Carte: W. Irwin, M.T. Conrad, A. J. Skoble (eds.), "The Simpsons and Philosophy"

N-am fost niciodată un fan dement al Simpsonilor. Da, e un serial ok, mai inteligent decât multe alte desene animate, cu bancuri şi aluzii deştepte. (În "Simpsons the Movie", Homer spune "We live in Alaska now and we're not moving to the U.S.A. anymore". Două persoane din toată sala de cinematograf au început să râdă. Glumele deştepte au potenţial izolant.) Dar nu mi-a schimbat viaţa.
Iar filosofia mă depăşeşte. Toată clasa a 12a am studiat mitul peşterii, iar la cursul de Filosofia culturii de semestrul trecut am ajuns foarte pe sărite şi am citit doar Wittgenstein. (Drăguţ, de altfel.) Am noţiuni fantastic de vagi despre marii filosofi şi ce-au vrut ei să spună.
Ceea ce mă aduce la cartea de faţă. Această colecţie de eseuri, avertizează editorii, nu pleacă de la ideea că există un substrat intenţionat filosofic al serialului, ci de la premisa mult mai acceptabilă că există paralele între unele aspecte ale Simpsonilor şi teorii filosofice mai mult sau mai puţin celebre. În "Homer and Aristotle", de exemplu, tatăl familiei este analizat din punctul de vedere al eticii lui Aristotel, iar "Thus spake Bart" întreabă dacă fiul rebel ar coincide cu supraomul lui Nietzsche. Alte eseuri oferă o perspectivă mai largă, discutând despre rolul femeii ("Simpsonian Sexual Politics"), fericire ("Enjoying the So-Called «Iced-Cream»") şi marxism ("A (Karl, not Groucho) Marxist in Springfield"). La nivelul construcţiei textului, se vorbeşte despre tehnica aluziei ("The Simpsons and Allusion") sau despre parodie ("Popular Parody: The Simpsons Meets the Crime Film").
Cartea e pentru oameni deştepţi. Destul de deştepţi încât să împartă în propoziţii frazele lungi şi să caute în dicţionar cuvintele noi. Dar marele punct în plus, cel puţin pentru mine, a fost că explică de la zero noţiunile de filosofie, comunicare şi teorie literară pe care le foloseşte. Mai mult, exemplificate cu umor şi precizie pe baza Simpsonilor, noţiunile chiar îţi rămân în cap, destul de clare pentru a le folosi coerent într-o conversaţie. (Sau la un examen, îmi spune propria experienţă.)
Micul punct în minus al volumului este eterogenitatea. Diferiţii autori ai eseurilor au moduri diferite de a-şi organiza textul, unele fiind mult îngreunate de referinţe şi teoretizare extremă. Marea mea dezamăgire a fost să abandonez "What Bart Calls Thinking", eseul despre existenţialism, după ce am realizat că citeam o frază de patru ori pentru a ajunge la patru concluzii diferite. Dar în afară de asta, cartea e bine scrisă, într-o engleză delicios de pretenţioasă şi deştept-amuzantă. Ca Simspsonii.