De ce aş rămâne în ţară

După Bac, când eu îmi împachetam sandalele pentru plecat la mare, câţiva colegi îşi împachetau toată viaţa ca să plece la studii în străinătate. Au trecut patru ani şi m-am tot gândit ce m-a tras înapoi de a le fi colegă de facultate. Întrebarea m-a măcinat şi mai tare în semi-depresia post-Erasmus, când nu-mi găseam locul în camera mea. Deci, de ce să rămân în ţară?

Pentru că e comod
Stau cu ai mei, iar dacă m-aş muta, probabil ar fi la câteva staţii de autobuz. Gătitul e, cel mult, un hobby incipient, manifestat prin salate cu de toate, iar maşina de spălat e un mister total. Ştiu cum se leagă magistralele de metrou. Nu-mi fac griji că aş putea să intru într-un magazin şi să uit cum se cheamă pâinea, fiind nevoită să recurg la gesturi disperate şi fraze descriptive. Mămăliga e familiară şi hrănitoare, iar eu sunt aici dintotdeauna, mai ceva ca dacii.

Pentru oamenii dragi
Oricât de performante ar fi laptop-urile şi oricât de rapid internetul, e ceva nenatural în a vorbi cu mama pe Skype. Sau, şi mai rău, în a rata conversaţia pentru că am stabilit ora de „întâlnire”, dar nu şi fusul orar după care ne luăm. La câteva weekend-uri, mă întorc de la bunici răsfăţată cu mâncarea preferată şi conversaţii în care simt mândria lor că „am crescut”. Mi se pare normal să mă văd cu prietenii la o bere „în juma’ de oră, la Unirii”, nu de Crăciun şi Paşte.

Pentru că mi-e bine
Una peste alta, am o viaţă aşezată şi cu multe lucruri frumoase. După 10 luni de traineeship, încă merg la muncă în fiecare zi cu entuziasm şi dor de lucru. Aproape am terminat cu şcoala şi merg, când şi cât am eu chef, la o şcoală mult mai interesantă. Vara e plină de concerte, la care ajung cu bani puţini şi distracţie multă cu gaşca din Bridagă. Bucureştiul n-o fi extraordinar, dar are locuri (mici, ascunse şi frumoase) unde mă simt ca acasă.

Şi totuşi...

Facultatea în patru proverbe

Săptămâna trecută am avut festivitatea de absolvire a Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice. Bine, „am avut” e forma prescurtată pentru „am urmărit pozele pe Facebook în timp ce updatam Excel-uri în Pipera”. Am terminat cu examenele, aşa că mă declar, cu juma’ de gură, absolventă, chiar dacă nu-mi dau licenţa acum. Cu aproape două diplome universitare sub centură şi gândul că am îmbătrânit, îmi permit să dau câteva sfaturi de supravieţuire.

Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge

La ASE, cursurile încep la 7.30, cât să prinzi stingerea luminilor stradale din autobuz şi răsăritul din bancă. SNSPA-ul e mai generos, începe la 8.00, dar compensează prin plasarea la orele fragede a celor mai dure seminarii, la care moţăi treizeci de secunde şi pierzi firul pentru două săptămâni. Un termos pentru cafea se amortizează în primele săptămâni şi nu mai depinzi de zeama de şosete de la automat.

Fă cum zice popa, nu cum face popa

Dacă aveam un leu pentru fiecare curs înţesat de greşeli gramaticale, probabil chiar îmi cumpăram un termos pentru cafea. În mod amuzant, tocmai profesorii respectivi insistau asupra formei şi corectitudinii în lucrări şi examene. Şi plagiatul e o chestiune interesantă. Circulă pe interneţi vorba că „să copiezi dintr-o carte e plagiat, să copiezi din mai multe se cheamă cercetare”. Facultatea m-a învăţat că plagiatul e arma studentului, iar cercetarea, apanajul profesorului universitar.

Cine sapă groapa altuia cade singur în ea

Pe parcursul studiilor superioare, veţi avea / aveţi / aţi avut colegul *ăla* care refuză să se joace frumos cu ceilalţi copii. Mândru de prezenţa fără pată şi de bartai biblioraftul său de notiţe, se face că plouă când e întrebat ce se dă la examen. Cea mai răutăcioasă bucurie a studentului mai puţin exemplar e să ia o notă mai mare. Un alt moment distractiv e când colegei care vrea să-i semnaleze supraveghetorului un caz de fraudă îi cade caietul de pe genunchi.

Cu răbdarea treci şi marea

Acelaşi curs, cu acelaşi profesor şi acelaşi manual ascuns în trei semestre consecutive sub nume diferite. Cursuri cu prezenţă, pentru că fără prezenţă n-ar sta nimeni treaz. Proiecte de 60-70 de pagini, constând în completarea unui formular cu ţâşpe mii de căsuţe. Examene grilă de douăzeci de întrebări, corectate în trei săptămâni. Cozi la secretariat şi taxe pentru fiecare hârtie cu ştampilă. Sunt doar câteva din bucuriile vieţii de student, pe care n-ai ce face decât să le depăşeşti cu răbdare şi tutun. Sau fără tutun, că dăunează grav sănătăţii

Per total, n-a fost rău. Economia şi comunicarea s-au îmbinat interesant, a fost o provocare plăcută să am 10-12 examene per sesiune, câţiva profesori chiar au fost excepţionali şi am rămas cu câţiva prieteni buni dintre colegi. Acuma hai, Gaudeamus şi fuga la mare, că dup-aia trebuie să devenim adulţi.