... zile de Best'Fest. În sfârşit iese articolul ăsta din ciorne.
Ziua Zero, plănuită şi aşteptată din ianuarie încoace. Nici unul dintre planuri nu s-a îndeplinit. Nu am intrat de mână cu un el, nu am găsit standuri de cercei, plaja era de-a dreptul meschină, iar de la Patrice încolo a început să toarne în ultimul hal. Zgribulită şi iritată de glumele proaste ale unui cunoscut, agăţată de gardul scenei, chirchită sub o umbrelă împreună cu alţi 5 oameni, am ascultat cu jumătate de ureche pe White Lies, care şi-au făcut treaba foarte frumos şi la locul lor. Şi am pândit decorurile şi instrumentele Ucigaşilor. Iar când Brandon, Dave, Mark şi Ronnie au urcat pe scenă, lumea a devenit perfectă. După mai bine de o săptămână, încă nu-mi revin din zâmbit şi încă nu-mi găsesc cuvintele. Sinapsele mele sunt arse de scânteile de pe "When you were young" şi de vocea a cin'şpe mii de oameni cântând "I've got soul, but I'm not a soldier".
Din ziua doi n-am înţeles mare brânză, pentru că am voluntariat. În pauze i-am mai auzit pe cei de pe scene şi mi-a plăcut semnificativ de Gabriella Cimli, care chiar are voce. Şi ajungem la Aftershock, pe care nu mă aşteptam câtuşi de puţin să-l gust. Drept pentru care m-am închis în containerul promoţional al berii X şi am numărat pahare. Groaznic. În pauze, în schimb, am avut surprize. M-au surprins Ulytau prin uşoara ciudăţenie a muzicii, Trooper prin sinceritate ("vă ţinem puţin de vorbă cât îi aşteptăm pe ei, pe MA-NO-WAAAR!") şi Holyhell prin vocea solistei, care mi-a amintit de Tarja de dinainte de fiţe şi despărţirea de Nightwish.
Apoi au urcat pe scenă îndelung-aşteptaţii regi ai metalului. Menţionez că eu nu metălesc de felul meu. Au început concertul, au cântat câte ceva, le-au căzut generatoarele, le-au înlocuit, au început "Heart of Steel". Aici e aici. Lacrimile pe care le aşteptam în primul rând la Killers şi-au făcut apariţia pe balada asta, în timp ce rupeam biletele întârziaţilor la spectacol. După puţin timp am terminat munca şi m-am strecurat clandestin în Zona A, de unde am urmărit partea cu vorbit-în-română şi dat-chitară-unui-fan ale spectacolului. Am plecat buimacă şi fericită şi am adormit în maşina lui G.
Iar luni m-am zbânţuit şi m-am prefăcut a cânta la petrecerea karaoke a voluntarilor. Mi-a plăcut de oamenii ăştia. De Ionuţ, care cred că încă sare din pat când aude sunet de walkie-talkie, de tipul care a cântat frumos "Come as you are" şi de prietena lui în rochie albă. Şi de ceilalţi. Ne vedem la anu'.
Ziua Zero, plănuită şi aşteptată din ianuarie încoace. Nici unul dintre planuri nu s-a îndeplinit. Nu am intrat de mână cu un el, nu am găsit standuri de cercei, plaja era de-a dreptul meschină, iar de la Patrice încolo a început să toarne în ultimul hal. Zgribulită şi iritată de glumele proaste ale unui cunoscut, agăţată de gardul scenei, chirchită sub o umbrelă împreună cu alţi 5 oameni, am ascultat cu jumătate de ureche pe White Lies, care şi-au făcut treaba foarte frumos şi la locul lor. Şi am pândit decorurile şi instrumentele Ucigaşilor. Iar când Brandon, Dave, Mark şi Ronnie au urcat pe scenă, lumea a devenit perfectă. După mai bine de o săptămână, încă nu-mi revin din zâmbit şi încă nu-mi găsesc cuvintele. Sinapsele mele sunt arse de scânteile de pe "When you were young" şi de vocea a cin'şpe mii de oameni cântând "I've got soul, but I'm not a soldier".
Din ziua doi n-am înţeles mare brânză, pentru că am voluntariat. În pauze i-am mai auzit pe cei de pe scene şi mi-a plăcut semnificativ de Gabriella Cimli, care chiar are voce. Şi ajungem la Aftershock, pe care nu mă aşteptam câtuşi de puţin să-l gust. Drept pentru care m-am închis în containerul promoţional al berii X şi am numărat pahare. Groaznic. În pauze, în schimb, am avut surprize. M-au surprins Ulytau prin uşoara ciudăţenie a muzicii, Trooper prin sinceritate ("vă ţinem puţin de vorbă cât îi aşteptăm pe ei, pe MA-NO-WAAAR!") şi Holyhell prin vocea solistei, care mi-a amintit de Tarja de dinainte de fiţe şi despărţirea de Nightwish.
Apoi au urcat pe scenă îndelung-aşteptaţii regi ai metalului. Menţionez că eu nu metălesc de felul meu. Au început concertul, au cântat câte ceva, le-au căzut generatoarele, le-au înlocuit, au început "Heart of Steel". Aici e aici. Lacrimile pe care le aşteptam în primul rând la Killers şi-au făcut apariţia pe balada asta, în timp ce rupeam biletele întârziaţilor la spectacol. După puţin timp am terminat munca şi m-am strecurat clandestin în Zona A, de unde am urmărit partea cu vorbit-în-română şi dat-chitară-unui-fan ale spectacolului. Am plecat buimacă şi fericită şi am adormit în maşina lui G.
Iar luni m-am zbânţuit şi m-am prefăcut a cânta la petrecerea karaoke a voluntarilor. Mi-a plăcut de oamenii ăştia. De Ionuţ, care cred că încă sare din pat când aude sunet de walkie-talkie, de tipul care a cântat frumos "Come as you are" şi de prietena lui în rochie albă. Şi de ceilalţi. Ne vedem la anu'.
la anu' vreau sa vin si eu 8>
RăspundețiȘtergere