Carte: A. Gheorghe, "Midnight Killer"

Am făcut greşeala să las cartea asta la vedere după ce am terminat-o de citit. Drept pentru care tata s-a lansat într-o peroraţie despre cât şi de ce nu-i place Andrei Gheorghe. Nu l-am ascultat. Nu mă pasionează subiectul. Ce face omul Andrei Gheorghe în viaţa lui profesională şi personală mi se pare absolut irelevant pentru cum scrie articolele şi fragmentele din "Midnight Killer". Asta aşa, în loc de disclaimer.
Pentru cine citeşte 24-FUN, formatul textelor lui Gheorghe e familiar. Se ia o bucată de realitate, se analizează fără prea multe pretenţii, cu luciditate, cinism şi, da, ceva aroganţă şi superioritate, pentru a ajunge la o concluzie concisă şi şlefuită. Limbajul nu e tocmai academic, părerile nu sunt tocmai politicoase. Sunt disecate viaţa de noapte, ghiolbanii şi copiii de bani gata, nesimţiţii de pe şosea, fiţele şi banalitatea, haosul vieţii mai mult sau mai puţin corporatiste, conectate douăş'patru-şapte. Scurt şi la obiect.
Şi tot scurte şi la obiect sunt concluziile, pentru care Gheorghe chiar are mână. Citez două care mi-au rămas în minte. Prima, despre succes: "Sunt un om corect, exact, nu întârzii niciodată la întâlniri, mă ţin de dead-line-uri, respect partenerii de afaceri: sunt un om de succes! Sunt singur." A doua, despre activism şi neangajare politică: "Ai citit No Logo? Tipa, Naomi, s-a căsătorit cu fratele meu! Nunta lor a fost sponsorizată de Nike."
"Midnight Killer" e o carte care, vorba reclamei, le spune pe bune. Şi nu le spune rău deloc.

Revoluţie

... de câte 3 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Săptămâna viitoare, mai precis, când se întâmplă AdRev-ul de anul ăsta. În TNB, ca să ne vadă şi puştii cool. Pe 1 martie îmbătrânim, pe 2 salvăm lumea, pe 3 stăm pe Twitter, pe 4 mergem la teatru şi pe 5 o dăm în bară. Totul marca Advice, cu buget mititel, muncă multă şi satisfacţii uluitoare.

Dacă din rezumatul de mai sus nu se înţelege nimic, recomand cu încredere site-ul proaspăt mutat şi renovat pe http://AdRev.ro. Iar de luni să ne vedem cu bine la conferinţe. Dacă broşura de pe scaunul dumneavoastră e strâmbă, s-ar putea să fie împăturită de mine.
Şi dacă nu era destul, Advice-ul pregăteşte între timp şi două şcoli faine, una pentru creativi, cealaltă pentru strategi. Dar despre acestea, în episodul următor. (Melodie specifică TeleEnciclopediei. Fade out.)

Carte: Z. Smith, "Dinţi albi"

Un cititor pasionat ajunge, mai devreme sau mai târziu, să nu mai citească recomandările de pe ultima copertă. Pentru că fiecare carte e "cea mai...", dar nu prea. La "Dinţi albi", recomandările sunt pe prima copertă, aşa că n-am putut să le evit. "Extraordinarul debut al noului mileniu", o carte "amuzantă, inteligentă şi o lectură de-a dreptul exuberantă", hai, mă laşi? Aşa că am pornit s-o citesc cu o doză sănătoasă de scepticism. Care mi-a fost învins.
Povestea principală îi urmăreşte pe vechii prieteni Archibald Jones, cât se poate de englez, şi Samad Mial Iqbal, cât se poate de bengalez, care s-au cunoscut în război şi s-au revăzut în Anglia după 40 de ani. Archie, în prima zi din 1975, finalizează divorţul şi încearcă să se sinucidă, este salvat în ultimul moment şi o întâlneşte pe Clara, o negresă de care se-ndrăgosteşte (sau aşa ceva) şi pe care o ia urgent de soţie. Se naşte Irie. Samad o primeşte în căsătorie aranjată pe Alsana, care dă naştere gemenilor Magid şi Millat. Cei trei copii sunt prieteni, cel puţin la suprafaţă. Irie se îndrăgosteşte fantastic de Millat, Millat e fratele rău, rebelul, iar Magid, copilul care nu-şi doreşte decât să se integreze în societatea englezească, e trimis în India să-şi redescopere rădăcinile. Planul nu funcţionează, desigur, căci Magid nu face decât să-şi întârească aprecierea pentru raţionalismul occidental, în timp ce Millat se alătură unui grup fundamentalist islamic. În final, toate personajele se întâlnesc la o conferinţă ştiinţifică, unde se leagă un fir al poveştii lăsat liber prin primele 100 de pagini. Nu spun care, bineînţeles.
V-am ameţit? Mai e. În carte mai apar şi stră-străbunicul lui Samad, erou sau nenorocit al revoluţiei indiene, bunica şi mama Clarei, Martore ale lui Iehova convinse până la fanatism, familia Chalfen, engleji tipici (dacă există aşa ceva) cu care Irie şi Millat ajung să-şi petreacă mult timp. Şi alţii. Şi toate personajele sunt credibile, individualizate şi savuroase. Şi toate întâmplările, deşi par confuze la cum le-am înghesuit aici, curg minunat şi se leagă de nici nu le simţi între ele.
Dar nu de-asta e "Dinţi albi" o carte atât de faină. Ci pentru că vorbeşte pe un ton foarte lejer despre chestii serioase. Despre cum sunt văzuţi şi trataţi străinii în Anglia, despre cum se adaptează şi îşi crează propria lume, amestec de moşteniri culturale şi compromisuri occidentale. Când Samad îşi trimite un fiu să înveţe "vechea lege", când Clara rupe legăturile cu maică-sa, când Millat fumează şi Irie încearcă să-şi întrepte părul, toţi fac, de fapt acelaşi lucru: încearcă să-şi găsească locul într-o lume cu prea multe opţiuni.
Legată de această "căutare de loc" e tema eredităţii. Fără să cadă în determinisme de doi bani, Smith spune, prin toate personajele ei, că familia, ţara şi cultura în care creştem ne influenţează, poate mai mult şi mai puternic decât ne dăm seama. Ipoteză pe care studenţii la FCRP o aud şi răs-aud. Doar că aici e exemplificată frumos, nu teoretizată sec.
Hai, că prea m-am lungit. "Dinţi albi" e o carte foarte bună, alertă, pitorească şi vie, care te trece de la râs la înduioşare şi înapoi în aceeaşi frază. Are 568 de pagini şi merită citită pe nerăsuflate. Recomand, deci, cu încredere.

Bani pentru distracţie

Staţi liniştiţi, nu e un concurs. Bani n-am, iar distracţie nu se poate. Ăsta e un blog serios, aşa să ştiţi.
E, în schimb, o leapşă de la Robert, care întreabă ce meserii mi-ar tulbura somnul în sensul bun, adică de-abia de-aş adormi de dorul lor. Să vedem.

• Cu surle şi trâmbiţe, pe 1 trebuie să fie meseria de cititor. Adică să fiu plătită să stau toată ziua într-un fotoliu comod, cu ceai şi ronţănele la discreţie, şi să mă scufund în câte o carte. În familia literară ar intra şi un-pic-mai-realistele editor, bibliotecară sau vânzătoare într-o librărie mică şi boemă. Shop assistant, pardon. Ce-i aia, vânzătoare?
• Un 2 apropiat se duce meseriei de povestitor. Fotoliul se păstrează, doar că acum sau citesc cu voce tare sau vorbesc din propria-mi tărtăcuţă unor ascultători. Despre lucruri frumoase, oricare ar fi ele. Eventual chiar despre cărţi, cum m-a primit ante-menţionatul Robert la cursurile Cogito din trecutul imemorial.
  
• Pe 3 deja intervine un pic de realism. Ca să nu simt că fac facultatea degeaba, aş lucra cu drag în confuza şi larga zonă a comunicării. Ca ce, încă nu ştiu. Oricum, mai curând în spatele scenei decât sub reflectoare.

Aşa, deci. Mai departe, să-mi spună Maria, Paula şi Cosmin ce visează să facă în viaţă.

Toate

Zilele şi nopţile, dimineţile şi apusurile. Paşii pe care îi faci, străzile pe care calci, cărările pe care le bătătoreşti. Scaunele pe care te opreşti, paturile în care zaci. Zâmbetele care luminează camera, plânsul din tot sufletul. Cuvintele pe care le spui sau le înghiţi.
Olimpiadele şi restanţele. Petrecerile şi nopţile de învăţat. Joburile, concedierile, demisiile şi CV-urile necitite. Primele săruturi şi ultimele îmbrăţişări. Filmele, cărţile, tablourile, muzicile care-ţi plac sau nu. Muzeele şi bodegile în care îţi treci timpul. Tramvaiele şi metrourile cu care mergi. Avioanele spre oriunde. Parcurile în care aştepţi nici-tu-nu-ştii-ce.
Oamenii pe care îi cunoşti. Şi cei pe care nu-i cunoşti. Cei pe care i-ai uitat, cei care te-au uitat. Cei care îţi sunt mereu aproape şi cei care au plecat după câteva mile. Oamenii din camera de-alături şi cei la un e-mail distanţă. Oamenii pe care îi iubeşti şi cei pe care, oricât de "incorect politic" ar fi, nu-i poţi suferi.
Tot ce faci, tot ce trăieşti, tot ce simţi. Absolut toate astea te fac cine eşti. N-ai să ştii niciodată cum se termină povestea şi cum se ţes elementele. Aşa că e stupid să regreţi şi să nu te bucuri de ele. De toate.

Carte: J. Wallen, "Vineri noaptea în oraş"

M-a costat 5 lei cartea asta, la vreo mamă de reducere pe la vreun târg de carte. Nici nu mai ştiu când m-am cadorisit cu ea. Cert e că mi-am început vacanţa citind-o, pentru că "Dinţi albi" e ameninţător de mare, iar "Outliers" nu ajunge odată în mâinile mele. (Aluzie subtilă.)

Abel, personajul principal, are o slujbă de doi bani, la "Institutul de Tăiat Frunză la Câini", din care pândeşte cu disperare sfârşiturile de săptămână. La sfârşit de săptămână, se întâlneşte cu prietenii lui de doi bani, cu care poartă conversaţii de doi bani şi pleacă să se îmbete şi să-şi aline singurătăţile cu flirturi de doi bani. Povestea din "Vineri noaptea în oraş" se întâmplă... în oraş, într-o noapte de vineri. Noapte de vineri cât se poate de obişnuită pentru Abel, cu băutură, tristeţi monoloage interioare şi reminescenţe din gloria trecută a adolescenţei.
În principiu, cartea asta nu spune nimic nou. Spune că ne putem trezi cu o viaţă plictisitoare, convenţională, în care zilele seamănă până la a se confunda între ele, iar discuţiile sunt mereu la fel, goale de conţinut şi grele de clişee. Spune că orice întâmplare, oricât de dramatică, îşi pierde la un moment dat însemnătatea, devenind doar un motiv de îngrijorare socială: "N-am chef să mă trezesc alături de Vanessa Redgrave în cine ştie ce speluncă şi să comand, cât mai dezinvolt cu putinţă, o băutură alcoolică produsă din sângele, sudoarea şi lacrimile palestinienilor sau ale kurzilor dezrădăcinaţi."
Ca stil, Wallen o cam nimereşte. Dialogurile sunt foarte credibile, ceea ce pentru mine e semn bun. La fel de credibile sunt monoloagele interioare, care oscilează cu naturaleţe între un pic de filosofie ("A dat oare peste un adevăr uman fundamental? Sunt oare toate obiceiurile încercări zadarnice de retrăire a unei experienţe iniţiale?") şi un pic mai multă ironie ("Bineînţeles, mexicanii ar fi putut considera că, dacă morţii nu se foloseau de cei cinci ani ca să pună mâna să învie, vina era a lor şi doar a lor.") Destul de drăguţe sunt şi fabulaţiile lui Abel, care nu prea au farmec scoase din context. (Adică nu dau citat.)
Aşa că mă găsesc într-o dilemă. Cartea asta nici nu are ceva extraordinar, care s-o propulseze în vreun top ţ'şpe cărţi care mi-au schimbat viaţa, dar nici nu dă cu oiştea în gard, ca s-o pot desfiinţa. "Vineri seara..." e neutră. Nu bună, nu proastă, nici măcar mediocră. Perfect neutră.

Studenţeşte

Verbul, desigur. Eu studenţesc, tu studenţeşti... După un an şi jumătate de facultate şi 6 sesiuni (că deh! de trei ori câte două...), mă simt în sfârşit studentă.
Pentru că sesiunea asta am învăţat şi noaptea, adormind cu capul pe carte. Am învăţat şi în grup, cu oameni dragi, căni de ness şi glume între suprarealism, stupiditate şi somn verbal. "Cutremurul din Haiti chiar s-a întâmplat pentru că un iepure a bătut din fluture," se pare. Sesiunea asta m-am trezit, pentru prima dată, cu examen în două zile dintr-o materie cu desăvârşire necunoscută. Şi tot am înghesuit ceva în cap şi hai c-am mai scris câte ceva. Sesiunea asta nici nu m-am mai amăgit singură că "semestrul viitor învăţ din timp". Semestrul viitor e departe. E încă o ipoteză neverificată.
Cam atât. Voiam doar să anunţ că, teoretic, pauza s-a terminat. De-acum, program de citit, socializat şi dormit. În orice combinaţii. Ne auzim.