Pe balansoar

Adică la cumpăna dintre ani. Acum, când anul... Fie ca... D'astea.

L-am început pe 2013 dansând pe Gangnam Style într-un club pe la Cişmigiu, printre oameni care-mi sunt tare dragi chiar dacă ne vedem 3 zile pe an. Am plecat repede înapoi în orăşelul care m-a adoptat şi m-am pus din nou la birou, să termin cursurile şi dizertaţia. După lupte seculare care au durat câteva luni, în noiembrie iar m-am înecat într-o togă hălăţoasă şi am aruncat în sus cu drăcia aia de pus pe cap. De data asta, am aruncat-o strategic mai în faţă. Din păcate, asta au făcut şi cei din spatele meu.

easyJet mi-a fost cel mai bun prieten pentru plecat cât de des posibil la Basel. Şi tot n-a fost destul de des, şi tot m-am întristat la fiecare coadă de weekend scurt, furat din cele două programe ocupate. În rest, am mai revăzut bucăţele din draga mea Belgie şi m-am revoltat împotriva preţului biletelor de tren la fiecare fugă la Amsterdam. Să mergeţi la Rijksmuseum dacă sunteţi pe-acolo, l-au renovat şi redeschis şi e tare fain.

Şi cum îmi place să fiu mereu în contratimp, cât toţi colegii sclavageau în speranţa viitoarei dizertaţii, eu m-am încăpăţânat să am prima vacanţă de vară din ultimii 3 ani. (Nici nu-mi dădusem seama, dar în 2011 am ieşit din şcoală şi am intrat direct în muncă, iar în 2012, invers. Circular, aşa.) Aşa că am ajuns într-un final glorios la Barcelona, unde am făcut supradoză de Art Nouveau catalan şi am mâncat cantităţi industriale de caracatiţă. Aproape am pierdut avionul înapoi, certându-mă cu o duduie care nu pricepea de ce nu am viză de Spania pe paşaportul de România, am pus câteva tricouri la spălat şi am plecat din nou, spre Gdansk, spre primul meu festival internaţional. 

Ah, şi ce festival a fost! Queens of the Stone Age, Kings of Leon, Arctic (of?) Monkeys unde era să murim striviţi sub un pogo de mii de oameni, Editors, Blur de la distanţă ca să ajungem la alt-J, The National cu Matt alcoolizat şi coborând de pe scenă spre disperarea bade-n-garzilor, ba chiar şi o Rihanna absolut mizerabilă în ziua bonus. Plus că Sfântă Grisină, Gdansk-ul e incredibil, neaşteptat, "o-să-încep-să-râd-de-fericire" de frumos. Singurul lucru pe care nu l-am făcut nici la spanioli, nici la polonezi a fost să înot în mările respective, că era frig. Dar nu-i nimic, pentru asta s-a inventat Vama şi, am descoperit cu încântare, Rinul vara. Cred că a fost unul dintre cele mai faine momente "de vreodată" să mă plimb prin Basel cu părul ud şi costumul de baie pe umăr, după doi kilometri de plutit în aval.

Dar s-a terminat vara, s-a terminat masterul şi trebuia să fac ceva cu viaţa mea. Aşa că am făcut ce ziceam că n-o să fac niciodată (asta devine o temă literară în viaţa mea) şi am intrat cu juma' de talpă în profesorat, ca asistentă pentru cursurile de licenţă în varii economii şi marketinguri. După 1 semestru împărţit în 2 blocuri, 4 cursuri, 12 grupe şi cam 200 de studenţi în total, mă bucur că mi-am exersat definiţiile pe care le uitasem, engleza simplificată în beneficiul diverselor naţionalităţi şi abilitatea de a spune cu naturaleţe "în engleză, vă rog" în germană, franceză şi olandeză, capacitatea de a jongla 20 de chestii simultan, umorul un pic mai acceptabil social şi răbdarea, răbdarea, răbdarea. După Revelion corectez examene.

Şi acum iată-mă acasă-acasă, singură-singurică, cu părul vâlvoi şi ochii încă lipiţi de somn. Pentru la anu' cred că-mi fac prea multe planuri, dar toate se rezumă într-o frază siropos-motivaţională: să fac în fiecare zi din 2014 ceva pentru care viitoarea-Ralucă o să mă bată apreciativ pe umăr. 

Dar până atunci, o să fac ceva ordine prin mormanul de haine aruncate pe covor, o să beau multă cafea şi o să mă duc la o petrecere în pijamale. Noapte bună, copii!

Poveşti scurte

M-am lenevit un pic la citit, trebuie să recunosc cu ruşine, tristeţe şi alte sentimente negative. M-am trecut iar pe nuvele şi poveşti scurte, ca să nu adorm în mijlocul capitolului şi să uit ce se întâmplă pe-acolo.

Maureen F. McHugh, "Mothers and Other Monsters"

Tema comună din poveştile tipei sunt relaţiile dintre oameni, pe un fundal fantastic. De exemplu, în "Ancestor Money", o britanică moartă de mult trebuie să ajungă în China pentru a primi ofrandele lăsate de strănepoţi. "Nekropolis" descrie o societate islamică din viitor, în care o parte din sclavi sunt androizi, iar  "The Cost to Be Wise" se desfăşoară pe o colonie planetară în care localnicii refuză să folosească tehnologii post-industriale.

Interesant e că toată ştiinţifico-fantasticăraia nu distrage atenţia de la poveştile foarte umane pe care McHugh le spune cu talent şi fără judecată. Din contră, în unele poveşti trebuie să fii atent ca să prinzi firul de univers alternativ în care se întâmplă. În "The Lincoln Train", e menţionată în treacăt tentativa de asasinat care l-a lăsat infirm; am trecut rapid prin istorie, varianta Wikipedia, ca să mă conving că n-a fost aşa şi în realitate.

Punctul forte: clar personajele şi situaţiile în care sunt puse. În "Frankenstein's Daughter", o mamă se chinuie să-şi apere fiica născută prin clonare de curiozitatea şi judecata celor din jur. Naratoarea din "Oversite" simte că-şi pierde mama din ce în ce mai afectată de Alzheimer şi fiica adolescentă din ce în ce mai rebelă. Puncte slabe: amestecul de poveşti mai reuşite şi mai slabe şi aerul de depresie care pluteste peste mai toate situaţiile. Da' familii fericite nu există, fir-ar?

Aimee Bender, "The Girl in the Flammable Skirt"

Nu mai ştiu cum s-au nimerit cărţile astea una după alta, da' sunt cam din acelaşi film. Şi Bender spune poveşti scurte, între neobişnuit şi de-a dreptul fantastic. Primul paragraf din prima poveste, "The Remember", arată la ce să te aştepţi: "My lover is experiencing reverse evolution. I tell no one. I don't know how it happened, only that one day he was my lover and the next he was some kind of ape. It's been a month and now he's a sea turtle."

Aşa că fiecare poveste începe cu un moment greu de crezut şi continuă de-acolo, de multe ori în cu totul altă direcţie decât de aştepţi. În "Call My Name", când o moştenitoare plictisită agaţă un bărbat în tren, nu te aştepţi ca el s-o ducă acasă, s-o lege şi... atât: "Lady, I don't think it's gonna happen. I wanted to cut your dress. I don't really want to fuck you, that's just not what I'm looking for today. Sorry if I was misleading." Ba mai mult, uneori nici personajele nu observă nimic neobişnuit. În "Drunken Mimi", o sirenă se înscrie la liceu fără nici o problemă: "She was very beautiful, hair slightly greenish which everyone attributed to chlorine. Eyes purplish which everyone attributed to drugs."

Dacă ar fi de ales între "Mothers..." şi "The Girl...", aş merge pe a doua pentru că e un pic mai dulce şi mai puţin deprimantă.

Mike Ormsby, "Never Mind the Balkans, Here's Romania"

Deşi, dacă voiam să evit mugurii de depresie, nu ştiu ce m-a apucat cu "Never Mind...". Ormsby e britanic, a ajuns în România ca jurnalist şi a rămas, s-a căsătorit şi scrie despre ţara lui adoptivă. Poveştile sunt sincere. Şi asta... e îngrozitor de trist. În câte 3-4 pagini reuşeşte să descrie situaţii care ne sunt mult prea cunoscute, de la birocraţia arogantă şi poliţiştii căutători de şpagă până la sărăcia de la sat şi cruzimea învăţată de mic în faţa blocului.

Şi dacă ar fi poveşti izolate, tot ar fi ceva. Dar nu-i greu să recunoşti că momentele povestite sunt simptome ale unor atitudini generalizate. Când Ormsby e îngrijorat de viteza maşinii în care se află, taximetristul îi spune că europenii sunt proşti pentru că respectă limita de viteză "even when there are no cops around!". Discutând cu un chelner care lucrase în străinătate, află că prietenii lui reduc experienta la elemente tangibile: "Most folks I meet are only interested in how much money I earned. If I talk about some city I visited, they think I'm showing off."

S-a întâmplat să deschid cartea imediat după o discuţie cu un prieten belgian, care nu înţelegea de ce nu sunt încântată să mă întorc în România. I-am trimis link-ul în loc de explicaţie.

Recomandări de nuvele găsiţi şi pe Thought Catalog. Iar eu mă duc să găsesc timp pentru tot ce-aş vrea să citesc.

Mai mişcă?

Nu ştiu cum se face, că dacă am timp, n-am idei şi invers. Aşa că acum am vreo două post-it-uri cu posibile aberaţii tocmai când îmi prind, din nou, urechile în cursuri. Nu că m-aş plânge de cursuri. Semestrul ăsta, universitatea ne-a înscris într-o competiţie de la L'Oreal, Brandstorm, aşa că mă înec în U&A-uri pentru piaţa de şampon din Asia şi parcă mă încearcă un pic de dor de lunile de marketing din Kraft. Nu de alta, dar interesul meu practic pentru biscuiţi e mai mare decât cel pentru cele n-şpe mii de chestii de plimbat prin păr.

Dar să nu deviem. Mai mişcă? Mai mişcă. Citeşte pentru şcoală, se preface că învaţă spaniolă pe Duolingo, nu se plictiseşte de seri semi-liniştite cu mâncare faină şi prieteni şi mai faini şi recent a alergat după castele prin sudul Germaniei. Mai scrie? Cam puţin, deşi a început să povestească, pentru beneficiul cititorilor internaţionali, cum e cu iubirea virtuală, cum (nu) merge cu olandeza şi ce-ţi face un oraş de 2 pe 2.

Revin, deci. Până atunci, s-aveţi un Valentin ne-înspăimântător. Sau să ignoraţi ziua, că parcă aşa e cul.