Carte: P. Bruckner, "Căpcăunii anonimi"

Am citit cărţulia asta foarte pe scurt, luând-o din raftul gazdei ca să nu mă plictisesc înainte de masă. În "Căpcăunii anonimi" sunt două povestiri ca la 70 de pagini fiecare, tocmai bune pentru zâmbit plin de înţeles într-o dup-amiază. Prima, care dă titlul volumului, povesteşte încercările lui Balthus Zaminski, căpcăun cu origine nobiliară şi purtări altfel alese, de a renunţa la mesele pe bază de copilaşi. În cea de-a doua, groaznic de morocănosul chimist Paul Folcone foloseşte o substanţă creată întâmplător pentru a şterge, la propriu, fericirea copiilor de la şcoala din apropiere. Unde duc întâmplările, nu vreau să vă spun, de vreme ce o parte din farmecul lui Bruckner stă în deznodăminte.
Iar altă parte a farmecului stă în forma scriiturii. Elementele de fantastic sunt atât de frumos şi de credibil detaliate şi ţesute în text că devin aproape credibile: "E multă vreme, aşadar, de când căpcăunii nu mai au chipuri de ucigaşi sau de sălbatici. Sunt fiinţe respectabile ca voi şi ca mine, care vorbesc englezeşte, plătesc cu cărţi de credit şi lucrează la calculator." Un mare plus este şi ironia cu care sunt construite personajele; chiar şi antieroii stârnesc un zâmbet şi, prin asta, un grăunte de simpatie: "Mergea aplecat, întotdeauna exasperat, fulminant, alungând cerşetorii şi câinii. De fapt, detesta bărbaţii ca şi femeile, copiii ca şi bătrânii, bogaţii ca şi săracii, francezii ca şi străinii."
Pe scurt, o carte faină, de relaxare, nu de profunde reflecţii filosofice.