Carte: F. Florian, "Zilele regelui"

Mi-a împrumutat Ana cartea asta, spunându-mi că o să-mi placă. Am amânat-o vreo săptămână, am citit-o şi-i dau dreptate. Regele din titlu este Carol I, adus în destul de recent unitele Principate din "frunzişul unor arbori genealogici iluştri", tânăr, confuz şi cu măsele cariate: "Avea dureri cumplite, aşa că, în bună parte ameţit şi înainte să se fi consultat cu tatăl său şi cu ministerpraesident-ul von Bismarck, s-a trezit întrebându-l pe dentistul care-i crestase gingia dacă nu cumva l-ar urma la Bukarest, pentru totdeauna."
Aşa ajunge dentistul Joseph Strauss în Bucureştiul sfârşitului de secol 19, un loc de care se sperie şi se bucură în acelaşi timp, la graniţa dintre Vest şi Balcani, dintre oraş şi mahala, cu locuitori de nenumărate naţii şi cu ciudate obiceiuri. Aici se mai vede sporadic cu proaspătul rege, se stabileşte (desigur) pe Lipscani, îşi face prieteni, se îndrăgosteşte şi păstrează taine. Alături îi stă motanul Siegfried, care scrie lungi epistole mâţei Riţa pe spatele scaunelor tapiţate.
Ce-i fain la cartea asta? Acţiunea e interesantă, credibilă şi destul de alertă încât să-mi fac popcorn şi să citesc cum aş urmări un film. Sunt faine personajele, de la dentistul netulburat de haosul din jur la soţia sa cu "ochi albaştri şi sârbeşti", de la regele pe care îl urmăreşti maturizându-se până la pisicul filosof. Vorbind de filosofie, se găseşte şi d-aia, aruncată în fermecătorul stil indirect liber: "Joseph credea că banii îşi pierduseră noima, ajungând să însemne recunoştinţă, loialitate, amor, afecţiune, prietenie şi milă, câte un strop din fiecare şi câte un strop din multe altele, ca într-o salată de sentimente şi noţiuni".
Dar cel mai frumos îi iese domnului Florian atmosfera. Interioare şi străzi, camere cu perdele trase, vagoane de tren sau câmpuri de luptă, toate descrise în detaliu şi într-un limbaj teribil de îngrijit, aproape că devin personaje şi nu doar cadre ale acţiunii. Deşi finalul (fericit, apropo) a încheiat la fix povestea, mi-ar fi plăcut să întârzie puţin.
Două vorbe mai spun. Odată, că povestea trebuie, probabil, înţeleasă ca ficţiune; personal, mă lasă rece dacă regele Carol a avut vreun copil din flori, dar poate pe alţii îi preocupă subiectul. A doua, că pe ultima copertă, într-unul din comentariile de altfel elogioase, se arată harul românesc de a lăuda pe cineva insultându-i pe alţii. Dau o bere cui se prinde la ce mă refer.