marți, 25 septembrie 2012

Comparaţie

În anul întâi îmi adaptam programul de la Comunicare după orarul de la ASE. Ajungeam la seminarii când cu o grupă, când cu alta, mereu rătăcită într-un colţ şi cerând efort suplimentar când se striga catalogul. "Şi grupa 9, Popescu." Se apropia de mijlocul semestrului când m-am trezit, aproape întâmplător, la seminar cu grupa mea. Două colege discutau aprins sistemul de steluţe pentru participare impus de unul din profii faini. (V-am mai zis de el.) "Băi, şi e una care are toate steluţele până acum, îţi dai seama ce tocilară infectă trebuie să fie?" "Cine, Popescu aia? Da, probabil se duce cu vreo grupă de tâmpiţi, n-are cum altfel." Am simţit că e momentul oportun să mă prezint. "A, tu eşti?" mă întreabă una dintre ele. "Cam da," zic. "Salut atunci, te urăsc!" îmi răspunde, probabil cu un umor pe care nu l-am prins.
***
Azi coboram prin labirintul de universitate după un tutorial. Glumeam cu colegele despre încercarea de mituire a publicului din prezentarea trecută, când pentru pauza dintre ore au pus un slide cu "Have a break" şi ne-au împărţit KitKat. "Ştii, Rralouka," (cam asta ar fi pronunţia nemţească şi/sau olandeză) îmi spune Emma, "îmi place că vii cu întrebări interesante. Chiar ajută ora." M-am înroşit un pic. Cum o fi, dom'le, să nu aplici regulile de capitalism sălbatic şi la şcoală?

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Ai grijă ce-ţi doreşti

Azi îmi termin, cu o doză rezonabilă de succes, prima săptămână în Maastricht. E fain sentimentul ăsta de "luat de la capăt". În plus, mi se pare că am ajuns fix unde trebuia să fiu.

Geografic
De când am plecat din Bruxelles voiam să mă întorc prin zonă. Oraşul care mă adoptă acum e micuţ şi cochet în felul ăla olandez, cu multă cărămidă şi case înguste, înghesuite pe străduţe cu piatră cubică. (Deci adidaşi şi balerini. Fără tocuri.) N-au transport public şi nici nevoie de el; toată lumea bicicleşte. Şi vreau să zic toată lumea.
M-am instalat într-o cameră de mansardă şi mi-am petrecut sâmbăta trecută montând toate corpurile de mobilier care erau la ofertă la Ikea. Scutită prin absenţă de părerile părinţilor, acum am o cameră ca dintr-o versiune low-cost a Tumblr-ului, cu pat jos, înghesuit sub acoperiş, o bară pentru haine în loc de şifonier şi tot felul de cutiuţe, sertăraşe şi suporturi împrăştiate strategic. Am despachetat, în sfârşit, totul şi am primit un număr rezonabil de prize.
Baia e un etaj mai jos, iar pentru bucătărie mai cobori unul. În schimb, la 12 paşi pe număratelea e ieşirea către terasa de pe acoperiş. Aş zice că acolo îmi beau cafeaua, dar toată săptămâna m-am trezit aşa târziu că am sărit cu totul peste cafea. (Şi peste cutiile rămase după uşă.) În schimb acolo învăţ, în pantaloni scurţi la cele douăş'patru-care-par-treizeci de grade.

Academic
Pentru că da, deja am de învăţat. Sistemul cu care se laudă Maastricht University este de Problem-Based Learning, care pune studentul să-şi organizeze propria învăţare. Cum se traduce asta? În foarte puţine cursuri şi foarte multe tutoriale, un fel de seminarii în grupe de 10-15 oameni în care profesorul intervine doar dacă porneşti pe câmpii. Miercuri am avut cursul introductiv iar joi am avut deja prima prezentare.
Semestrul e împărţit în 3 "blocuri", primele două de 8 săptămâni şi cu câte două cursuri, al treilea scurt, de o săptămână sau două, ocupat cu pregătirea dizertaţiei. Materialele sunt cât se poate de recente, discutăm mult pe marginea ultimelor articole din domeniu. Clădirile sunt mici labirinturi, iar biblioteca e deschisă aproape 14 ore pe zi, în fiecare zi. Universitatea are parteneriate cu 100 şi ceva de universităţi globale şi te ajută să-ţi găseşti internship-uri. E de bine.

Social
Internaţional ai vrut? Na-ţi internaţional. Olandezii sunt, ei bine, al doilea grup naţional din universitate, devansaţi de germani. Auzisem o exagerare cum că nemţii ar fi 80% din studenţi; eu sunt singura ne-nemţoaică dintr-o casă de 5 oameni şi m-a distrat exagerarea. Ceea ce nu înseamnă că restul nu sunt de peste tot. Aseară eram câţi oameni, atâtea naţionalităţi, aduşi împreună de minunata terasă ante-menţionată şi de planificarea viitoarelor petreceri.
Cu viaţa de noapte nu prea ştiu cum e, de vreme ce momentan am preferat o relaţie strânsă cu perna şi plapuma cu floricele. N-am ratat nimic, mi se şopteşte din cască: doar două cluburi sunt deschise mai târziu de 2 dimineaţa şi acolo urlă un tehno mizer. Presimt că mă voi deda la socializări mai paşnice, cu cine sau petreceri bine ascunse. Bine, mai puţin diseară, când se anunţă o petrecere-monstru. Cică anul trecut au fost 300 de oameni şi 7 plângeri la poliţie; anul ăsta vor să bată recordul.

Deci mi-e bine. Mi-e puţin greu să-mi intru în ritm şi mi-e puţin dor de oamenii minunaţi de la un fus orar distanţă, dar mi-e bine. Ceea ce vă doresc şi vouă.