Etnice

Nici examenele de-aici nu m-au convins să mă las de citit. Ceea ce e bine, zic eu. Măcar până vin rezultatele.

A. Waldman, "The Submission"

Am găsit cartea asta într-o listă de bestseller-uri şi mi-am cheltuit nişte cupoane pentru Amazon ca să mi-o urc pe Kindle. (Paranteză. Cât m-am încăpăţânat eu că nu vreau e-reader şi cât de drag mi-e acum.) Comitetul desemnat să aleagă memorialul pentru 11 septembrie alege, într-un sfârşit, unul dintre planuri, doar ca să descopere că arhitectul e musulman. De-aici, povestea e spusă din mai multe unghiuri. Claire, singura văduvă din comitet, încearcă să facă faţă presiunii publice şi întrebărilor copiilor ei. Mohamed, arhitectul,  jignit de reacţiile celor pe care îi consideră compatrioţi, refuză să se justifice în faţa atacurilor: "It was exactly because they had nothing to worry about from him that he wanted to let them worry." Asma, văduva musulmană a unui muncitor din turnuri, riscă deportarea pentru a apăra memorialul ales. Mai apar o jurnalistă dispusă să calce pe cadavre, din ce în ce mai obositul preşedinte al comitetului de selecţie şi un protestatar care îşi justifică întreaga existenţă prin eforturile depuse la curăţarea zonei după atac. Şi totuşi, chiar şi cu atâtea fire, povestea curge inteligibil şi foarte, foarte uman; punctele de vedere sunt sugerate aşa frumos, că nu poţi decât să te identifici cu fiecare dintre personaje. Plus că ia un subiect delicat şi îl despică mişto, fără stereotipuri.

B. Bryson, "Neither Here Nor There: Travels in Europe"

Sunt la a şasea carte a domnului Bill Bryson şi habar n-am cum reuşeşte să-mi depăşească aşteptările de fiecare dată. După istoria ştiinţei şi ceva lingvistică, se întoarce (cel puţin în ordinea în care îl citesc eu) la ce-i place mai mult şi-i iese mai bine: călătoritul. Începe Europa dintr-un sătuc din nordul Norvegiei, unde aşteaptă două săptămâni aurora boreală, coboară la Paris şi începe să se plimbe prin Belgia şi Olanda, trece în Germania şi nordul Italiei, prinde Sofia post-comunistă şi se enervează în Istambul înainte să se întoarcă acasă. 

Într-unul din zboruri întâlneşte un fanatic creştin: "I spied a coin under the seat in front of me. When I sat up, I saw that my seatmate was at last looking at me. "Have you found Jesus?" he said suddenly. "Uh, no, it's a quarter," I answered and quickly settled down." În Belgia, are ocazia să discute politică: "The Flemish can't stand the Walloons and the Walloons can't stand the Flemish, but when you talk to them a little you realize that what holds them together is an even deeper disdain for the French and the Dutch." Iar în Hamburg, după ce priveşte îndelung vitrinele sex-shop-urilor, ajunge pe o stradă "interestingly named Gorch-Fock-Wall, which sounded to me like the answer to a riddle: what does Gorch do when he can't find his inflatable doll?" Deci, per total, e din nou atât de amuzant încât am început să râd din tot sufletul la 2 noaptea. Pot să-i iert chiar şi părerea negativă (deci evident deformată) despre Bruxelles.

Arhitectură nu ştiu, dar de călătorit, parc-ar merge un pic. Numa' să treacă examenul de mâine. Şi cele din decembrie. Şi Crăciunul. Şi... da, mai bine mai citesc.

Fraţi şi surori

Nu serialul, că nu m-a prins niciodată.

Pe Phillip l-am cunoscut primul, când alergam prin Maastricht ca o găină fără cap. Agentul imobiliar ne-a urcat în maşina lui mult prea scumpă şi ne plimba de la o cameră ridicol de mică la următoarea cameră ridicol de mică când ne-a menţionat în treacăt că dacă găsim 5 oameni, are o casă în renovare. Mi-am petrecut următoarele 3 ore printre găleţi de glet, ascultând discuţii în germană despre izolaţie şi termoficare şi împărţind o ţigară cu Phil pe viitorul lui balcon. Două săptămâni mai târziu îl luam la mişto privind chiulul de la matematică; mi-a închis gura spunându-mi că deja a trecut prin toate capitolele şi le-a explicat şi altora cum se face.

Chantal a ajuns un pic mai târziu şi noi i-am făcut turul casei de parcă deja locuiam acolo. Şi-a ales camera instant, iar când a ieşit pe terasă a izbucnit într-o serie de Scheisse-uri de bucurie şi mi-a sărit de gât ca şi cum ne ştiam de ani de zile. E cea mai mică din casă, o revoltă lipsa de zile libere din semestrul ăsta, are un dormitor roz şi alb şi sare ţipând pe masă când intră în bucătărie şi prinde şoriceii în plimbare nocturnă. (Da, avem şoareci. Nu, nu e din lipsă de igienă. E un fel de tradiţie olandeză. Pe primul l-am şi botezat.)

Pe Julian l-am cooptat pentru că a fost primul care s-a oferit să-şi transforme una din camere într-un fel de sufragerie, cu ditai televizorul şi destule scaune şi perne pentru un mic batalion. După destule discuţii virtuale, ne-am cunoscut la Intro Day şi am făcut mişto împreună de toţi nemţii veniţi la costum şi cravată. Am fost un pic îngrijorată la început, când se tot lansa în discuţii despre Weed Pass şi cât de important e să-l obţină; să vezi că o să deschid uşa şi-o să mi se înmoaie picioarele. În schimb, s-a întors de-acasă acum două weekend-uri spunând că şi-a găsit motivaţia şi de-atunci îşi face veacul la bibliotecă. Găteşte tot felul de interesănţenii spaniole şi chinezeşti şi coboară, amuzato-exasperat, să vâneze şoareci cu o cratiţă şi o spatulă la fiecare chiţăit al lui Chantal.

Hannah a fost ultima în grup, în bodogănelile subtile ale lui Julian care ar fi preferat un ne-german. "Îţi dai seama că o să fii un pic exclusă," m-a avertizat pe privat. De unde. Hannah e prima care-mi traduce când se lansează în discuţii prea rapide pentru vocabularul meu de 20 de cuvinte. Singura care nu studiază varii economii, are un grup de prieteni în care nu se repetă naţionalităţile şi un prieten din Groningen de care ne împiedicăm prin bucătărie tot la două weekend-uri. Se enervează greu şi te îmbrăţişează mult mai mult decât cere stereotipul nemţilor reci şi calculaţi.

Ne înţelegem bine. Mai lăsăm vasele să se strângă lângă chiuvetă, televizorul mai urlă la 12 noaptea, ne-au trebuit 3 săptămâni să montăm nişte rafturi şi cred că o dată a atentat cineva la jumătate din ciorchinele meu de struguri. Dar închiriatul în comun, mai curând decât cameră cu cameră, ne-a forţat să ne cunoaştem şi să ne împrietenim, aşa că acum nu conversăm superficial şi jenat când ne întâlnim în faţa plitei. Mai curând decât   "oamenii din aceeaşi casă cu mine", ăştia patru îmi sunt deja, cu exagerarea de rigoare, un fel de fraţi şi surori. Şi asta merită toate jumătăţile de ciorchine de struguri.

Echiparea

Ziceam mai deunăzi că olandezii ăştia academici te pun să fii activ la seminarii. Ce nu ziceam, pen'că habar n-aveam la momentul vorbirii, e că te pun şi să lucrezi în echipă. Mai tot timpul. Ceea ce nu-i rău, în principiu, măcar în ideea perfect realistă că asta o să faci tot restul vieţii. (Dacă nu te faci pădurar.)

Chestia e că nu-ţi alegi echipa. Ceea ce înseamnă, cel  puţin pentru primele cursuri, că te trezeşti cu două-trei zile în care să pui la punct ditai prezentarea cu oameni cărora de-abia le-ai aflat numele. Dacă ai baftă, bafta ta. Dar şi cea mai mare găleată de baftă sughiţă câteodată. Deci, ce-am (re)învăţat în 6 săptămâni de lucrat în echipă?

Durează să te tunezi

(Aoleu, asta sună de parcă mi-am pus silicoane şi aştept să se aşeze.)

Pentru cursul de Relationship Management am avut de făcut o prezentare înaintea primului seminar. Adică ne-am identificat pe mail şi ne-am cunoscut întrebând oamenii din faţa bibliotecii "eşti cumva tipu' ăla din Australia cu care trebuie să fac un plan de management al relaţiei pentru un serviciu de asigurare pentru animale?" Pentru această primă prezentare am lucrat 12 ore întinse peste 2 zile. Da, ne-a trebuit juma' de zi ca să producem 10 slide-uri. La cea mai recentă prezentare, în schimb, mi-am pus ideile într-o prezentare şi le-am trimis-o celorlalţi pe Facebook, autorizându-i să masacreze după bunul plac. Au mai completat şi ei, am mai discutat 5 minute şi am fost mult mai simpatici decât prima dată.

Fiecare vine cu piticii lui

La Customer Analysis am avut deja o facilitare (seminar în care echipa ta ghidează toată discuţia şi explică tot materialul) şi lucrăm la a doua. M-am apucat de prezentare cu drag şi spor, fericită că am deja de data trecută un template decent-dar-nu-sinistru-de-corpora-trist. Am trimis-o unei colege şi mi-a răspuns, aproape speriată: "păi l-am mai folosit p'ăsta, ce-o să creadă profu'?" M-am blocat puţin când mi-am dat seama că eu aşteptam idei şi ea aştepta estetică. Acum ne reglăm aşteptările.

E mai bine-n doi

(De unde-i asta? Îmi sună a melodie mediocră.)

E mai bine-n doi, da' nici prea mulţi nu tre' să fie. Pentru lucrarea finală de la RM, o ditai strategia pentru lansarea unui joc video, am discutat şi răsdiscutat până a început să ne sufle termenul în ceafă şi am decis, cu lacrimi în ochi, să împărţim întrebările. Şi ce să vezi! acum chiar suntem la jumătate şi am căzut de acord fără să despicăm fiecare paragraf. Sigur, la scrisul propriu-zis al lucrării parcă văd că mi se trezesc mie piticii şi mă ofer să scriu singură ca să nu se vadă diferenţele de stil. Dar până-atunci mai e cale lungă, să ne-ajungă. Adică vreo 2-3 zile.

Da-i fain aşa, să nu te simţi singur pe lume şi să ai cu cine să pasezi idei. Acum, că mă trag examenele de mânecă, parcă văd că pun de vreun grup de studiu. Şi-atunci să vezi tocilăreală.

Autobiografii

Nu ale mele, că n-am îmbătrânit aşa repede.

Julian Barnes - Nothing to Be Frightened Of

Cartea începe lejer, cu poveşti despre familia lui. Mi-au trebuit câteva capitole ca să mă prind că tema principală în "Nothing..." e moartea. Sau, mai curând, atitudinea în faţa morţii. Barnes trece prin poveşti personale şi prin exemple din biografiile autorilor lui preferaţi ca să discute, cu destulă lejeritate, despre dimensiunile filosofice, religioase şi estetice ale morţii şi despre moştenirile emoţionale lăsate celor dragi. Pe alocuri e serios şi teoretic: "Art and religion will always shadow one another through the abstract nouns they both evoke: truth, seriousness, imagination, sympathy, morality, transcendence"; pe alte locuri, sinistru de amuzant: "Why should mortality be less of a matter for male boasting than cars, income, women, cock size? Night sweats, screaming - Ha! that's primary school stuff. You wait till you get to... And so our private anguish might be shown up as not just banal but under-powered. MY FEAR OF DEATH IS BIGGER THAN YOURS AND I CAN GET IT UP MORE OFTEN". Cu replici de genul ăsta, e uşor să uiţi că vorbeşte despre moarte. Abia în ultima treime a cărţii m-a izbit o frică primară.

Stephen Fry - The Fry Chronicles

Fry, tipul ăla care mă face să râd cu lacrimi în Black Adder şi Quite Interesting, atât de popular în Anglia că şi-a meritat o menţiune apreciativă într-un cântec rap, şi-a scris nişte autobiografii, se pare. Zic "nişte" şi "se pare", pentru că eu am citit "The Fry Chronicles" la întâmplare, aşa că am aterizat cam în mijlocul vieţii lui. Povestea începe când, după o adolescenţă aparent tulburentă, e acceptat la Cambridge şi prinde microbul actoriei; se împrieteneşte cu Hugh Laurie şi Emma Thompson şi începe să accepte diferite proiecte, de la stand-up comedy la piese, musical-uri sau reclame. "A beer commercial? Me? A low vulgar commercial, for a highly polished artist such as myself? How unbelievably insulting. I almost ran to the appointed place." Îşi cumpără un Mac şi împarte plăcerea de a scrie progrămele inutile cu Douglas Adams. Câştigă ridicol de mult, îşi cumpără maşini şi sfârşeşte, în ultima pagină a cărţii, prin a trage o linie de cocaină.

Merită citită? Întrucâtva. Dacă vă plac umorul englezesc, autoironia şi jocurile de cuvinte, merită încercată. Pe mine m-a enervat de la un punct încolo tendinţa de a se căina. Chiar dacă îl cred când spune că sub pojghiţa de abilităţi sociale e nesigur pe sine, tot e puţin enervant să vezi un adult plângându-şi de milă în casa de vacanţă cu 5 dormitoare.

Deci mi-am făcut şi moftul ăsta. M-aş retrage cu nişte ficţiune, dar am ceva articole ştiinţifice la rând. Să vedem, deci, ce efect are retragerea privilegiilor business class asupra loialităţii clienţilor companiilor aeriene.