Vara am mers La Metoc şi băieţii au apărut cu agende scrise până la mijloc, pe când eu aveam juma' de pagină printată. În noiembrie ne-au dat afară din cafeneaua Muzeului Literaturii, ceea ce ni s-a părut culmea ironiei.
Şi ajungem, cu voia boieri dumneavoastră, în anul de graţie şi criză 2009, pe 7 septembrie, la supriza anunţată acum două zile. Din două săptămâni de internship 2.0 se naşte cenaclul recitiri. Care se vrea întâlnire de oameni cu oameni, de cuvinte cu urechi, poate chiar de buze cu absint, dat fiind spaţiul de care beneficiem, dar mai ales întâlnire de inimi cu trăiri. Dacă vă sună bine, ne vedem, vorba cântecului, online oricând şi offline miercurea mai târziu de amiază.

Completări

2009-09-05T13:09:00.004+03:00

Cum zice şi titlul. Urmează completări la două articole mai vechi.

Ziceam anul trecut de autobuze. Cel mai recent autobuz cu metaforice substraturi este 35-ul din Cluj, care duce din centrul plin de clădiri vechi în cartierul Zorilor, unde am văzut răsăritul. (Aşa-i că sună bine?) 35-ul e metafora mea pentru libertate, pentru a pleca de-acasă de nebună, pentru a mă plimba singură fără să am habar unde sunt, pentru bătături de la sandale şi îngheţată bună cum doar în Roma am mai gustat, pentru dormit în paturile prietenilor noi, dragi şi cu accent. Iar Clujul e un oraş frumos, care merită nopţile pe tren.
Acum vreo lună ceream o îndrăgosteală pentru august. S-a găsit, pe sfârşit de lună, într-o plimbare nocturnă în Herăstrău, cu discutat despre filosofie, muzică şi sex şi uitat la stele din iarbă. (Nu genul ăla de iarbă. Nu fiţi dezamăgiţi.) Am căzut de acord că viaţa nu-i doar poezie, deşi mai e şi d-aia, mi-a dăruit o carte şi a plecat din ţară în prima zi de toamnă. Poetic, oarecum.

Concluzii. Unu, că nici o poveste şi nici o temă de gândire nu se epuizează vreodată. Doi, că azi am scris două articole. Sper că nu devin un animăluţ online.

2.0

2009-09-05T11:22:00.006+03:00

De două săptămâni sunt în pr365.ro, programul de internship ţinut de Sorin Tudor. Unul din internship-urile mele de vis. Hai să vă zic cum e.

E ciudat şi interesant să lucrezi sută la sută online, cu oameni pe care nu-i cunoşti în realitate.
E amuzant să fii într-o şedinţă pe Twitter, iar ultima replică a "şefului" să fi fost "lol".
E cumplit de obositor să stai câte opt ore cu ochii în calculator, cu câte 5-6 pagini deschise.
E folositor să te prinzi, în sfârşit, cum funcţionează Google Docs (mulţumesc, Florin) şi ce-i aia un widget (mulţumesc, Bogdan).
E relaxant, într-un fel, să fii "la serviciu" acasă, în tricou.
E nesănătos să mănânci trei zile biscuiţi şi ceai, iar într-a patra să uiţi pastele pe foc pentru că lucrezi la un proiect mişto de tot.
E frustrant să-ţi dai seama că nu ştii nimic şi că drumul spre "ce vrei să faci în viaţă" e lung şi plin de pietre.
E puţin descurajant să te vrei om de comunicare, dar să eşuezi la a explica părinţilor "ce naiba faci tu acolo şi de ce".
E plăcut să te vezi publicată, ca aici.
E incredibil că s-au dus două săptămâni şi mai e doar una, ultima, care se anunţă plină de lucruri tocmai pe sufletul meu.

E fain, pe scurt. Staţi pe-aproape, se anunţă surprize. Şi dacă tot sunteţi aici, puteţi da o mână de ajutor cu chestionarul pe care îl promovăm.

Carte: C. Noica, "Pagini despre sufletul românesc"

2009-09-01T17:46:00.006+03:00

N-am citit cum trebuie cartea asta la vremea ei. Vremea ei era seminarul de ICRM de semestrul trecut, când eu îl bodogăneam pe Cioran. Acum vreo săptămână mi-a dăruit-o un om drag (spontan, că aşa-i frumos), am citit-o şi chiar m-am bucurat de ea.
"Pagini despre sufletul românesc" e o culegere de texte despre modul în care românii văd lumea. Probabil cel mai cunoscut dintre ele este primul din volum, conferinţa "Ce e etern şi ce e istoric în sufletul românesc", în care vorbeşte despre Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir şi Lucian Blaga pentru a ilustra resemnarea şi revolta din scrierile româneşti de-a lungul vremii. În "Suflet agrar sau suflet pastoral", argumentează relativ convingător ideea că românii nu sunt făcuţi să stea pe loc. Un articol frumos e "Bisericuţele noastre", în care se revoltă că nici noi, nici străinii nu apreciază însemnătatea culturală a mânăstirilor bucovinene: "expresie de putere şi expresie de sensibilitate cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc." În "Pentru o altă istorie a gândirii româneşti"şi "Cum gândeşte sufletul românesc" încearcă să-şi dea seama dacă vom avea vreodată un sistem filosofic autohton, autentic şi coerent. În ultimul text, "Ardealul în spiritualitatea românească", afirmă că transilvănenii, prin istorica lor nemulţumire, sunt cei care ţin spiritul românesc treaz.
Ideile din volumul de faţă rămân destul de pertinente şi după mai bine de jumătate de secol de la publicare. În plus, Noica are darul scriiturii, spre deosebire de alţi gânditori care trebuie citiţi cu dicţionarul şi cartea de gramatică în mână. Per total, mi-a plăcut mult. Un gând mai arunc: citind despre "revolta" spirituală ardeleană, m-am gândit la supărările din melodiile vechi de la Kumm şi Luna Amară. Asta interdisciplinaritate, dom'le!

Carte: F. Florian, "Zilele regelui"

2009-08-22T15:47:00.004+03:00

Mi-a împrumutat Ana cartea asta, spunându-mi că o să-mi placă. Am amânat-o vreo săptămână, am citit-o şi-i dau dreptate. Regele din titlu este Carol I, adus în destul de recent unitele Principate din "frunzişul unor arbori genealogici iluştri", tânăr, confuz şi cu măsele cariate: "Avea dureri cumplite, aşa că, în bună parte ameţit şi înainte să se fi consultat cu tatăl său şi cu ministerpraesident-ul von Bismarck, s-a trezit întrebându-l pe dentistul care-i crestase gingia dacă nu cumva l-ar urma la Bukarest, pentru totdeauna."
Aşa ajunge dentistul Joseph Strauss în Bucureştiul sfârşitului de secol 19, un loc de care se sperie şi se bucură în acelaşi timp, la graniţa dintre Vest şi Balcani, dintre oraş şi mahala, cu locuitori de nenumărate naţii şi cu ciudate obiceiuri. Aici se mai vede sporadic cu proaspătul rege, se stabileşte (desigur) pe Lipscani, îşi face prieteni, se îndrăgosteşte şi păstrează taine. Alături îi stă motanul Siegfried, care scrie lungi epistole mâţei Riţa pe spatele scaunelor tapiţate.
Ce-i fain la cartea asta? Acţiunea e interesantă, credibilă şi destul de alertă încât să-mi fac popcorn şi să citesc cum aş urmări un film. Sunt faine personajele, de la dentistul netulburat de haosul din jur la soţia sa cu "ochi albaştri şi sârbeşti", de la regele pe care îl urmăreşti maturizându-se până la pisicul filosof. Vorbind de filosofie, se găseşte şi d-aia, aruncată în fermecătorul stil indirect liber: "Joseph credea că banii îşi pierduseră noima, ajungând să însemne recunoştinţă, loialitate, amor, afecţiune, prietenie şi milă, câte un strop din fiecare şi câte un strop din multe altele, ca într-o salată de sentimente şi noţiuni".
Dar cel mai frumos îi iese domnului Florian atmosfera. Interioare şi străzi, camere cu perdele trase, vagoane de tren sau câmpuri de luptă, toate descrise în detaliu şi într-un limbaj teribil de îngrijit, aproape că devin personaje şi nu doar cadre ale acţiunii. Deşi finalul (fericit, apropo) a încheiat la fix povestea, mi-ar fi plăcut să întârzie puţin.
Două vorbe mai spun. Odată, că povestea trebuie, probabil, înţeleasă ca ficţiune; personal, mă lasă rece dacă regele Carol a avut vreun copil din flori, dar poate pe alţii îi preocupă subiectul. A doua, că pe ultima copertă, într-unul din comentariile de altfel elogioase, se arată harul românesc de a lăuda pe cineva insultându-i pe alţii. Dau o bere cui se prinde la ce mă refer.

Încă doi

2009-08-10T10:49:00.002+03:00

Ziceam acum destul timp că mă îndrăgostesc şi mă dezdrăgostesc repede. Fidelă afirmatei concepţii, mi-am petrecut câteva zile de vacanţă zâmbind a prost şi făcând scenarii improbabile. Altfel spus, încă doi care m-au prins, chiar dacă pe scurt.

În iunie a fost tipul din metrou, care mi-a prins prietenele din urmă şi le-a lăsat o carte de vizită pentru "fata creaţă". Om deştept, adult aproape responsabil, trăit cu anii prin afară şi cu slujbe (plural, pentru că poate) de vis. Ieşirea "la o bere" s-a transformat în discuţie presărată cu aluzii peste două sticle de vin, încheiată cu un sărut şterpelit în ploaie. Nu m-a mai sunat. Acum regret că nu i-am văzut tatuajele.
Pe sfârşit de iulie, aruncată în Deltă, mi s-au aprins călcâiele după un coleg de cum a apărut în raza mea vizuală. Ce-i drept, asta fac în fiecare grup nou; o fi vreun mecanism de adaptare. Băiat pe tipicul iubirilor mele de 15-16 ani, frumuşel, cu o pasiune ferventă pentru muzică şi o doză de ciudăţenie d-aia faină. Cum eram aproape invizibilă în haita de fete frumoase de acolo, m-am resemnat după două zile. Am rămas cu formaţii noi în iPod şi drag de cuvântul "bittersweet".

Pentru august se oferă cineva?

Carte: P. Bruckner, "Căpcăunii anonimi"

2009-08-09T20:38:00.002+03:00

Am citit cărţulia asta foarte pe scurt, luând-o din raftul gazdei ca să nu mă plictisesc înainte de masă. În "Căpcăunii anonimi" sunt două povestiri ca la 70 de pagini fiecare, tocmai bune pentru zâmbit plin de înţeles într-o dup-amiază. Prima, care dă titlul volumului, povesteşte încercările lui Balthus Zaminski, căpcăun cu origine nobiliară şi purtări altfel alese, de a renunţa la mesele pe bază de copilaşi. În cea de-a doua, groaznic de morocănosul chimist Paul Folcone foloseşte o substanţă creată întâmplător pentru a şterge, la propriu, fericirea copiilor de la şcoala din apropiere. Unde duc întâmplările, nu vreau să vă spun, de vreme ce o parte din farmecul lui Bruckner stă în deznodăminte.
Iar altă parte a farmecului stă în forma scriiturii. Elementele de fantastic sunt atât de frumos şi de credibil detaliate şi ţesute în text că devin aproape credibile: "E multă vreme, aşadar, de când căpcăunii nu mai au chipuri de ucigaşi sau de sălbatici. Sunt fiinţe respectabile ca voi şi ca mine, care vorbesc englezeşte, plătesc cu cărţi de credit şi lucrează la calculator." Un mare plus este şi ironia cu care sunt construite personajele; chiar şi antieroii stârnesc un zâmbet şi, prin asta, un grăunte de simpatie: "Mergea aplecat, întotdeauna exasperat, fulminant, alungând cerşetorii şi câinii. De fapt, detesta bărbaţii ca şi femeile, copiii ca şi bătrânii, bogaţii ca şi săracii, francezii ca şi străinii."
Pe scurt, o carte faină, de relaxare, nu de profunde reflecţii filosofice.

Verde

2009-08-04T13:30:00.003+03:00

Stau de 10 minute cu foaia virtuală în faţă şi nu-mi găsesc cuvintele. Cum să scriu despre ultima săptămână, cum să enumăr şi să descriu tot ce-am făcut, am vorbit şi am simţit de duminică până duminică?
Pe hârtie e simplu. A fost o şcoală de vară, pe numele ei Plant Your Brand, care a adunat 20 de participanţi, 15 organizatori şi (oficial) 4 vorbitori în numele ecologiei şi comunicării. Ne-am dus în Deltă, la Mila 35, am făcut conferinţe şi workshop-uri, am lucrat la proiecte şi ne-am relaxat serile. Dan Dumitrescu şi Adrian Ciubotaru ne-au vorbit despre ce poţi să schimbi şi cum să ajuţi la nivel individual, Teia Catană despre dezvoltare durabilă şi cum se influenţează lucrurile între ele, Dragoş Bucurenci despre cum promovăm eficient ecologia, iar Mona Nicolici despre ce fac companiile pentru societate. La sfârşit am făcut spoturi pentru ediţia a doua a PyB, ura şi la gară. Nu aşa?
Păi nu aşa. În primul rând pentru că am mers cu barca şi autocarul, nu cu trenul. Şi pentru că n-am spus nimic despre oameni. De care m-am îndrăgostit iremediabil şi care mi-au făcut plinul cu speranţă şi energie până cine ştie când. Şi ajungem din nou la "cum să scriu despre".
Invitaţii au refuzat să se cocoaţe la vreun pupitru. Pe Dan o să-l ţin minte sărind în piscină, pe Adrian jucând ping-pong, pe Teia dându-ne idei de jocuri, pe Dragoş cântând "Famous blue raincoat", pe Mona râzând de personajele noastre de la prezentări. Pe AdViceri o să-i ţin minte agitându-se, înotând când noi lucram şi ţinând şedinţe când noi pierdeam vremea cu biliard şi darts, dansând toată noaptea şi căscând toată dimineaţa. Oameni responsabili, deştepţi şi entuziaşti, cărora îmi doresc tare, tare de tot să le fiu colegă de la toamnă.
Şi ajungem la cei 19 fantastici. Iar stau de 10 minute, mă uit când la ecran, când la foaia cu datele de contact şi-mi dau seama că n-am cum rezuma zilele astea. N-am cum să scriu despre. N-am cum explica, oricât de puţin convingător, că am plecat necunoscuţi şi ne-am întors prieteni. N-am cum să număr şi să enumăr zâmbetele, cântecele, excursiile la piscină (la orice oră, zi sau noapte), bancurile, jocurile, proiectele în echipă, serile de zbânţuit şi dimineţile de băut cafea cu paharul. Mi-e incredibil de dor de voi şi vreau înapoi în Deltă. La anu', cu cortu' pe pajişte?

Carte: D. Adams, "Ghidul autostopistului galactic"

2009-07-15T12:16:00.002+03:00

Am citit prima dată cartea asta printr-a 11a, aşteptând infinit la porţile liceului german. (Dar asta e altă poveste.) Mi-a plăcut până la un punct, după care a început să mă obosească. La ultimul Bookfest am găsit-o redusă şi i-am mai dat o şansă.
În cele 5 volume ale "Ghidului" se întâmplă chestii s.f. În primele 20-30 de pagini, Pământul este distrus pentru a face loc unei scurtături hipergalactice, iar preşedintele universului, ale cărui două capete nu se înţeleg grozav unul cu celălalt, fură cea mai performantă navă inventată vreodată. În următoarele 700 şi ceva de pagini, totul devine semnificativ mai aiuritor. Personajele principale mănâncă la Restaurantul de la Capătul Universului, care călătoreşte în fiecare după-amiază la sfârşitul timpului pentru a oferi clienţilor spectacolul Apocalipsei. O rasă teribil de paşnică decide să distrugă universul pentru că filosofia lor nu îi acceptă existenţa. Într-un univers paralel, Pământul este ploios şi populat de animale mici şi deprimate, care comunică muşcându-se de picioare. Pentru cei cu curiozităţi metafizice, tot în "Ghid" se găsesc răspunsul la marea întrebaredespre viaţă, univers şi tot restul, ultimul mesaj al lui Dumnezeu către creaţia lui şi instrucţiuni despre cum să zbori.
Şi totuşi, în categoria science-fiction, "Ghidul" e printre cele mai proaste cărţi scrise vreodată. E aglomerată, incoerentă, lungă, se contrazice şi trece prin multe clişee şi pretexte folosite de prea multe ori. Cheia, bineînţeles, e să nu te gândeşti la asta. Pentru că toate evenimentele, toţi extratereştrii şi toate improbabilităţile infinite sunt doar scena pentru umorul absurd şi ironic al lui Adams, pe care eu una îl gust neaşteptat de mult. Prin text sunt aruncate aluzii culturale ("Era o baladă romantică şi dulce, care l-ar fi făcut pe McCartney mai bogat de zece ori şi l-ar fi determinat să uite de Kent şi de Sussex şi să oferteze direct pentru Hampshire.") şi aluzii la aluzii culturale ("afară este un număr infinit de maimuţe care vor să discute cu noi despre scenariul pe care l-au conceput pentru Hamlet"). Şi astea sunt doar începutul.
Marea problemă a cărţii rămâne, totuşi, mărimea demnă de clasicii ruşi. Care face o recenzie "cum trebuie" greu de scris. Şi încă mai greu de terminat altfel decât în coadă de peşte.

Hai să vă spun

2009-07-14T10:22:00.003+03:00

... despre ei doi. Despre cum nu mai am habar cum ne-am împrietenit. Despre primele discuţii, despre prima dată când mi-am turnat sufletul în faţa ei şi prima dată când l-am luat de mână pe el. Despre votka proastă din Cişmigiu, din clasa a 10a, despre serile de film şi popcorn la el, despre cum 4 dăţi din 5 ardeam juma' de pungă. Despre concertul E.M.I.L. din Tineretului, despre ziua ei din Underworld, acum dispărut.
Despre infinitele ei pasiuni pentru câte un neterminat cu laţe şi obiceiuri proaste, despre fata cu un an mai mică pe care a sărutat-o el, despre cum încă îi amintim de asta. Despre lunile în care ea îmi spunea "zâmbet tâmp" şi el nu mă mai chema pe-afară. Despre excursii, despre plictiseala cumplită şi prietenul nostru canadian de la Rânca, despre el scoţând limba în Piaţa Mare din Sibiu, despre ea şi superstarul clasei fiind ameţito-xenofobi în Braşov. Despre prima mare cu ei, cu un an prea târziu, cu bolţ pe plajă şi îngheţat în Vamă.
Despre cum încă dor plecările lor, despre cât de ciudat e să nu-i văd cu lunile. Despre planurile de a merge unii după alţii în ţările adoptive, despre facturile de telefon care depăşesc orice limită a bunului-simţ. Despre cum suntem disperaţi după vacanţe. Despre colegii noi ai fiecăruia, pe care cumva tot reuşim să-i cunoaştem.
Hai să vă spun despre noi trei. Hai să vă spun despre prietenie adevărată.

3 şi ceva

2009-07-10T10:30:00.004+03:00

... zile de Best'Fest. În sfârşit iese articolul ăsta din ciorne.
Ziua Zero, plănuită şi aşteptată din ianuarie încoace. Nici unul dintre planuri nu s-a îndeplinit. Nu am intrat de mână cu un el, nu am găsit standuri de cercei, plaja era de-a dreptul meschină, iar de la Patrice încolo a început să toarne în ultimul hal. Zgribulită şi iritată de glumele proaste ale unui cunoscut, agăţată de gardul scenei, chirchită sub o umbrelă împreună cu alţi 5 oameni, am ascultat cu jumătate de ureche pe White Lies, care şi-au făcut treaba foarte frumos şi la locul lor. Şi am pândit decorurile şi instrumentele Ucigaşilor. Iar când Brandon, Dave, Mark şi Ronnie au urcat pe scenă, lumea a devenit perfectă. După mai bine de o săptămână, încă nu-mi revin din zâmbit şi încă nu-mi găsesc cuvintele. Sinapsele mele sunt arse de scânteile de pe "When you were young" şi de vocea a cin'şpe mii de oameni cântând "I've got soul, but I'm not a soldier".
Din ziua doi n-am înţeles mare brânză, pentru că am voluntariat. În pauze i-am mai auzit pe cei de pe scene şi mi-a plăcut semnificativ de Gabriella Cimli, care chiar are voce. Şi ajungem la Aftershock, pe care nu mă aşteptam câtuşi de puţin să-l gust. Drept pentru care m-am închis în containerul promoţional al berii X şi am numărat pahare. Groaznic. În pauze, în schimb, am avut surprize. M-au surprins Ulytau prin uşoara ciudăţenie a muzicii, Trooper prin sinceritate ("vă ţinem puţin de vorbă cât îi aşteptăm pe ei, pe MA-NO-WAAAR!") şi Holyhell prin vocea solistei, care mi-a amintit de Tarja de dinainte de fiţe şi despărţirea de Nightwish.
Apoi au urcat pe scenă îndelung-aşteptaţii regi ai metalului. Menţionez că eu nu metălesc de felul meu. Au început concertul, au cântat câte ceva, le-au căzut generatoarele, le-au înlocuit, au început "Heart of Steel". Aici e aici. Lacrimile pe care le aşteptam în primul rând la Killers şi-au făcut apariţia pe balada asta, în timp ce rupeam biletele întârziaţilor la spectacol. După puţin timp am terminat munca şi m-am strecurat clandestin în Zona A, de unde am urmărit partea cu vorbit-în-română şi dat-chitară-unui-fan ale spectacolului. Am plecat buimacă şi fericită şi am adormit în maşina lui G.
Iar luni m-am zbânţuit şi m-am prefăcut a cânta la petrecerea karaoke a voluntarilor. Mi-a plăcut de oamenii ăştia. De Ionuţ, care cred că încă sare din pat când aude sunet de walkie-talkie, de tipul care a cântat frumos "Come as you are" şi de prietena lui în rochie albă. Şi de ceilalţi. Ne vedem la anu'.

Nostalgia

2009-07-02T10:39:00.003+03:00

De unde şi colecţia de nuvele cu acelaşi nume. (Foarte bună, de altfel.) În refacere după Killers şi în căutarea cuvintelor, primesc o leapşă de la Adriana, care zice să-mi descriu o relaţie prezentă sau trecută doar prin melodii semnificative. Am reuşit să aleg una; urmează povestea.

Ne-am cunoscut destul de ciudat, schimbând încercări artistice şi melodii pe internet.

La rue Ketanou - Almarita

Ne-am aruncat amândoi cu capul înainte şi am iubit mult.

Emeric Imre - Nebunul de alb

Avea un CD cu discografia Leonard Cohen...

Leonard Cohen - So long, Marianne

... şi ceva Andrieş.

Alexandru Andrieş - Dimineaţa devreme

Mai scăpam pe la câte o zbânţuială...

Zdob si Zdub - Videli Noch

... sau o cântare în pivniţa lui, cu narghilea şi ploaia afară.

Oasis - Wonderwall

La fix un an, ne-au cântat nişte moşulici simpatici.

Deep Purple - Highway Star

Şi dup-aia s-a întâmplat ceva. Şi s-a terminat. Cu lacrimi şi spus chestii urâte. Acum suntem bine.

Greenday- Time Of Your Life

Leapşa merge la Maria şi D-ra Scorţişoară, desigur. Oricine altcineva e binevenit. Hai cu nostalgia

Carte: S. Godin, "Vaca mov"

2009-06-27T22:58:00.003+03:00

S-a întors d-ra Ralu cea responsabilă şi greşit de interesată de chestiile pe care le învaţă la şcoală. "Vaca mov" e despre marketing şi publicitate. Care, se pare, nu mai sunt ce-au fost şi nu mai funcţionează cum funcţionau.
Seth Godin, pe care se pare că jumătate din tineretul viitor marketer îl idolatrizează, observă că nu mai ţine figura cu promovatul intensiv al unui produs mediocru sau neremarcabil. Soluţia, anunţată încă din primele pagini, este simplă: creaţi produse remarcabile, care se promovează aproape singure: "Merită să vorbeşti despre ceva remarcabil, iar acel ceva merită să fie observat. Căci este ceva excepţional, nou, interesant. Este o vacă mov. Lucrurile plictisitoare devin invizibile. Sunt nişte vaci maronii."
Pertinent, până aici. Dar cum creezi o vacă mov? Problema, desigur, e că nu există o reţetă. Aşa că Godin nu dă soluţii, ci un fel de reguli (foarte de bun simţ) pentru găsirea soluţiilor. Spune, de exemplu, că un produs remarcabil este cel care produce consumatorului o adevărată pasiune, pe când unul foarte bun, dar fără nimic special, are toate şansele să treacă neobservat. Sau că e mai bine ca produsul tău să fie remarcat pentru defectele sale decât să treacă neobservat. Pe scurt, că orice e mai bine pentru un produs sau serviciu decât să treacă neobservat.
Dar asta se ştia de la Oscar Wilde încoace, nu? "Singurul lucru mai rău decât să fii vorbit de rău e să nu se vorbească despre tine." Aşa să fie? Nu mă pot gândi la vreun brand care să fi folosit publicitatea negativă pentru a se (re)lansa, dar asta ar putea să fie scăparea mea. Altfel, cartea e scurtă şi la obiect, lejer scrisă, punctată cu exemple relevante. Mi-a plăcut.

Noi

2009-06-21T17:57:00.004+03:00

Voiam să treacă ziua de ieri ca să scriu despre Cosmin, acum mai bătrân cu un an. Cosmin ăsta e, după cum spunea o anonimă colegă de facultate, mic şi ciudăţel. Nu stă niciodată locului, nici fizic, nici mental. Gesticulează mult, se strâmbă, rar termină o frază într-o singură limbă, rar nu mâzgăleşte pe fiecare colţ de hârtie pe care îl prinde. Scrie frumos, cu jocuri de cuvinte care mă fac mereu să zâmbesc. Şi e mereu acolo. La cursuri şi seminarii, la concerte faine, la cencacluri literare pe jumătate serioase, la club-ăreală şi la ceaiuri liniştite, cu Urma pe fundal. Cu un banc, o filosofie şi notiţele la Imago. Cosmin e eroul nostru, al fetelor faine de la FCRP, şi merită statuie.
Aşa că i-am făcut statuie. 12 ore am lucrat la replica lui din papier-mache. Cu Anca, copilul nebun, care ascunde ciudat de multă intuiţie şi empatie sub stratul de demenţă. Cu Ioana, "pensionara" venită de la mate-info, care-mi împărtăşeşte pasiunile adolescentine pentru profesori deştepţi. Cu Adriana, stratega al cărei căţel învaţă cu ea pentru examene. Cu Denisa, soarele ardelean pasionat de fotografie, care chiar rezistă să danseze toată noaptea. Cu Cristina, artista metalistă şi "ria" doar la suprafaţă.
Şi aşa am ajuns să scriu despre mai mulţi. Despre un "noi" care se formează acum şi care-mi place teribil. La mulţi ani, Scobitoare.

Carte: S. King, "Duma Key"

2009-06-19T21:52:00.003+03:00

Încep cu o avertizare: recent apăruta "Duma Key" este singura carte de Stephen King pe care am citit-o. Dacă exagerez, invoc scuza acestui prim (şi cred că ultim) contact. Dar să nu anticipăm.
Două vorbe despre carte în sine: e enormă. Fizic vorbind. Dacă aveţi flori de pus la presat, aşezaţi-le cu încredere sub "Duma Key". A doua menţiune relevantă e că pe ultima copertă se povesteşte aproape toată cartea. Asta am observat acum. Dar oricum nu contează, pentru că asta face şi King. Dar, din nou, să nu anticipăm.
După un accident de muncă, Edgar Freemantle, constructor, soţ şi tată fericit, rămâne fără mâna dreaptă şi fără bucăţi semnificative din memorie. Soţia cere divorţul, iar psihoterapeutul îi sugerează să se mute din oraş. Aşa ajunge personajul principal pe insula Duma Key din Florida. Instalat într-o vilă impunătoare, îşi redescoperă pasiunea pentru pictat.
Cam aşa se scurg vreo 150 de pagini. După care încep să se întâmple dubioşenii paranormale. Edgar simte furnicături în mâna lipsă, pictează tablouri suprarealiste pe care nu şi le aminteşte şi are viziuni. Desigur, nu spune nimănui şi ajunge faimos pentru talentul său artistic incredibil. Dar. Tablourile sunt rele, inspiraţia pentru ele izvorând dintr-o ceva care nu se ştie prea bine ce e, dar e rea. Mai mult, ceea ce apare în ele devine realitate. Până în final, unele din personaje mor ciudat, se sinucid sau se omoară între ele, dar există ceea ce s-ar numi un final cât de cât fericit; King e american, să nu uităm, iar cărţile lui se ecranizează musai, eventual de câteva ori.
Cred că asta m-a iritat la "Duma Key". E făcută în mod evident pentru a deveni film şi îi lipseşte substanţa. Da, naraţiunea curge frumos, iar câteva scene sunt chiar drăguţe. Altele, în schimb, sunt nu doar slabe prin ele însele, ci şi anunţate prin clişee de doi bani. Iar în povestea asta liniară, King încearcă să mai arunce şi bucăţele de filosofie şi misticism, care se potrivesc mai mult de-o groază. Ansamblul e completat de scene căutat horror, pe stilul "uită-te după colţ, e un zombie acolo", care nu au nici un fel de efect în literatură.
Per total, o carte ideală pentru a sta comod cât îţi legi şireturile. King m-a pierdut de la prima încercare.

Plecări

2009-06-13T11:17:00.002+03:00

Marţi au terminat liceul clasele a 12a din fostul meu liceu. Am fost acolo, am schimbat replici politicoase cu profesorii, m-am uitat la defilările copiilor (tot noi am fost mai tari...) şi m-a izbit un fel de tristeţe paşnică.
Copiii ăştia pleacă. Punkeriţa sarcastică şi monumental de inteligentă, care-mi ţinea predici despre diferenţele majore dintre Velvet Underground şi Velvet Revolver, cu care repetam infinit şi inutil piesa scrisă de vară-sa, are să se facă doctoriţă în Scoţia. Prietena ei cu păr lung şi dragoste pentru chimie, care mereu se uita peste umăr când ne spurcam la bere ieftină în Tineretului, preferă mai-sudul Regatului. În Londra are să devină faimos băiatul căruia îi era frică de zâmbete false şi care, după patru ani de Sava, a devenit unul dintre ciudaţii ăia faini de tot. Fata care spune poveşti frumoase rămâne în Bucureşti şi, dacă nu mă înşel, vrea să-mi calce pe urmele academice. N-am idee ce vrea să facă roacărul supărat, bărbos, anti-tehnic şi filosof, dar tot pe-aici îşi va petrece studenţia.
Şi, bineînţeles, toată ameţeala asta de direcţii şi planuri duce la despărţiri. Cu un an întârziere, trec şi ei prin ce-am trecut noi şi se sperie şi se gândesc că nimic nu va mai fi la fel. Aşa e. Va fi mai greu să ieşiţi împreună. Telefonul va costa enorm şi Skype-ul va deveni o a doua casă. Dar veţi supravieţui. Şi va fi bine. Drum bun.

Căutări

2009-06-04T08:47:00.004+03:00

Nu e o chestie metafizică. E ce spune Google că s-a căutat pentru a mă găsi. Printre titlurile de cărţi care mă bucură teribil, au apărut următoarele:

cărţile nu se mai poartă - trist, dar adevărat. Ofer idee de promovare a cititului contra mână capabilă s-o realizeze.
poze oameni la telefon - greu. Cred că oamenii care şi-ar face poză vorbind la telefon şi-ar face poză cu telefonul. Sesizaţi paradoxul şi imposibilitatea fizică?
proaste şi insistă - da. Am şi numere de telefon, dacă vreţi.

Distracţie plăcută pe minunatele plaiuri virtuale.

Leapşă literară

2009-05-27T21:07:00.004+03:00

Pentru că nu o primeam de nicăieri, m-am autoservit de pe blogul dnei Pînzaru, care predă fain şi scrie tot aşa. Să purcedem.

Ce autor apare mai des în bibliotecă? Din ce carte ai mai multe exemplare?
Cred că Coehlo-urile cumpărate din inerţie. Sau Philip K. Dick, din tinereţea tulburată a lu' tata.
Dubluri n-am, deşi sunt câteva volume la care aş cumpăra originalele.

De ce personaj de ficţiune ai fost îndrăgostită în secret?
Surprinzător, cred că am rămas castă pe domeniul ăsta.

Ce carte ai citit cel mai des?
Antichrista, Amelie Nothomb. Ultima dată, duminică spre luni.

Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Testamentul unui excentric, Jules Verne. Una din puţinele cărţi care mi-a plăcut la prima citire, nu şi la a doua.

Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Unul, nici unul şi o sută de mii, Luigi Pirandello. Nu era musai proastă, doar că n-aveam eu răbdare cu filosofia ei deprimantă.

Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Middlesex, Jeffrey Eugenides. Citită în două aeroporturi, două avioane şi două fusuri orare, în 11 ore cu totul. Impecabilă.

Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Habar n-am. O să fiu patrioată şi o să zic Cărtărescu, care-mi place, dar nu ştiu realist vorbind dacă merită.

Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Mesi@, Andrei Codreanu. Sunt chiar curioasă cum s-ar pune în imagini haosul superb de care ziceam.

Descrie visul cel mai straniu în care să fie inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar?
Nu prea visez cărţi. O singură dată cred că am visat o bibliotecă imensă. Nici vorbă să fie straniu, totuşi... mai curând plăcut.

Care este cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Seria cu Cumpărăturile, Sophie Kinsella. Şi mi-a şi plăcut.

Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Mică enciclopedie matematică. Aveam examen.

Preferi autorii francezi sau ruşi?
Ruşi n-am citit. Am tras de Crimă şi pedeapsă vreo săptămână, cu pauze şi sughiţuri. Deci francezi.

Shakespeare, Milton sau Chaucer?
Pare rău, habar n-am. Nu l-am citit pe niciunul.

Ce te deranjează cel mai mult în activitatea de a citi?
Să se audă pickhammer-ul din faţa blocului. Sau să ajung la staţia la care cobor.

Care este romanul tău favorit?
Nu pot să aleg unul, serios. Încercam acum să aleg trei, şi nici aşa nu pot.

Povestiri scurte, schiţe?
Acum citesc Salcie oarbă, fată adormită, Haruki Murakami. Îmi place enorm.
Am mai citit "scurte" reuşite de Milan Kundera, Daphne du Maurier, Ray Bradbudy şi Norman Spinrad. Cereţi şi le veţi primi cu împrumut.

Non- ficţiune?
Pentru şcoală. Lângă laptop tronează Principiile marketingului, (evident) Kotler.

Ce scriitor este supraevaluat?
Am răsfoit câteva volume ale unor tinere talente neaoşe, publicate cu surle şi trâmbiţe, şi m-am luat cu mâinile de cap. Dar probabil că eu n-aş putea nici atât, deci nu dau nume.

Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Una pe care n-am citit-o deja. Probabil voluminoasă. Şi musai beletristică, nu funcţională.

Şi acum…ce citeşti?
Păi Principiile şi Salcia, după cum ziceam.

Mai departe, cui vrea. Hai, faceţi o pauză de la sesiune şi daţi-vă culţi.

Scene

2009-05-19T16:41:00.007+03:00

... din ziua prezentărilor finale la Olimpiade.
La 9 fără un sfert, tipul de la xerox-ul din subsolul Universităţii nu putea să creadă că vrem să îndosariem 15 exemplare a 4 pagini. "Băi, da'... e scump!" Ştiam.
La 9 şi un sfert, Ciprian dormea, acasă, în timp ce noi ne învârteam în jurul cozii la Izvor, aşteptându-l în van. Când, într-un final, a apărut, l-aş fi bătut şi îmbrăţişat în acelaşi timp.
La 10 fără un sfert, în unul din nenumăratele, enormele şi absurd de decoratele holuri ale Parlamentului, Sorin Psatta ne zâmbea încurajator. Am zâmbit înapoi.
Trecând rapid peste prezentările echipelor de dinainte, pe care nu am putut să le apreciez din cauza emoţiilor, ajungem la scena pe care am urcat cu băieţii, în timp ce Maria asculta de la tipii din organizare eternele glume despre numele ei de familie. Ce-am spus, nu mai ţin minte. Ţin, în schimb, minte că am depăşit marginea din spate a podiumului şi era să cad din picioare; că am apăsat pe un buton greşit şi am închis temporar prezentarea; că, în ciuda defecţiunilor tehnice şi echilibristice, Marius Negrea părea cu adevărat interesat de ce spunem. (Apropo. Mulţumim. Pentru preselecţie, tutoriate şi mai ales pentru atenţie, de care chiar aveam nevoie.)
Ceva mai calmă, am ascultat cum Sergiu povestea execuţiile şi am căutat semne de aprobare pe feţele membrilor juriului. La câţiva am găsit-o şi mi-a crescut inima ca o varză de mândrie. Alţii scriau mesaje pe mobil. Asta e.
Coborâtă din lumina reflectoarelor, am putut să mă bucur de celelalte prezentări. Mindset au făcut spectacol, aşa cum promiteau, prezentând incredibil de energic o campanie care să-şi aducă publicul ţintă în lumina reflectoarelor. Moartea Domnului Rădulescu, amuzanţi şi spontani, şi-au învăţat viitorii clienţi că muzica pe care o ai în casă te defineşte.
Celelalte expuneri, însă, nu mi-au captat atât de mult atenţia. RG&B Creative Lab au avut o prezentare foarte şmecheră pe calculator, pe care au irosit-o printr-un discurs incoerent şi presărat cu insulte la adresa publicului. Rorschach au încercat să demoleze câteva din miturile Crăciunului, dar eu n-am priceput cu ce scop. Topolino au ales un concept foarte interesant pe care să-l asocieze cu portalul Strategic.ro, dar campania lor mi s-a părut neviabilă în viaţa reală. Iar campania fetelor de la Voodoo Advertising m-a lăsat încă nelămurită cu privire cine este şi ce face Ţara lui Andrei.
Finalul apoteotic, legendara "bere de după" s-a întâmplat în Centrul Vechi şi a fost o limonadă cu miere, greşit de scumpă pentru cantitatea oferită. Iar acum sunt acasă, cu bătături de la pantofii eleganţi ai maică-mii, examen mâine şi melodii liniştite în Winamp. Şi cu o amintire foarte, foarte faină.

Olimpici

2009-05-08T21:44:00.005+03:00

N-aş vrea să devină siropoasă povestea asta. Dar dacă aşa iese, asta e.

Oamenii ăştia cu care particip la Olimpiadele Comunicării mi-s tare dragi. Şi împreună, şi separat, dar zilele astea mai ales împreună. Pentru că ne certăm, ne încăpăţânăm, suntem răi şi aroganţi, facem pe proştii, şi pe urmă se deschid cerurile şi cinci minute funcţionăm perfect, ne completăm frazele şi suntem copii cu creioane colorate şi un teanc de foi albe.
În ordine alfabetică. Mi-e drag Ciprian când îşi caută fără succes "good karma" şi ne anunţă că ne urăşte ideile. Mi-e drag Filip când desenează pe eternul carneţel şi insistă să căutăm strategia întâi. Mi-e dragă Maria când se extaziază că l-a văzut pe Mihnea de la Luna Amară şi când mănâncă a treia îngheţată de la Mc. Mi-e drag Sergiu când se aprinde pentru o idee şi îşi strâmbă ochelarii la mijloc.
Bineînţeles, astea sunt bucăţele nesemnificative din grandioasa noastră saga olimpică. Doar că, până la urmă, peste ics ani de zile, când voi fi bătrână şi decrepită, asta îmi voi aminti.

Scrisoare...

2009-05-02T10:42:00.007+03:00

... puştiului din Goblin, de aseară.

Dragul meu,
Dacă ai cin'şpe ani, n-ai ce căuta în club. Eşti prea mic să-ţi maschezi cu succes nesiguranţele sub bere. Şi ai oră de întors acasă.
Dacă totuşi vii în club, fă un efort şi strânge un grup. Unde-s mulţi, puterea creşte - nu vă mai învaţă asta la şcoală? Nu veni cu prietenul cel mai bun care, deşi cu siguranţă e o persoană faină, arată ca naiba şi poartă haine mult prea strânse.
Nu te lua prea în serios. Lumea vine în club să se maimuţărească, să bea cocktail-uri scumpe şi proaste şi să râdă la aceeaşi poantă de săptămâna trecută. Nu sta lipit de perete şi nu face mişcări micuţe din picioare. Nici mişcări ample, hip-hop-ăreşti din mâini.
Că veni vorba, muzica nu s-a terminat la hip-hop-ul prost din anii '90. Ascultă un pic de indie, un pic de reggae, musai rock'n roll şi feel-good rock. S-ar putea să-ţi placă.
E ok să te uiţi la fete. Nu e ok să te holbezi cu un amestec de sociopatie şi jenă. Zâmbeşte. Nu şuşoti cu prietenul mai sus menţionat, e bizar şi feminin.
Şi distrează-te, fir-ar să fie! Nu eşti pe moarte, şcoala începe abia luni, tipa de la masa vecină nu e sufletul tău pereche. Ce nu se întâmplă săptămâna asta, poate o să se întâmple săptămâna viitoare. Sau când faci şap'şpe ani.
Puţin îngrijorată,
R.

Carte: F. Beigbeder, "29,9 RON"

2009-04-22T19:34:00.004+03:00

De mult voiam să citesc Beigbeder. Din recomandări, din tot tam-tam-ul şi toate afişele pentru "Dragostea durează trei ani", pusă în scenă (sub un bilet prea scump) prin Lăptărie, de la coperta deşteaptă a acestui "29.9 RON". Şi am împrumutat-o, într-un final, şi am citit-o în câteva ore.
E o carte dură. Şi ca limbaj, dar mai ales ca mesaj. E o carte cinică, care se vrea violent de sinceră şi mai curând te-ar lua la palme decât să-ţi ofere o relaxare virtuală. Naratorul, Octave Parango, copywriter, urăşte lumea în care trăieşte, lumea satisfacţiei imediate şi a consumului, în care reclama ghidează vieţile şi dorinţele oamenilor: "Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. [...] Apostolatul meu e să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă." Aşa că scrie această carte sperând să fie concediat.
Povesteşte şedinţele de creaţie populate de numeroşi băgători de seamă, care nu-şi exprimă cu nici un preţ propriile păreri: "Assistant brand managerii încep să ia cuvântul pe rând, pentru a face comentarii: îmi place la nivel mediu, ader, mai degrabă, nu-s hiperconvins, chiar dacă am prins bine ideea...". Povesteşte întâlnirile platonice cu Tamara, prostituata pe care o aduce în lumina reflectoarelor cu rolul principal din reclama la care lucrează. Povesteşte cum şi-a părăsit prietena când aceasta l-a anunţat că e însărcinată. Povesteşte aventurile lui din Statele Unite şi de la Cannes, unde câştigă un Leu. Dar de fapt vorbeşte mereu despre superficialitatea şi tristeţea modernă, de neascuns sub lucruri noi şi vacanţe exotice.
De ce ai citi cartea asta, dacă vrei să lucrezi în comunicare? De ce ai citi o carte care pune la rădăcina tuturor relelor publicitatea? Din două motive. Primul, că dacă nu poţi face faţă unei cărţi de genul ăsta, e destul de probabil să nu poţi face faţă nici carierei tale de vis, în care trebuie să te baţi pentru ideile tale. Al doilea, că merită văzută şi cealaltă faţă a monedei, opusă poveştilor cu "echilibrul dintre client şi organizaţie" şi "livrarea calităţii" din manuale. Exagerate sunt şi manualele, şi "29.9 RON", iar adevărul de la mijloc e mai uşor de găsit dacă ştii extremele.

Carte: M. Kundera, "Immortality"

2009-04-16T20:54:00.004+03:00

Din nou, Kundera. M-am gândit o vreme dacă să scriu despre "Immortality" şi să-l las pe fantasticul ceho-francez să apară de două ori în lista mea de să-le-zicem-recenzii. Dar n-am putut să mă abţin.
Stând la piscina unui hotel, naratorul observă gestul degajat de salut al unei femei şi, pornind de la el, o construieşte pe Agnes, una din eroinele romanului. Agnes e funcţionară măruntă, căsătorită cu avocatul Paul, mamă a doi copii şi soră a Laurei. Dacă Laura caută cu orice preţ să iasă în evidenţă, să-şi demonstreze pasiunea cu care se aruncă în viaţă, în iubire şi în suferinţă, Agnes descoperă cu uimire că îşi doreşte, mai mult decât orice, linişte şi singurătate.
Paul vrea să rămână tânăr. De-asta, ni se explică, are o rubrică la radio şi predă la Universitate - din refuzul de a pierde contactul cu modernitatea şi de a înţepeni în sterilitatea oficială a baroului. Tot un fel de revoluţionar cu ambiţii mici este şi cunoştinţa sa întâmplătoare, profesorul Avenarius, care aleargă seara printre maşini şi le sparge cauciucurile.
Iar profesorul Avenarius discută cu naratorul despre romanele recent publicate ale celui din urmă. Dacă n-aţi prins minunatul artificiu stilistic pe care l-am detaliat, mai citiţi odată. Aştept. Gata? Să explic. Naratorul e real, Agnes e ficţională, produsă de imaginaţia lui. Între ei sunt Paul şi Avenarius. Dar ei sunt reali sau ficţionali? Răspunsul, bineînţeles, e "da", ca la majoritatea întrebărilor cu "sau" din literatură.
Dacă nu era de ajuns, în roman mai apare şi Goethe. O dată viu, împreună sau încercând să se despartă de femeia care practic îl urmăreşte, altă dată mort, discutând cu Hemingway despre cum posteritatea le disecă cu mai mare entuziasm vieţile private decât operele.
Dar Kundera n-ar fi el însuşi fără să-şi explice părerile despre sensul vieţii. Din (probabil) mai multele teorii din "Immortality", două au fost exact pe frecvenţa mea. Prima, despre cum imaginea, fie ea a unei persoane, a unui obiect sau a unui concept, este mai importantă şi mai capabilă să ne influenţeze decât persoana, obiectul sau conceptul în sine. Aşa am ajuns, spune el, să judecăm oamenii după primele impresii şi să credem în imagini şi simboluri politice, nu în ideologii.
A doua, că nici un episod (din viaţa cuiva sau dintr-o naraţiune) nu poate fi considerat izolat, pentru că nici o funie de cauzalităţi nu poate fi dezlegată până la capăt şi pe toate ramurile; "no episode is condemned a priori to remain an episode for ever, for every event, no matter how trivial, conceals within itself the possibility of sooner or later becoming the cause of other events and thus changing into a story or an adventure." Mai mult, dacă am trăi la nesfârşit, dacă am atinge nemurirea anunţată în titlu, toate episoadele şi-ar găsi o rezolvare, devenind parte a poveştii.
Şi aş mai scrie. Aş povesti toată cartea, în cele mai mici detalii, dacă aşa nu şi-ar pierde tot farmecul.

Oameni: Virtual

2009-04-02T08:25:00.003+03:00

Prin clasa a zecea am descoperit deviantArt-ul şi am început să-mi construiesc cu sârg galeria virtuală. (Care atunci consta în poze proaste.) Drept urmare, am intrat cu vârful degetelor în aşa-zisa comunitate virtuală. Dintr-un comment în altul am ajuns să vorbesc îndelung cu Alex din New Hampshire, despre cum funcţionează societăţile noastre. De la el am înţeles (în mare) cum votează americanii şi cum sunt organizate summer-camp-urile din filmele cu adolescenţi. "if you're ever in this part of the world, i have a couch you can crash on", mi-a spus la un moment dat.
Nu ridicaţi din sprâncene. Se poate şi mai dubios. Vreo două, trei luni am vorbit cu un fost coleg de liceu despre filosofie. Prin mesaje private pe hi5. Cei doi ani în care drumurile noastre reale ar fi putut să se intersecteze au trecut fără să ne cunoaştem. (Adică fără să mă cunoască. El era un fel de celebritate intelectuală.) Mediul este mesajul, spune McLuhan, şi are un pic de dreptate: pe messenger nu mai discutăm la fel. Acum el e în State, cu cartea mea cu tot, iar eu încă n-am citit nimic de Bertrand Russel.
Bineînţeles că astea nu sunt prietenii funcţionale. Dar sunt altceva. N-am primit niciodată scrisori, dar primeam la câteva zile o epistolă virtuală şi mă bucuram de ea. De cele 5 minute în care o citeam şi 10 minute în care răspundeam. Bineînţeles că nu o să mă prăbuşesc vreodată pe canapeaua lui Alex, la celălalt capăt al lumii. Dar îmi place să ştiu că aş putea.

Carte: M. Pavic, "Mantia de stele"

2009-03-23T21:55:00.003+02:00

Editura Humanitas face o chestie foarte şmecheră împreună cu Vodafone. Anume. Cumperi o carte de la ei şi primeşti o a doua pe degeaba, din 10 titluri pe care le oferă. Teoretic, introducerea asta ar putea părea reclamă, dar cei 0,5 cititori ai mei nu sunt un public-ţintă pentru nici una din companiile menţionate.
Revenind. "Mantia de stele" a fost cartea gratis cu care m-am autocadorisit în Sibiu. Este o culegere de povestiri despre iubire şi zodii, teoretic cu legătură între ele. Spun teoretic, pentru că eu nu aş fi văzut legătura dacă nu era anunţată şi subliniată cu două linii (metaforice) pe coperta II. Dar se poate citi şi cu această limitare.
Ce e frumos la cartea asta e limbajul. Cele şase povestiri sunt plasate în epoci şi spaţii diferite, iar limbajul e perfect adaptat în fiecare caz, trecându-te printr-un plăcut tur de forţă stilistic. Mi-au mai plăcut eufemismele legate de sexualitate, pe care le-aş cita dacă ar avea farmec scoase din context.
Mai puţin plăcută simţului meu estetic a fost dezlânarea generală a textului. Tot aşteptând să "prind" legătura dintre fragmente, simt că am cam ratat poveştile în sine; drept dovadă, singura pe care mi-o mai amintesc e "Scorpion şi Vărsător", cea plasată în Balcanii medievali. Nu mi-a plăcut nici inserarea în text a pasajelor de horoscop, nici atmosfera căutat mistică.
Per total, o carte uşurică, bună pentru o sâmbătă seara liniştită, dar nu pentru un eseu literar. De ce-aţi ales-o, măi, pe-asta?

Carte - poll!

2009-03-20T21:34:00.005+02:00

Am citit 3 cărţi relativ recent şi nu mă pot decide pe care să v-o expun. Până... la 00.00 în noaptea de sâmbătă spre duminică aştept voturi. Variantele sunt:

Jose Saramango, "Peştera"
Haruki Murakami, "Iubita mea, Sputnik"
Milorad Pavic, "Mantia de stele"

Şi da, asta e şi un fel de test. Cine citeşte aberaţiile astea?
Edit: Gata. Voi reveni cu "Mantia de stele". Mulţumesc pentru atenţie.

Oameni: În trecere

2009-03-12T20:43:00.004+02:00

Ca să-mi sărbătoresc îmbătrânirea am plecat câteva zile înspre Ardeal. A fost o pauză binemeritată (pentru amândoi), o jumătate de săptămână de izolare, linişte şi autosuficienţă. Şi totuşi nu pot să nu spun două vorbe despre oamenii care au fost prin preajmă.
Au fost profa lui în tren, coborând la Sighişoara, şi doamna care fuma. A fost recepţionera de la Hunedoara, care mi-a spus "la mulţi ani" şi a povestit cum au şocat-o preţurile din Bucureşti. A fost doamna de la castelul Corvinilor, care ne-a spus cum să nu ratăm jumătate din camerele deschise pentru vizitat. Au fost puştii din tren, adormiţi şi puţin luaţi, care mergeau la Braşov să petreacă.
În Sibiu, au fost cei doi taximetrişti, primul cu licenţa luată de o săptămână, al doilea revoltat de scăderea tarifelor pe kilometru. A fost manageriţa hostelului, Raluca, blondă, într-o bluză pe post de rochie. Au fost tipa din turnul catedralei, care m-a încurajat să urc până în vârf, şi barmaniţele din Propaganda, cărora le-am lăsat Cool Girl-ul cumpărat la mişto. În ultima dimineaţă, au fost chelneriţa din Einstein, care deja învăţase ce vrem şi zâmbea, de data asta, mai puţin forţat, şi cuplul proaspăt căsătorit care s-a oprit la poze în faţa cafenelei.
Şi toţi oamenii ăştia sunt în afara poveştilor mele doar din întâmplare, din motive exterioare. Am putea cunoaşte pe oricine, oricând, oriunde. Oricât de puţin. Oricât de în trecere.

Egocentrism: Leapşa

2009-02-24T12:51:00.003+02:00

De la Maria. Ah, prima mea leapşă. Mă simt teribil de trendy. Regula evidentă este să completezi fraza începută cu caps lock.

SUNT încă adolescentă. Dar nu mai e mult. Cel puţin oficial.
AŞ VREA să fiu mai optimistă. Şi să nu mă doară picioarele.
PĂSTREZ mai ales bilete, dar şi câteva flori şi postere. A, şi chitanţe şi garanţii, din raţiuni practice.
MI-AŞ FI DORIT să fi făcut ceva cursuri de artă când eram mică. Sunt absolut incapabilă să desenez altceva decât stick-figures.
NU ÎMI PLAC unii oameni. Dar încerc să zâmbesc, să trec şi să mă bucur de oamenii care îmi plac.
MĂ TEM de eşec. Sau mai curând de a nu mă putea ridica dacă mă împiedic. (Metaforic vorbind.)
AUD ce cântă Natasha, iPod-iţa mea. Momentan, "Scarborough Fair" de la Sarah Brightman. Ah, tocmai s-a schimbat. "Revival" de la Soulsavers, care e superbă.
ÎMI PARE RĂU că îmi chinui apropiaţii cu depresii absurde.
NU SUNT o idealistă prostuţă. Dar cred în altruism şi în scenarii win-win.
DANSEZ prin cluburi. Am două picioare stângi şi perpetuu în ghips când e vorba de dansat chestii mai sofisticate.
CÂNT la pian, destul de prost, şi la concerte.
NICIODATĂ să nu spui niciodată. Habar n-am.
RAR îmi cumpăr singură lucruri, pentru că mă decid greu. Mi-e mai uşor să cumpăr cadouri.
PLÂNG cu pasiune şi inexplicabil. Ţine de mood-swings.
NU SUNT ÎNTOTDEAUNA atentă la cursuri. Ceea ce e o tâmpenie, pentru că dacă tot mi-am deplasat persoana până la facultate, aş putea să profit.
NU ÎMI PLACE DE MINE de prea multe ori. Dar lucrez la asta.
SUNT CONFUZĂ când interlocutorul sare între idei şi eu pierd conexiunea.
AR TREBUI să mă apuc de prezentarea la marketing pentru mâine.

Mai departe lui Cosmin, Tudor şi Flaviei.

Carte: A. Codrescu, "Mesi@"

2009-02-23T19:31:00.003+02:00

Marţea trecută am intrat în Cărtureştiul ăla micuţ, de lângă Edgar's Pub, atrasă de afişul cu "sale on English books". English books n-au fost să fie, dar m-am procopsit cu "Mesi@" lui Andrei Codrescu, ultimul exemplar, pe un raft pe jumătate ascuns şi redus de la 49 de lei la 4 lei 90. Măi să fie.
Necaracteristic mie, am să încep cu date despre autor. Andrei Codrescu s-a născut acum 62 de ani în Sibiu, de unde a plecat spre State la douăzeci de ani. (Carevasăzică, dacă vreau să ajung în librării, mă cam paşte. Dar divaghez.) Profesor de engleză la Universitatea Baton Rouge, poet şi prozator, se ocupă de revista suprarealistă Exquisite Corpse, care trebuie că e mare şi importantă de vreme ce am auzit şi eu de ea. De ce această introducere? Ca să ne bucurăm împreună de ironia unui roman scris de un român în engleză ("Messi@h" chemându-se el iniţial) şi tradus în română.

"Mesi@" are două personaje principale şi o haită de personaje secundare, mai toate delicioase. Primul personaj principal este Felicity, o detectivă rebelă şi ameţită din New Orleans, care îşi dă seama că proaspăt decedata sa bunică a donat 2,1 milioane de dolari unei secte religioase care propovăduieşte foarte apropiata apocalipsă. Încă din primul capitol sunt puse bazele viitoarei ei aventuri, într-o rugăciune Fecioarei: "Repară catedrala, Maică a Domnului, redă-mi şi biletul de loterie, şi fă-mă şi pe mine întreagă la loc şi dă-mi-i înapoi pe cei dragi mie, şi ia-o pe Grandmere la tine! conchise Felicity. Se ridică să plece. - Ah, adăugă, şi dă-mi şi mie orgasmul ăla!"
Contrapunctul Felicity-ei este Andrea, o orfană iugoslavă refugiată într-o mânăstire creştină din Ierusalim, care-şi reinventează trecutul la fiecare repovestire. Prin jurul celor două se agită un unchi excentric, membru în numeroase organizaţii secrete, un reverend cu pasiuni neortodoxe, prezentatori t.v. şi poliţişti, lideri religioşi ai cultelor din cele patru zări, Ioana d'Arc, Nikola Tesla, îngerul Zack şi Diavolul. Printre alţii. "Mesi@" este un roman suprarealist şi încă unul reuşit, care nu încearcă să se explice, ci curge natural. De fapt, nici nu ştiu unde curge, pentru că am fost distrasă de personaje. Einstein, de exemplu, are un rol episodic, încarnat în gigolo: "Einstein îşi încordă bicepşii tatuaţi. [...] Tocmai îşi oferise noul său trup unui client, într-un separeu pentru voyeurişti la Adult Videos pe Bourbon Street şi era mai bogat cu 20 de dolari. [...] Planeta rămâne încă un loc foarte interesant şi trebuie menţinută ca atare până când ultimul peşte de pe Bourbon Street şi ultima showgirl din Place Pigalle vor fi murit de plictiseală."
Un punct în minus pentru final, care, deşi nu e musai slab în sine, nu încununează haosul superb al textului. Un punct în plus pentru, ei bine, haosul superb de care vorbeam. Şi pentru fragmentele care m-au făcut să roşesc, scrise frumos şi amuzant, fără să pice în sordid. În concluzie, mi-a plăcut. Sunt dispusă s-o împrumut.

Carte: W. Irwin, M.T. Conrad, A. J. Skoble (eds.), "The Simpsons and Philosophy"

2009-02-14T11:40:00.007+02:00

N-am fost niciodată un fan dement al Simpsonilor. Da, e un serial ok, mai inteligent decât multe alte desene animate, cu bancuri şi aluzii deştepte. (În "Simpsons the Movie", Homer spune "We live in Alaska now and we're not moving to the U.S.A. anymore". Două persoane din toată sala de cinematograf au început să râdă. Glumele deştepte au potenţial izolant.) Dar nu mi-a schimbat viaţa.
Iar filosofia mă depăşeşte. Toată clasa a 12a am studiat mitul peşterii, iar la cursul de Filosofia culturii de semestrul trecut am ajuns foarte pe sărite şi am citit doar Wittgenstein. (Drăguţ, de altfel.) Am noţiuni fantastic de vagi despre marii filosofi şi ce-au vrut ei să spună.
Ceea ce mă aduce la cartea de faţă. Această colecţie de eseuri, avertizează editorii, nu pleacă de la ideea că există un substrat intenţionat filosofic al serialului, ci de la premisa mult mai acceptabilă că există paralele între unele aspecte ale Simpsonilor şi teorii filosofice mai mult sau mai puţin celebre. În "Homer and Aristotle", de exemplu, tatăl familiei este analizat din punctul de vedere al eticii lui Aristotel, iar "Thus spake Bart" întreabă dacă fiul rebel ar coincide cu supraomul lui Nietzsche. Alte eseuri oferă o perspectivă mai largă, discutând despre rolul femeii ("Simpsonian Sexual Politics"), fericire ("Enjoying the So-Called «Iced-Cream»") şi marxism ("A (Karl, not Groucho) Marxist in Springfield"). La nivelul construcţiei textului, se vorbeşte despre tehnica aluziei ("The Simpsons and Allusion") sau despre parodie ("Popular Parody: The Simpsons Meets the Crime Film").

Cartea e pentru oameni deştepţi. Destul de deştepţi încât să împartă în propoziţii frazele lungi şi să caute în dicţionar cuvintele noi. Dar marele punct în plus, cel puţin pentru mine, a fost că explică de la zero noţiunile de filosofie, comunicare şi teorie literară pe care le foloseşte. Mai mult, exemplificate cu umor şi precizie pe baza Simpsonilor, noţiunile chiar îţi rămân în cap, destul de clare pentru a le folosi coerent într-o conversaţie. (Sau la un examen, îmi spune propria experienţă.)

Micul punct în minus al volumului este eterogenitatea. Diferiţii autori ai eseurilor au moduri diferite de a-şi organiza textul, unele fiind mult îngreunate de referinţe şi teoretizare extremă. Marea mea dezamăgire a fost să abandonez "What Bart Calls Thinking", eseul despre existenţialism, după ce am realizat că citeam o frază de patru ori pentru a ajunge la patru concluzii diferite. Dar în afară de asta, cartea e bine scrisă, într-o engleză delicios de pretenţioasă şi deştept-amuzantă. Ca Simspsonii.

Oameni: De sesiune

2009-02-07T10:34:00.002+02:00

A fost, a trecut. 16 zile, 10 examene, am ajuns la toate. Am doar o parte din rezultate, sunt satisfăcătoare. Dar să tragem concluzii.

Încă nu ştiu cum merge chestia aia cu învăţatul peste noapte. În toată sesiunea am dormit constant 7 ore pe noapte, uneori 8 sau 9. Nici despre borcanele de ness nu ştiu.
Ştiu, în schimb, cum e să ai nervii subţiiiri, subţiri de tot şi să te lase în momente care n-au nimic de-a face cu cauza nervilor tăi. Ştiu cum e să ai o mamă eroină, imens de răbdătoare, care face prăjituri, îţi dă vitamine şi încearcă să-l potolească pe taică-tu. Nu prea reuşeşte; pe de altă parte, nimeni nu prea reuşeşte.
Ştiu cum e să trimiţi un text solid şi bine argumentat unui profesor, explicându-i în detaliu de ce ar fi minunat să dai examenul cu altă serie, şi să primeşti înapoi un mail cu "ok". Atât. "ok".
Ştiu că la un examen cu cărţile pe masă e foarte eficient să fi citit, măcar în diagonală, cărţile respective. Mai mult, cărţile au oricum mari şanse să nu te ajute cu nimic.
Cât despre final, ştiu că începi să te simţi plictisit şi amorţit şi că trebuie să te scoată cineva afară din casă cu macaraua ca să te bucuri de vacanţă.

Nu cred că sunt nişte revelaţii extraordinare. Dar sunt liniuţe din povestea de sesiune pe care am promis-o. Pffuui, a trecut. Sunt studentă.

Carte: A. Birkefeldt Ragde, "Plopii din Berlin"

2009-02-04T15:48:00.004+02:00

Poate se întreba cineva, citind restul aproape-recenziilor ăstora, dacă există şi cărţi care să nu-mi placă. Răspunsul, după cum se va vedea, este afirmativ.
Apăruta cu Cotidianul, cărticica asta promite, pe ultima copertă, "o naraţiune alertă", cu "întorsături de thriller". Nici nu se pune problema. Din vreo 230 de pagini, 30 vorbesc despre înmormântări, alte 30 despre vitrine, vreo 100 pe puţin despre creşterea porcilor. Care aspecte vitale nu sunt neinteresante în sine. Doar că nu mă interesează pe mine.
Dar să povestim. Acţiunea din "Plopii din Berlin" nu se întâmplă în Berlin, ci în ţările nordice. Unde Margido, antreprenor de pompe funebre, Tor, fermier şi Erlend, decorator de vitrine află de atacul cardiac (sau aşa ceva) al mamei lor comune, ocazie de a se reuni familia. Tor are o fiică pe care n-a mai văzut-o de ani de zile, care apare şi ea la capul patului bunicii. Erlend e homosexual şi vine cu iubitul, după o absenţă de două decenii. În principiu, datele problemei sunt destul de interesante. Au potenţial. Pe care, din păcate, dna Ragde îl ratează magistral.
Naraţiunea e grea, încărcată de detalii exterioare şi săracă în sentimente, rece şi nordică. Singura concesie pe care sunt dispusă să o fac în critica acerbă a volumului este că într-adevăr transmite cu fidelitate golul dintre oameni specific scandinavilor. Atâta doar, că mie nu-mi place golul dintre oameni.

Oameni: Ştiu!

2009-01-14T17:23:00.004+02:00

În conversaţia de-aseară a aruncat "ştiu că o să lucrez în publicitate, nu mi-e foarte clar ce anume". Prima mea reacţie, inexplicabilă iniţial, a fost de revoltă. Cum adică, "ştiu"? Fără "poate"? Fără "vreau", "mi-ar plăcea", "ar fi fain"? Viaţa asta reală e tare complicată, se pot întâmpla multe, cum să "ştii" ceva atât de mare? Nu te expui unei dezamăgiri cât Australia "ştiind" fără urmă de îndoială?
Abia azi de dimineaţă mi-am adus aminte de ultima dată când am "ştiut". Prin noiembrie am ajuns cu mama în sediul editurii Humanitas. Am intrat, am străbătut jumătate de hol, am intrat într-un birou şi am aşteptat ca mama să semneze pentru cartea câştigată. Biroul avea sub 10 metri pătraţi, 3 birouri, două biblioteci şi munţi, munţi de cărţi, reviste şi hârţoage. Ocupanţii biroului zâmbeau. Ieşind din clădire, am spus că o să lucrez acolo. Mama m-a întrebat de ce.
Habar n-am. Pot găsi motive raţionale, dar nu despre asta e vorba. Este vorba de misteriosul, inefabilul (da, ştiu ce înseamnă), deschizător-de-ochi-ul "a şti". Ca în "Micul prinţ" - lucrurile cu adevărat importante se văd cu inima. Sau cu intuiţia. Sau cu neuronul care a luat-o razna şi, în loc să cancerizeze, s-a trezit la altceva decât gândirea organizată.
Mi-am strâns greu curajul să scriu articolul ăsta. Pentru că e foarte personal. Şi pentru că e o foarte mare asumare. Pentru că, după click-ul pe publicare postare, dezamăgirea continentală mă va ameninţa în faţa tuturor. Dar e un risc pe care, într-un final apoteotic, vreau să mi-l asum.
Concluzionând. Ştiu că voi lucra într-o editură. Ştiu că voi învăţa portugheza. Ştiu că voi vedea Alaska şi Moscova. Ştiu că voi sări cu paraşuta. Ştiu că voi avea un copil absurd de mai-deştept decât mine. Ştiu că oricât de tare, des şi semnificativ am să ratez ceva, o să existe un buton refresh sau start new session. În sfârşit ştiu că răspunsul la "de ce?" e "de ce nu?".

Oameni: Mituri

2009-01-12T18:22:00.003+02:00

Probabil că articolul ăsta e inspirat de cartea pe care o tot răsfoiesc de o săptămână ("Istorie şi mit în conştiinţa românească", de Lucian Boia, interesantă, dulce sarcastică şi deschizătoare de ochi) căutând temă de referat. Dar divaghez. Ideea ar fi că oamenii au mituri personale, imagini şi momente simbolice strecurate în griul cotidian, pe care le anticipează şi le plănuiesc. Mituri pe care viaţa reală nu le confirmă musai.
Pe-acum vreun an aveam încă mitul primei ţigări. Legată parţial explicabil de altă "primă dată", prima mea ţigară avea să fie ceva special. La primul fum n-aveam să tuşesc sau să ameţesc; aveam, în schimb, să înţeleg de ce mulţi oameni din jurul meu fumează. Prima mea ţigară s-a consumat, pe jumătate, cu gâtul praştie şi ochiii iritaţi, într-o bodegă din Crângaşi, sub îndrumarea el-ului care mă curta atunci. (Ca o paranteză, habar n-aveam că mă curta.) După două ore ajungeam la cursul pe care îl împărţeam cu draga-mi acum colegă de facultate, cu o durere de cap monumentală; ea m-a întrebat din priviri dacă sunt ok, şi timpul a recuperat bătaia pe care o sărise. Încă nu fumez. Încă nu ştiu să trag în piept.
Din poveştile unei petrecăreţe apropiate, visam la primul shot de tequilla. Mitul ăsta era mai puţin elaborat, presupunând, în mare, doar ca incolorul alcool să aibă gust bun. Nu are, după cum am descoperit într-o bodegă grea de fum, sub iarna rece dintr-a 12a. Nu m-am îmbătat, surprinzător, dar am fost destul de fericită încât să dansez hora pe Zdob şi Zdub. Un an mai târziu, încă detest gustul.
Trecând de la depravare la cultură, îmi amintesc demenţa cu care îmi doream să văd Egiptul. Toată generala am epuizat documentarele de pe Discovery; în mintea mea, toată istoria d. Ch. a ţării africane era anulată în favoarea anitichităţii ei cu zei aproape umani. Sunt blessed ("binecuvântată" sună mai religios decât aş vrea să se înţeleagă) cu părinţi care uneori ghicesc gândurile: într-a 9a am petrecut revelionul pe Nil, ancoraţi lângă templul din Luxor. Când o să mor, ultima imagine pe care o s-o aprindă ultimele mele sinapse o să fie cerul enorm, cald, prin de stele nefamiliare şi mirosind a nisip, văzut de pe acoperişul unei bărcuţe, pe 29 decembrie 2004.
Dintre miturile încă în aşteptarea unei rezolvări, plănuiesc cu înfrigurare prima sesiune şi numeric-semnificativa aniversare a 20 de ani. Dacă nu mor până atunci, vă povestesc.

Carte: E. Cioran, "Schimbarea la faţă a României"

2008-12-18T11:39:00.000+02:00

N-am citit cartea asta din pasiune. Am dat 20 de lei pe ea şi am citit-o prin autobuze, ducându-mă acasă să învăţ. Am citit-o cu ostilitate, cu "dintele" pe care îl am împotriva lui Cioran de când a deprimat-o pe Maria, cu frică de recenzia "3/4 academică, 1/4 publicistică" pe care trebuia să i-o elaborez, cu pixul în mână. Şi mi-a plăcut. Oarecum.
"Schimbarea la faţă a României" e scrisă în 1936, când intelectualii patriei se agitau să decidă unde să se ducă minunat de confuza cultură română. Cioran nu răspunde la întrebarea asta, mulţumindu-se să spună unde n-ar trebui să se ducă. Anume în lâncezeala fals-orientală, ruralistă şi ortodoxistă declamată de tradiţionalişti. Ne agăţăm prea mult de trecutul glorios şi uităm să facem ceva pentru viitor. Ne lăsăm conduşi, nebăgaţi în seamă, ne dăm singuri peste nas la orice iniţiativă de modernizare, oricât de şchioapă - la douăzeci de ani după mişcarea paşoptistă, junimiştii o demolează metodic, cerând "puţintica răbdare" caragialeană. Ne trebuie o revoluţie şi o dictatură care să ne arunce în Istorie, de vreme ce aşa s-au afirmat marile naţiuni.
Cam asta spune Cioran în 200 de pagini A5. Poţi să fii de acord, poţi să vezi lucrurile opus, poţi să te cerţi infinit pe "cine are dreptate". De ce să citeşti cartea? Tocmai pentru că poţi să discuţi infinit pe marginea ei. Cultura în sine este un concept atât de vag încât a alege şi a încerca să impui o anumită dezvoltare a ei ţine de utopie.
Poţi s-o mai citeşti şi pentru autor. Cioran scrie disperat, patetic (uneori în ambele sensuri), părând să simtă mai tare destinul României decât îmi simt eu examenele. Da, pe alocuri bate câmpii: "Îmi place-n clipele de tristeţe [...] să mă chinuiesc scufundat în durerile neamului meu. Iubesc blesteme aruncate de-a lungul veacurilor de acest popor şi mă-nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate-n umbră." Dar se vede că e pasionat, ceea ce e rar. Spuneam că n-am citit cartea din pasiune. Cam pe la mijlocul ei, am ajuns s-o citesc cu pasiune. Merită o şansă, dar cere răbdare.

Oameni: FCRP

2008-12-13T17:36:00.003+02:00

Nu e un articol de popularizare al FCRP - SNSPA. (Ne plac acronimele. Curioşilor le recomand cu încredere motorul de căutare preferat.) E un articol pseudo-aproape-serios despre mine ca FCRP-istă şi despre punctele comune pe care le găsesc, de voie sau de nevoie, cu oamenii de acolo. Deci: cum ştii că o tânără sau un tânăr se bucură de primul semestru la FCRP?

Citeşte Cioran în autobuz. Se enervează teribil când ajunge la destinaţie şi trebuie să pună semn de carte la mijlocul unei peroraţii pasionate a mai-înainte-menţionatului.
Vorbeşte cu lejeritate de ICRM, TCRSS, TC, fără a aminti de ceva mai inteligibilele Filo şi Info. Identifică profesorii fie prin prima silabă a numelui de familie, fie prin adresa de mail.
Ştie adresa platformei de studiu şi parola pe de rost. Are adresa forumului "bookmarked". A uitat, în schimb, adresa wikipiediei.
Vede într-o icoană o expresie a pasivităţii şi subdeterminării teocentrice a poporului românesc, nicidecum o icoană în sine. Când se uită pe geam, cu jumătate de minte se gândeşte la pauză, cu cealaltă jumătate la marea trecere.
Are "angoaaase". Ştie care este definiţia irefutabilă a plagiatului. Nu râde a prost citind cuvântul "irefutabil".
Are în whatever-you-call-bara-din-josul-display-ului deschise câte două documente word, pdf-uri, Firefox-uri şi ferestre de messenger. Toate sunt legate de şcoală.
I se pare amuzantă replica "Ştiu un băiat la fecerepe." Chiar se gândeşte serios să-şi imprime mesajul pe un tricou.
Scrie pe blog despre cum îţi dai seama că eşti FCRP-ist în loc să scrie la ICRM sau TCRSS.

Nu sunt prea fericită de articolul ăsta. N-are structură argumentativă, afirmaţiile sunt nesusţinute statistic, citatele nu sunt marcate. E cu liniuţe. Dar până la urmă, aşa e şi subiectul. Cu liniuţe. Liniuţe de stres pe frunte, liniuţe de aşezare a textului în pagină şi, din fericire, zâmbete ca nişte liniuţe printre bănci.

Oameni: Autobuze

2008-12-06T22:00:00.004+02:00

În octombrie a început al cincilea an şcolar în care autobuzul 133 mă ia aproape din uşa blocului şi mă duce aproape în poarta şcolii. 133-ul e responsabil, ajunge la timp dacă ajung la timp în staţie, nu prea are locuri libere, dar are geamuri pe care să le aburesc şi să desenez kanji-uri.133-ul e o constantă, un fir conducător pentru cel puţin 5 zile din 7, e vocea raţiunii şi alarma de la 6 şi un sfert de luni dimineaţa.
137-le, în schimb, e autobuzul pe care nu l-am luat niciodată. Autobuzul care a trecut pe lângă mine când nu aveam nevoie de autobuz, când îmi pocnea inima de fericire absurdă sau de disperare adolescentină la Operă. Nu îi ştiu programul, traseul, nu ştiu dacă are şoferi nervoşi sau radioul deschis pe CityFM. 137-le e "ce-ar fi dacă", mereu cealaltă ramură a unei decizii, povestea altora.
Autobuzele 5 şi 5 barat din Braşov îmi amintesc de vacanţa leneşă din februarie trecut. 5-ul ne-ar fi putut duce pe noi, încă-liceenii închişi în casă cu un dvd-player şi o haită de perne, de la apartament în Piaţa Sfatului; noi însă am mers de fiecare dată pe jos, râzând şi chiuind, oprindu-ne prin parcuri şi pe la chioşcuri de ţigări (fiecare cu ce-i place), teribil de încet. 5-ul e liniştea şi bucuria unui BigMac la 1 noaptea şi a unui ceai de lămâie la 5 dimineaţa, în pijamale şi cu prieteni dragi pe cealaltă canapea.
Nu m-a apucat vreo veleitate RATB-istică. Încerc să demonstrez printr-un exemplu neaşteptat o idee care bâzâie de ceva timp în ego-ul meu pseudo-filosofic. Şi anume că absolut orice lucru povestit spune ceva despre povestitor.

Oameni: Musicalia

2008-11-12T20:45:00.004+02:00

Acum două seri m-am deplasat cu tata la concertul Jean-Michel Jarre. Muzical, a fost ce mă aşteptam. Vizual, a fost creativ, chiar ciudăţel pe alocuri. Uman, a fost o experienţă grozavă.
În spatele meu, doi nenea, veniţi pe bilete de ocazie, dădeau cu părerea: "Sper măcar să facă şou, că muzica asta e aşa, de înmormântare!" - "Face, bă, n-ai văzut că testau reflectoarele?" În stânga mea, un francez ca la vreo 35 de ani îi cojea fistic fiică-sii blonduţe şi pistruiate, vorbind la telefon. În primul rând, doi pui de bogdaproste îşi făceau poză cu sintetizatoarele. Articolul ăsta nu e despre ei.

Ilustrul Jarre a venit pregătit. Cu trei colegi ascunşi în spatele unor pupitre cât ei de mari, dând impresia de barmani, liniştiţi, cel din mijloc chel. Şi cu un translator incredibil de incapabil de a sesiza părţile importante şi detaliile ilustrative din discursul artistului. Dar articolul ăsta nu e nici despre ei.
Omul în sine, legenda, tăticul muzicii electronice, e slab şi energic până la demenţă, tare bun la a crea legături cu publicul şi la a spune lucruri chiar o ţâră emoţionante. Cică prima scrisoare pe care ar fi primit-o după lansarea lui Oxygene ar fi fost din România. Bineînţeles, pentru mine asta nu are nici o importanţă - nu eram nici plănuită, ai mei nu se văzuseră la faţă. Dar a fost frumos. Poate previzibil, articolul nu e despre Jean-Michel Jarre.
Articolul ăsta e despre tata. Tata ca personaj pozitiv. Tata întors la 20 de ani, agăţat de marginea scaunului, cu ochii sclipind, fluierând segmentele cunoscute din concert. Tata explicându-mi în detaliu cum şi-a construit Jarre liota de instrumente şi baza lor de funcţionare, atât, atât de aproape să se oprească în drum ca să-mi facă o schemă. Tata ca personaj din scenele alea de parent-child bonding din filmele siropoase. Filmele siropoase au dreptate.

Carte: M. Kundera, "Viaţa e în altă parte"

2008-10-18T10:34:00.003+03:00

Dacă n-ai citit trei sau mai multe cărţi ale unui autor, nu te poţi declara fan. Similar cu muzica, dacă vreţi: nu eşti fan Queen pentru că ai auzit de două ori "I Want to Break Free" şi versiunea Nicole Kidman de la "Show Must Go On". Cu regula asta în minte, mă declar fană entuziastă spre demenţă a lui Kundera.
"Viaţa e în altă parte" este povestea întregii vieţi a lui Jaromil, de la concepţie până la moarte. Născut împotriva voinţei tatălui său, eroul este copleşit de sufocanta şi geloasa dragoste maternă, împotriva căreia încearcă zadarnic să se revolte. Convins, din exagerările celor din jur, că este ales pentru un destin măreţ, cochetează cu pictura pentru a se dedica poeziei, mereu sensibil la părerile cititorilor şi căutând gloria. În paralel, se luptă cu excesiva lui timiditate amoroasă şi îşi schimbă părerile politice şi artistice după cum bate vântul, însufleţit de "revoluţia oamenilor muncii" prin care trece Cehia.
Mi-e greu să-l consider pe Jaromil erou sau anti-erou. Pe de o parte, e narcisist şi egocentrist, neezitând să-şi trădeze cunoştinţele poliţiei politice. Pe de altă parte, e naiv, sincer convins de calităţile sale incontestabile: "Universul interior! Erau cuvinte mari şi Jaromil le asculta cu nespusă bucurie." Un personaj la fel de ambiguu (şi deci credibil) este şi mama lui, care se dedică trup şi suflet când creşterii fiului, când unor aventuri amoroase repede înăbuşite.
Compoziţional, romanul e surprinzător de clasic. Naraţiunea urmăreşte cronologic viaţa protagonistului, cu excepţia a două capitole, naratorul nu intervine în text şi nu pătrunde în gândurile altcuiva. Mai mult, personajele secundare şi episodice nu sunt numite, ci identificate prin relaţia lor cu Jaromil pe tot parcursul textului: mama poetului, pictorul, colegul său de şcoală, prietena sa roşcată.
Şi totuşi, ce e cu cele două capitole "rebele"? Capitolul doi urmăreşte confuzele aventuri onirice ale alter ego-ului personajului principal. În capitolul şase, însă, apar Kundera-teoreticianul-şi-filosoful şi pasiunea sa pentru adresarea directă către cititor: "Aşa cum viaţa dumneavoastră este delimitată de profesiunea şi căsnicia pe care vi le-aţi ales, tot aşa, acest roman e delimitat de perspectiva ce ni se oferă din postul nostru de observaţie, de unde nu se văd decât Jaromil şi mama lui, oiar celelalte personaje nu le zărim decât atunci când ele apa în prezenţa celor doi protgonişti. Am als acest procedeu, aşa cum dumneavoastră v-aţi ales propriul destin, şi alegerea noastră e la fel de iremediabilă ca şi a dumneavoastră." Tot aici, autorul îşi expune intenţia de a prezenta fundalul social al evenimentelor dintr-o perspectivă des ignorată: "Astăzi, vremurile acelea sunt, pentru toată lumea, anii proceselor politice, ai persecuţiilor, anii cărţilor puse la index şi ai asasinatelor judiciare. Dar noi, cei ce ne amintim, suntem datori să aducem mărturia noastră; nu, vremurile acelea n-au fost doar vremurile ororii, au fost şi vremurile lirismului! Poetul şi călăul le domneau, deopotrivă, cot la cot."
Per total, o carte foarte bună. În loc de concluzie, două precizări. Prima, că titlul cărţii este inspirat de o inscripţie de pe zidurile Sorbonei. A doua, că versiunea românească este evident tradusă după ediţia în franceză: idiomului franţuzesc "toujours en robes de nuit" îi corespunde, după părerea traducătorului, fraza "mereu în pijamale".

Oameni: Îndrăgosteli

2008-10-02T18:02:00.003+03:00

Prima mea aşa-zisă relaţie a fost în iarna dintr-a şaptea. El era a opta. Şmeeecher. Înalt, frumuşel, prost ca noaptea. După două ieşiri în parc şi vreo cinci minute de mozol nesatisfăcător, am decis că ne-ajunge.
Dacă tot am intrat la facultate şi nostalgia e în floare mai ceva ca mucegaiul pe pereţi, să trecem în revistă tipologiile masculine care mi-au căzut vreodată cu tronc.

Necunoscutul. Cu cât ştii mai puţin, cu atât poţi broda mai mult o poveste pe placul tău. Într-a treia m-am dus, răcită cobză, la policlinică. Tata studia din punct de vedere statistic şi strategic jocul de x şi 0, eu făceam avioane de hârtie, băiatul drăguţ de peste sală le prindea şi le făcea eleroane. E prima dată când scriu vreundeva despre asta.
Băiatul bun. Cumva, am ştiut mereu că n-o să se întâmple, dar că e prea drăguţ să spună de-a dreptul "nu". Am intrat la liceu şi după trei zile îl visam. Era stângaci, nu ţinea minte numele celorlalţi şi asculta muzică siropoasă. După trei luni, renunţam. Mă bucur că singura persoană care merita n-a renunţat.
Artistul. Nebălăcindu-mă eu în apreciere de sine, mi-a fost drag o vreme să fiu doar muză. A fost dragoste la prima vedere, întreţinută cu flori, ciocolată şi cărţi, poveşti, oraşe medievale şi munţi. Când a început să doară, a durut cumplit. N-aş mai putea.
Inteligentul. Mi-e neclar, totuşi, cum am crezut vreodată că discuţiile aprinse vor duce la alte aprinderi. A fost o surpriză să întâlnesc un băiat mai citit decât mine şi, pe deasupra, cunoscător de varii autori obscuri editaţi de Nemira în '92. Maxima noastră atracţie ne-spirituală a fost să observe, după câteva shot-uri, că sunt fată.
Fostul băiat rău. Nimic mai înduioşător decât o revoluţionară schimbare în bine. Când l-am cunoscut, era lăţos, "grunger", deprimat, frecvent cu berea în faţă şi pufăind ca o locomotivă. (Paranteză. A văzut cineva în viaţă o locomotivă cu aburi? Cum rămân agăţate expresiile...) S-a tuns, şi-a cumpărat sacou, mi-a pus o poezie pe muzică, şi-a amintit de ziua mea, şi acum răspunde la "ce faci?" cu "bine, citeam".

Nu mi-e clar dacă am epuizat lista. Eu sufăr de continue, scurte, înflăcărate îndrăgosteli. Care trec repede, şi lasă un zâmbet

Carte: P. Bruckner, "Copilul divin"

2008-09-29T16:42:00.004+03:00

Eu pe Bruckner n-am apucat niciodată să-l citesc metodic. Celebrele "Iubirea faţă de aproapele" sau "Hoţii de frumuseţe" îmi sunt necunoscute. Am cules, deci, "Copilul divin" de la bibliotecă fără să ştiu la ce să mă aştept.
Madeleine Barthelemy, stăpânită de frica de moarte de la 8 ani, se căsătoreşte cu un contabil a cărui întreagă viaţă se exprimă în cifre şi calcule. Nemulţumită ca soţie şi proaspăt însărcinată, decide să-şi educe gemenii in utero, pentru a-i elibera de teroarea existenţială specific umană. Reuşeşte; Louis şi Céline vorbesc la trei luni de la concepţie, învaţă cu acelaşi entuziasm ştiinţe şi arte şi se pun la curent, cu o lună înainte de naştere, cu realitatea curentă. Suferinţa umană îi pune, însă, îndelung pe gânduri, iar în marele moment, doar Céline se naşte, Louis preferând siguranţa locuinţei curente.
Halucinantă deja până acum, povestea se complică: "sugarul pedant" dă examene la Sorbona, umileşte filosofii zilei cu sistemul lui de gândire, porneşte mode absurde şi un cult religios închinat lui, se îndrăgosteşte şi se umileşte în faţa iubitei lui, se revoltă împotriva Madeleinei şi se împacă cu ea, totul din confortul pântecelui matern. Finalul vi-l las cadou, deja am povestit mai toată cartea.
Ce e grozav la "Copilul divin" e felul în care fantasticul e grozav de credibil. Premisa unor embrioni geniali e, de fapt, singurul pretext supra-realist, restul faptelor ce decurg din ea fiind mai curând poveşti despre oameni, despre aroganţele şi ambiţiile lor, despre spiritul lor de turmă, despre sadismul şi dezinteresul lor. Descrierile sunt uneori aglomerate, dar mereu foarte convingătoare; evenimentele se succed rapid, dar mereu coerent, conducând spre un punct culminant şi un deznodământ satisfăcător din punct de vedere literar.
Vă las cu un citat descriind întâlnirea celor doi fraţi:
"Erau teribil de precoce, iar ochii li se deschiseseră aproape de la început. În pofida obscurităţii, se văzuseră şi se salutaseră adânc, aşa cum se cuvine între persoane de acelaşi neam. Louis constatase că burta surorii lase nu se termina exact în acelaşi fel ca a lui. Céline observase între picioarele fratelui său ceva mic, care ei îi lipsea. Avuseseră delicateţea să nu-şi vorbească despre asta; nu te opreşti la asemenea detalii. Se prezentaseră, ştiindu-şi numele de la mama lor, şi, după câteva banalităţi despre timp şi temperatura ambiantă, deciseră să rupă despărţitura ce-i separa şi să locuiască împreună."

/pauză.

2008-09-29T16:28:00.004+03:00

Gata, destulă tăcere. M-am săturat să abandonez lucrurile la mijloc. Nu s-au terminat oamenii, nu s-au terminat cărţile. Nu vreau să scriu despre ce scriu mai toţi. Mă lasă rece ultimul clip de pe YouTube.
N-o să mă chinui să scriu la x interval de timp. Ocazional, probabil că o să mă lansez în divagaţii, paranteze, bateri de câmpi. Bine aţi venit (oh da, vorbesc cu publicul) în ciorna mea de amintiri.

pauză.

2008-08-24T22:23:00.001+03:00

Eliade spunea ceva cum că o moarte inteligent asumată e un fel de iniţiere. Îmi asum, deci, în mod inteligent moartea temporară a blogului. Voi reveni. Nu vă panicaţi.

Egocentrism (5)

2008-08-03T20:34:00.004+03:00

Săptămâna asta am fost la ţară, am dormit mult, am început şi terminat o carte destul de voluminoasă. Zilele au cam trecut fără ceva notabil. Voiam să ies cu Maria la clubbing, dar nevoia ei de a face bagaje şi durerea mea de genunchi au conspirat înpotrivă-ne. De asemenea, s-ar putea să am o entorsă, după cum s-ar putea să nu. Dar doare şi mă voi plânge.
Altfel, nimic special. Linişte, căldură, o-Doamne-nu-vreau-să-mi-ratez-vara-de-după-liceu!

Carte: "Cartea cu himere"

2008-08-02T09:24:00.013+03:00

N-am urmărit eu cu cine ştie ce fidelitate colecţia asta de la Cotidianul, care a publicat cărţi bune (T. Capote, "Mic dejun la Tiffany" sau D. Pennac, "Domnilor copii") şi cărţi care m-au depăşit complet (H. Miller, "Tropicul Cancerului" sau M. Spark, "Domnişoara Brodie în floarea vârstei"). Această "Carte cu himere", antologie de proză scurtă fantastică, e în mare o carte bună, odată prin textele adunate şi a doua prin plimbarea printre curente şi stiluri literare pe care o oferă. Dar să detaliăm. (Posibil plictisitor. O să citească cineva toată asta?)

Voltaire, "Micromegas": două fiinţe din spaţiu ajung pe Pământ şi descoperă, cu destule bătăi de cap, câte ceva despre alcătuirea fizică, spirituală şi socială a oamenilor. Concepţiile umaniste ale autorului scapă din textul voit moralizator direct ("E vorba [în războaie] de a se şti dacă acest morman de noroi va aparţine unui om numit Sultan sau altuia căruia i se zice, nu ştiu de ce, Cezar. Nici unul, nici celălalt n-a văzut şi nu va vedea vreodată micul clţ de pământ cu pricina; şi aproape nici unul dintre acestea animale, care se ucid între ele, nu l-a văzut vreodată pe animalul pentru care ucid.") sau ironic ("Le promise că le va întocmi [oamenilor] o frumoasă carte de filosofie, scrisă foarte mărunt spre folosinţa lor, şi că în cartea aceea vor găsi esenţa lucrurilor. Şi chiar le încredinţă acest volum, înainte de plecare; fu dus la Paris, la Academia de Ştiinţe; dar, când secretarul îl deschise, nu văzu decât o carte cu totul albă: Ah, zise el, ştiam eu!").
E.T.A. Hoffman, "Moş Ene": într-o povestire exemplară pentru romantism se amestecă obsesii, exagerări şi motive filosofice, personaje extraordinare (tulburatul Nathaniel, care confundă realitatea cu coşmarul, angelica Clara, nemişcata Olimpia, demonicul avocat Coppelius). La nivel stilistic se remarcă construcţiile masive ("... în timp ce Coppelius îl înşfăca şi îl arunca într-un cerc în flăcări care se învârtea cu viteza unei furtuni, aducândul şi pe el în mijlocul tumultului.") şi retorismul ("Ah, minte nobilă şi profundă, striga Nathaniel în camera lui, doar tu şi numai tu mă poţi înţelege pe deplin!").
John William Polidori, "Vampirul": un tânăr de inteligent, sensibil şi familie bună, ca toţi tinerii eroi romantici, şi sora sa, un model de frumuseţe şi puritate, ca toate tinerele eroine romantice, devin obsedaţi până la distrugere de Lord Ruthven, care s-ar putea să fie sau s-ar putea să nu fie vampir. A nu se înţelege, din anterioara ironizare a clişeelor romantice, că nu e o povestire bună. Dar suferă de exaltarea şi ambiguitatea căutată a textelor din acea perioadă.
Honore de Balzac, "Elixirul de viaţă lungă": fiul destrăbălat (ce-mi place termenul) al unui nobil află, de la tatăl său pe moarte, de existenţa unui elixir care prelungeşte viaţa şi decide să-l păstreze pentru sine, dar neîndemânarea fiului său ("un spaniol pe atât de credincios pe cât era tatăl său de nelegiuit") provoacă o înviere ratată, luată de săteni drept miracol. Balzac foloseşte fantasticul mai mult ca pretext, vorbind despre moravuri, familie, ereditate şi psihologia mulţimii, aşa cum îi stă bine.
Prosper Merimee, "Venus din Ille": un pasionat al arheologiei asistă la descoperirea unei statui a zeiţei Venus care are, în ochii tuturor, un aer de cruzime şi bucurie dementă. Fiul anticarului care o descoperă pare să cadă victimă acestei deităţi păgâne, dispărând misterios în noaptea nunţii. Povestirea, una din preferatele mele, e scrisă prin ochii unui narator sceptic, care nici la sfârşit nu acceptă explicaţia supranaturală.
Nathaniel Hawthorne, "Fantoma doctorului Harris": naratorul acestui text în care nu se întâmplă nimic e singurul care continuă să-l vadă pe reverendul Harris în scaunul său obişnuit de la biblioteca publică, ceva timp după moartea acestuia. Fantoma nu vorbeşte, nu se mişcă, pare să vrea ceva, dar nu se ştie ce, deoarece naratorul preferă s-o ignore până când dispare. O poveste scurtă, ternă, dezamăgitoare.
Edgar Allan Poe, "Masca Morţii Roşii": în povestirea asta apar toate detaliile impresionante ale prozei lui Poe, inclusiv descrierile şi atmosfera de teroare nelămurită ("Cu siguranţă că erau groteşti. Era mult fast şi strălucire, erau siluete fantastice cu veşminte şi membre aberante. Erau închipuiri delirante ca plăsmuirile unui nebun."). Într-un castel somptuos, oamenii izolaţi de periculoasa Moarte Roşie întind mese şi baluri mascate, până când un străin aduce boala în refugiul lor.
Nicolai Vasilievici Gogol, "Nasul": un înalt funcţionar rus îşi pierde nasul, se chinuie câteva zile, după care şi-l găseşte reataşat de faţă. Ca şi la Balzac, la Gogol fantasticul e un artificiu stilistic, nuvela ironizând arficialul şi autoimportanţa cu care maiorul Kovalev îşi crează universul social. Limbajul e minunat de şchiop, cu repetiţii şi ticuri verbale semnificative: "pe deasupra, fiind primit în multe case de doamne: Cehtareva, consilier de stat, şi multe altele... Gândiţi-vă şi dumneavoastră mai bine... nu ştiu, stimate domn."
Charles Dickens, "Povestea drăcuşorilor care au răpit un paracliser": încă un text neremarcabil, în care crudul gropar Gabriel Grub face o excursie neaşteptată în iad şi devine mai bun. Limbajul sau compoziţia nu atrag atenţia, iar scopul moralizator e ratat lamentabil; Dickens, se pare, e făcut pentru proză semnificativ mai lungă.
Villiers de L'Isle Adam, "Vera": după moartea soţiei sale iubite, contele d'Athol continuă să trăiască, într-un mod dement de concret, cu amintirea ei. Naţiunea în sine nu e grozavă, dar descrierile sunt frumoase şi depăşesc, spiritualizate, clişeele romantice: "alături de perna pe care încă se mai zărea din danteluri urma căpşorului blond şi dumnezeiesc, văzu batista înroşită de picături de sânge în care, preţ de-o clipă, sufletul ei tânăr bătuse din aripi."
Ambrose G. Bierce, "Făptura blestemată": în jurul cadavrului unui fermier, un medic legist, un jurnalist şi câţiva martori încearcă să-i determine cauza morţii. Deşi evident neobişnuită, întâmplarea este tratată cu o oarecare superficialitate de personaje şi rezolvată de notele din carnetul mortului: "Ochiul uman este un instrument imperfect; raza sa este doar la câteva octave de scara cromatică reală. Nu sunt nebun; există culori pe care nu le putem vedea. Şi, Doamne ajută-mă! Făptura aceea blestemată are o asemenea culoare!"
Robert Louis Stevenson, "Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde": povestea o ştim toţi, dar puţini (presupun eu) au citit textul de la care provine. Care text e antrenant, mai lung decât mă aşteptam dar nu plictisitor, şi foloseşte tehnici narative care menţin interesul, cum ar fi personajele-martor şi inserarea de scrisori.
Oscar Wilde, "Fantoma din Canterville": ştiam eu de ce îl iubesc pe Wilde. În conacul Canterville, nou-sosita familie a consulului american tratează cu naturaleţe, o oarecare condescendenţă şi fără pic de teamă fantoma conacului. De ironia minunată a dandy-ului nu scapă nici englezii superstiţioşi şi rigizi ("[Fantoma] e cunoscută încă de trei secole, din 1854 de fapt, şi îşi face întotdeauna apariţia înainte de moartea unui membru al familiei. - Între noi fie vorba, la fel face şi doctorul, lord Canterville."), nici americanii exagerat de progresişti ("În multe privinţe era cât se poate de englezoaică şi era exemplul perfect că în zuia de azi avem foarte multe în comun cu America, mai puţin, deisgur, limba.") şi nici fantoma ("Îi reveniră în minte toate marile lui realizări, de la valetul care se împuşcase în cămară pentru că văzuse o mână verzuie bătând la fereastră pînă la frumoasa lady Stutfield care era obligată să poarte tot timpul o eşarfă neagră în jurul gâtului pentru a ascunde semnul celor cinci degete imprimate pe pielea ei ca o arsură şi care într-un sfârşit s-a înecat în balta cu crapi de pe King's Walk.")
Jerome Klapka Jerome, "Partenerul de dans": la sugestia tinerelor entuziaste ale balurilor, artizanul Nicholaus Geibel crează un dansator mecanic perfect, care scapă de sub control în final. Ciudată povestirea, care începe amuzant, cât se poate de jerome-k-jerome-scian, şi se termina tragic şi ambiguu.
Ruyard Kipling, "Întoarcerea lui Imray": pentru cineva care îl reducea pe Kipling la "Cărţile junglei" şi cunoscutul "If...", nuvela plasată în apăsător de torida Indie (şi care nu mi-e clar dacă e sau nu fantastică) a fost o surpriză. "Imray a reuşit imposibilul. Fără nici un avertisment, neavând nici un motiv imaginabil, în plină tinereţe, aflat în pragul realizării unei cariere, el a ales să dispară din această lume" şi absenţa lui constituie pretextul naraţiunii, de altfel bine gradate. Pentru curioşi, Imray apare în final.
Franz Kafka, "Metamorfoza": pe care n-o citisem până acum, dar o foloseam cu nonşalanţă în conversaţii, din auzite. Urât din partea mea. Gregor Samsa se transformă în gândac. Şi asta e oribil, nu doar prin fapt în sine, ci prin faptul că nimeni nu-şi pune întrebări: părinţii şi sora lui, ba chiar şi Samsa însuşi acceptă şi se adaptează (cu prea puţin succes) la noua situaţie. Rezultatul e un univers aberant, care vorbeşte, la nivel metaforic, de fragilitatea şi condiţionarea legăturilor dintre oameni.
Howard Phillips Lovecraft, "Chemarea lui Cthulhu": în întreaga lume sunt descoperite urme ale unui misterios cult al lui Cthulhu, coborâtor din zeii gigantici din altă lume care au creat oamenii. Nu sunt fană a teoriilor extratereste vechi, deci pentru mine n-a fost o încântare. Dar are descrieri puternice, grele, cu o notă evidentă de mister: "chiar materialul din care era făcut era necunoscut; deoarece piatra neagră-verzuie, aluneacoasă, cu fire sau grăunţe aurii şi cu striaţii, nu aducea cu nimic cunoscut din geologie sau mineralogie."
Julio Cortazar, "Funigeii": realism magic argentinian, minunat dozat, ambiguu şi deschis cât trebuie. Naratorul de persoana I întrerupe, fotografiind pe neaşteptate, o scenă întrucâtva dubioasă, procesează filmul şi descoperă că în fotografie, scena se desfăşoară fără întreruperea lui. Frumos redate şi emoţiile naratorului: "...şi am văzut mâna femeii acre începea să se strângă încetişor, deget după deget. Din mine n-a mai rămas nimic, o frază în franceză care nu va fi terminată niciodată, o maşină de scris care cade pe jos, un scaun ce scârţâie şi se zgâltâie, o ceaţă."
Ray Bradbury, "Ora zero": povestirile lui Bradbury, unul dintre cei mai buni scriitori de S.F. (în lista mea, cel puţin), erup de multe ori din cotidian, din spaţii recognoscibile, din "pe bune, ce-ar putea să se întâmple aici?". În "Ora zero", noul joc al copiilor din cartier se dovedeşte a fi preludiul unei invazii extraterestre care îi prinde pe adulţi nepregătiţi, în ciuda avertismentelor: "Cine pe cine invadează? - Marţienii invadează Pământul. Ei bine, nu chiar marţienii. Sunt - nu ştiu - de undeva de sus, arătă ea cu lingura."

A rezistat cineva până aici? Felicitări. Sunteţi pregătiţi pentru viitoarele şedinţe.

Egocentrism (4)

2008-07-27T22:04:00.004+03:00

Săptămâna asta parcă s-au strâns toate şi parcă a trecut o lună de la ultimul egocentrism. Am dat examene, am primit rezultate. Sunt studentă (FABIZ la A.S.E., buget şi Comunicare şi Relaţii Publice la S.N.S.P.A., taxă). M-am şi înscris la una din facultăţi, după ce am petrecut destul timp investigând cine pe unde a mai intrat.
Am apucat în sfârşit să termin o carte pe care sper s-o recomand cât de curând, am început din nou să joc Heroes 3, să stau fără să am impulsul să fac probleme la mate. Mă rog, impulsul încă îl am. Greu de urnit şi greu de oprit. Am pierdut două nopţi (ce-mi place expresia asta - parcă le-ai uita în autobuz), am băut prea multă tequilla şi am descoperit că după un anumit prag al alcoolului devin foarte preocupată de propria-mi penibilitate.
Doare să scriu asta, dar am descoperit sau redescoperit ce neplăcuţi pot fi unii oameni. Ce mă bucur de ultimul articol, care împreună cu evenimente recente mi-a dovedit că nici un mugure de faptă bună nu rămâne nepedepsit. N-am de ce să dau detalii, mi-e greu să cred că vina e exclusiv a lor. De fapt, sunt de-a dreptul împăcată cu rolul meu negativ. Altfel spus, distracţie plăcută, dragii mei. Celor (din ce în ce mai puţinilor) care nu sunt aşa, le mulţumesc.

Oameni: De despărţire

2008-07-25T13:09:00.003+03:00

În două-trei zile o să ştim toţi pe unde ne răspândim la facultăţi. Am terminat liceul - n-am mai zis asta? Am crescut, măcar ca vârstă şi rezistenţă la stres. Ne despărţim. Articolul ăsta e despre câţiva oameni de care nu-mi pare atât de rău că mă despart. Oamenii cu care nu m-am înţeles, din vreun motiv banal care s-a rostogolit şi s-a umflat ca un bulgăre de zăpadă. Într-o mişcare surprinzătoare pentru mine, nu o să fiu rea. O să vorbesc despre părţile lor frumoase şi o să le urez drum bun.

* De el nu mi-a plăcut niciodată. N-am ştiut atunci de ce, şi nici după patru ani nu ştiu. Deştept, carismatic, viu, poate că l-am invidiat pentru posibilităţile care mie îmi lipseau, cel puţin înainte să-mi dau seama că eu nu sunt făcută pentru petreceri sălbatice şi globetrotting. Când dă mâna cu cineva, se ridică de la masă. Dacă fetei îi cade lămâia pentru tequilla, i-o oferă pe-a lui. Când zâmbeşte, te face să zâmbeşti pentru că pur şi simplu respiră bucuria de a trăi. Şi până la urmă gesturile mici contează, gesturile mici te fac să zâmbeşti în dimineţile cu dureri de cap şi ţiuit de urechi.
Să ne vedem cu bine, nemesis-ule, preferabil nu cu mine pe masa de operaţii. Deşi dacă o să-mi crape inima, anatomic vorbind, la tine vin.

* Fetiţa perfectă. Drăguţă, mereu perfect asortată şi la modă fără exagerări, mereu râzând, stabilă în păreri şi pasiuni, dispusă să facă pace în momentele lacrimogene de regăsiri. Uitându-mă în urmă, i-am luat nevoia copilăroasă de a fi protejată şi, într-un fel, răsfăţată drept flirt ieftin. M-am înşelat şi probabil am ajuns să "nu te plac că nu mă placi". Dar râdeam împreună şi acum mi-e ciudat să ştiu că nu mai e în banca de peste clasă.
Sper să intri, prinţesă, să pleci, dacă asta vrei, să nu-ţi mai clopoţească maşina, să găseşti băiatul de care o să te lipeşti cu super-glue emoţional.

Mă aşteptam să scriu mai mult. Sau despre mai mulţi. Şi m-am trezit acum cu foaia virtuală în faţă şi cu un fel de dor şi un fel de drag care mă strânge de gât. Poate altă dată, dar nu cred.

Egocentrism (3)

2008-07-20T19:23:00.003+03:00

Săptămâna asta am învăţat, m-am înscris la facultăţi, am dat o admiterere pe care se pare că am ratat-o, m-am lămurit ce e cu indicatorii macroeconomici - fericire. Tot n-am hotărât ce fac cu vacanţa asta, "ce fac în viaţă", am descoperit că mi se rup pantofii, nu mai am HBO din motive de încetarea forţată a piratării.
Vreau o vară lungă şi caldă. Vreau la mare, la Sighişoara şi Sibiu, de care m-a apucat un dor organic, cu plâns cu muci (opriţi-vă puţin şi admiraţi sinestezia imaginii ăsteia), vreau în pustie, nici nu-mi pasă unde, în spaţiu, pe câmp, să urlu şi să cânt. Uraţi-mi noroc cu admiterile.

Oameni: Vise second-hand

2008-07-15T21:19:00.002+03:00

Baterea asta de câmpi este despre actuala unui fost. Simpatică tipa, de altfel. Frumuşică, dezgheţată, talentată la desen. A existat doza inevitabilă de penibil la început, dar acum cred că e bine.
Atâta doar, că mi-a furat visele. El şi cu mine trăiam din asta. Aveam să învăţăm ruseşte, să plecăm în pustie, în curu' Moldovei, să ne luăm biciclete, să desenăm şi să scriem împreună. S-a ales praful de asta, după cum era de aşteptat. Ideea nu e era să se întâmple, ci să existe povestea. Dar acum ei au biciclete, desenează în tandem şi jur că dacă aud de la ea vreun "spasiba" sau vreun "tulai" îi scot ochii cu tirbuşonul.
Sunt nedreaptă. Şi eu am furat din visele altora, probabil. Şi mă gândeam la reciclarea asta de iluzii. Nu cumva, de la un punct încolo, intrăm în "forme fără fond"? Nu încercăm să proiectăm asupra persoanei de moment (sună cumplit de cinic, reformulare?) obsesii şi ambiţii care puiesc în noi de mai multă vreme?
Dar aşa, per total, e bine să ştii că visele se împlinesc. Visele astea mici şi dulci ca o strângere de mână. Îmi place de voi doi, pe bune.