Acasă

Sunt două săptămâni de când m-am întors în Bucureşti. N-am scris nu ca să prelungesc suspansul, ci pentru că am tot alergat încolo şi-ncoace ca o găină decapitată. (Da. Sper că vă imaginaţi.) Şi pentru că am vrut să mi se mai aşeze gândurile.

Ultimele zile în Bruxelles au fost scoase din filme. Ne-am motivat în sfârşit să facem lucrurile pe care le amânam, "că mai e timp". Eu am ajuns la Atomium. Dezamăgitor sau, mai curând, m-ar fi dezamăgit dacă aş fi avut aşteptări. Am început să ne conducem la gară. Am oftat subtil pe deasupra ultimei cine împreună. Am mai băut o bere în Delirium, un absint peste drum, o tequila lângă şi am plecat acasă cu câte un pahar şutit. Asta, pardon, găsit. Am făcut ultimele poze. Şi apoi ne-am luat la revedere.

Da, a fost trist. Plutea o atmosferă de înmormântare pe deasupra pastelor nocturne. Da, şi mie mi-au intrat nişte muşte strategice în ochi. Dar ne-au trebuit doar câteva zile de "acasă" ca să ne dăm seama că suntem privilegiaţi. Trăim pe un continent relativ limitat, cu multe zboruri ieftine şi fără pene de internet. (Pene? Pane?) "La revedere" poate fi înţeles textual, iar legăturile făcute în jumătate de an nu se şterg peste noapte.

În concluzie? Încă mă gândesc. Încă zâmbesc a prost şi încă aleg pozele pe care să le lipesc pe uşă. Mai e mult până să ştiu cum m-a schimbat semestrul ăsta. Dar aşa, la prima mână, mă văd mai fericită şi mai liniştită. Şi mai "acasă", oriunde aş fi.

Nu vă îngrijoraţi, dacă mă mai claxonează multe maşini pe trecere, PE VERDELE MEU!, îmi revine şi fermecătorul cinism.