Fraţi şi surori

Nu serialul, că nu m-a prins niciodată.

Pe Phillip l-am cunoscut primul, când alergam prin Maastricht ca o găină fără cap. Agentul imobiliar ne-a urcat în maşina lui mult prea scumpă şi ne plimba de la o cameră ridicol de mică la următoarea cameră ridicol de mică când ne-a menţionat în treacăt că dacă găsim 5 oameni, are o casă în renovare. Mi-am petrecut următoarele 3 ore printre găleţi de glet, ascultând discuţii în germană despre izolaţie şi termoficare şi împărţind o ţigară cu Phil pe viitorul lui balcon. Două săptămâni mai târziu îl luam la mişto privind chiulul de la matematică; mi-a închis gura spunându-mi că deja a trecut prin toate capitolele şi le-a explicat şi altora cum se face.

Chantal a ajuns un pic mai târziu şi noi i-am făcut turul casei de parcă deja locuiam acolo. Şi-a ales camera instant, iar când a ieşit pe terasă a izbucnit într-o serie de Scheisse-uri de bucurie şi mi-a sărit de gât ca şi cum ne ştiam de ani de zile. E cea mai mică din casă, o revoltă lipsa de zile libere din semestrul ăsta, are un dormitor roz şi alb şi sare ţipând pe masă când intră în bucătărie şi prinde şoriceii în plimbare nocturnă. (Da, avem şoareci. Nu, nu e din lipsă de igienă. E un fel de tradiţie olandeză. Pe primul l-am şi botezat.)

Pe Julian l-am cooptat pentru că a fost primul care s-a oferit să-şi transforme una din camere într-un fel de sufragerie, cu ditai televizorul şi destule scaune şi perne pentru un mic batalion. După destule discuţii virtuale, ne-am cunoscut la Intro Day şi am făcut mişto împreună de toţi nemţii veniţi la costum şi cravată. Am fost un pic îngrijorată la început, când se tot lansa în discuţii despre Weed Pass şi cât de important e să-l obţină; să vezi că o să deschid uşa şi-o să mi se înmoaie picioarele. În schimb, s-a întors de-acasă acum două weekend-uri spunând că şi-a găsit motivaţia şi de-atunci îşi face veacul la bibliotecă. Găteşte tot felul de interesănţenii spaniole şi chinezeşti şi coboară, amuzato-exasperat, să vâneze şoareci cu o cratiţă şi o spatulă la fiecare chiţăit al lui Chantal.

Hannah a fost ultima în grup, în bodogănelile subtile ale lui Julian care ar fi preferat un ne-german. "Îţi dai seama că o să fii un pic exclusă," m-a avertizat pe privat. De unde. Hannah e prima care-mi traduce când se lansează în discuţii prea rapide pentru vocabularul meu de 20 de cuvinte. Singura care nu studiază varii economii, are un grup de prieteni în care nu se repetă naţionalităţile şi un prieten din Groningen de care ne împiedicăm prin bucătărie tot la două weekend-uri. Se enervează greu şi te îmbrăţişează mult mai mult decât cere stereotipul nemţilor reci şi calculaţi.

Ne înţelegem bine. Mai lăsăm vasele să se strângă lângă chiuvetă, televizorul mai urlă la 12 noaptea, ne-au trebuit 3 săptămâni să montăm nişte rafturi şi cred că o dată a atentat cineva la jumătate din ciorchinele meu de struguri. Dar închiriatul în comun, mai curând decât cameră cu cameră, ne-a forţat să ne cunoaştem şi să ne împrietenim, aşa că acum nu conversăm superficial şi jenat când ne întâlnim în faţa plitei. Mai curând decât   "oamenii din aceeaşi casă cu mine", ăştia patru îmi sunt deja, cu exagerarea de rigoare, un fel de fraţi şi surori. Şi asta merită toate jumătăţile de ciorchine de struguri.