În conversaţia de-aseară a aruncat "ştiu că o să lucrez în publicitate, nu mi-e foarte clar ce anume". Prima mea reacţie, inexplicabilă iniţial, a fost de revoltă. Cum adică, "ştiu"? Fără "poate"? Fără "vreau", "mi-ar plăcea", "ar fi fain"? Viaţa asta reală e tare complicată, se pot întâmpla multe, cum să "ştii" ceva atât de mare? Nu te expui unei dezamăgiri cât Australia "ştiind" fără urmă de îndoială?
Abia azi de dimineaţă mi-am adus aminte de ultima dată când am "ştiut". Prin noiembrie am ajuns cu mama în sediul editurii Humanitas. Am intrat, am străbătut jumătate de hol, am intrat într-un birou şi am aşteptat ca mama să semneze pentru cartea câştigată. Biroul avea sub 10 metri pătraţi, 3 birouri, două biblioteci şi munţi, munţi de cărţi, reviste şi hârţoage. Ocupanţii biroului zâmbeau. Ieşind din clădire, am spus că o să lucrez acolo. Mama m-a întrebat de ce.
Habar n-am. Pot găsi motive raţionale, dar nu despre asta e vorba. Este vorba de misteriosul, inefabilul (da, ştiu ce înseamnă), deschizător-de-ochi-ul "a şti". Ca în "Micul prinţ" - lucrurile cu adevărat importante se văd cu inima. Sau cu intuiţia. Sau cu neuronul care a luat-o razna şi, în loc să cancerizeze, s-a trezit la altceva decât gândirea organizată.
Mi-am strâns greu curajul să scriu articolul ăsta. Pentru că e foarte personal. Şi pentru că e o foarte mare asumare. Pentru că, după click-ul pe publicare postare, dezamăgirea continentală mă va ameninţa în faţa tuturor. Dar e un risc pe care, într-un final apoteotic, vreau să mi-l asum.
Concluzionând. Ştiu că voi lucra într-o editură. Ştiu că voi învăţa portugheza. Ştiu că voi vedea Alaska şi Moscova. Ştiu că voi sări cu paraşuta. Ştiu că voi avea un copil absurd de mai-deştept decât mine. Ştiu că oricât de tare, des şi semnificativ am să ratez ceva, o să existe un buton refresh sau start new session. În sfârşit ştiu că răspunsul la "de ce?" e "de ce nu?".
Abia azi de dimineaţă mi-am adus aminte de ultima dată când am "ştiut". Prin noiembrie am ajuns cu mama în sediul editurii Humanitas. Am intrat, am străbătut jumătate de hol, am intrat într-un birou şi am aşteptat ca mama să semneze pentru cartea câştigată. Biroul avea sub 10 metri pătraţi, 3 birouri, două biblioteci şi munţi, munţi de cărţi, reviste şi hârţoage. Ocupanţii biroului zâmbeau. Ieşind din clădire, am spus că o să lucrez acolo. Mama m-a întrebat de ce.
Habar n-am. Pot găsi motive raţionale, dar nu despre asta e vorba. Este vorba de misteriosul, inefabilul (da, ştiu ce înseamnă), deschizător-de-ochi-ul "a şti". Ca în "Micul prinţ" - lucrurile cu adevărat importante se văd cu inima. Sau cu intuiţia. Sau cu neuronul care a luat-o razna şi, în loc să cancerizeze, s-a trezit la altceva decât gândirea organizată.
Mi-am strâns greu curajul să scriu articolul ăsta. Pentru că e foarte personal. Şi pentru că e o foarte mare asumare. Pentru că, după click-ul pe publicare postare, dezamăgirea continentală mă va ameninţa în faţa tuturor. Dar e un risc pe care, într-un final apoteotic, vreau să mi-l asum.
Concluzionând. Ştiu că voi lucra într-o editură. Ştiu că voi învăţa portugheza. Ştiu că voi vedea Alaska şi Moscova. Ştiu că voi sări cu paraşuta. Ştiu că voi avea un copil absurd de mai-deştept decât mine. Ştiu că oricât de tare, des şi semnificativ am să ratez ceva, o să existe un buton refresh sau start new session. În sfârşit ştiu că răspunsul la "de ce?" e "de ce nu?".
e bine ca stii..va fi bine ca ai stiut candva chiar daca intr-o zi vei uita ce stiai azi.. nice
RăspundețiȘtergeredacă nu acum, atunci când?
RăspundețiȘtergere