Pentru că, nu-i aşa, oricum suntem prea ocupaţi să citim, respectiv scriem o recenzie de la cap la coadă. Temă pentru acasă: de găsit punctul comun dintre toate cărţile de mai jos.
- Nick Cave, "And the Ass Saw the Angel". Ass, adică măgarul, ca să clarificăm. Iar titlul e luat din biblie. Euchrid trăieşte, mut şi izolat, într-un sătuc mult prea religios din Sudul american. Mama lui e o alcoolică înnebunită de băutura prost rafinată; tatăl lui prinde şi torturează animale de plăcere. Pentru a scăpa de o secetă prelungită, sătenii omoară în bătaie prostituata locală şi zeifică un copil lăsat pe treptele bisericii. Premisele astea dure nu sunt cu nimic îmblânzite de parcursul poveştii sau de finalul de-a dreptul înspăimântător. Cartea cu totul e întunecată, dar te ţine lipit de canapea pân-o termini. Deci Cave ştie şi să scrie, nu doar să cânte.
- Giovanni Sartori, "Homo videns". Din bibliografia relativ obligatorie a facultăţilor de comunicare şi din tenebrele anilor '90 târzii apare Sartori, duşman declarat al televiziunii, internetului şi modului în care acestea ne dobitocesc. Dacă secole de-a rândul ne-am chinuit să creăm o cultură participativă, spune el, acum ne lăsăm pradă dominaţiei imaginii, care ne cere aprobarea fără comentarii şi ne adoarme spiritul critic. Mai mult, concernele media aleg ce ştiri ajung la privitori, selectându-le după potenţialul de a şoca, nu după importanţa reală; de-asta, de exemplu, ajungem să votăm candidatul care ţipă mai tare în perioada electorală. Per total le zice bine nenea, cu mici scăpări; anticipează importanţa puţin ridicolă pe care o vor căpăta discuţiile online, dar nu-şi imaginează cum pe internet va fi loc şi pentru jurnalism independent. Aş fi curioasă ce mai scrie acum.
- Nora Iuga, "Hai să furăm pepeni". Aici chiar n-are rost să povestesc acţiunea; cartea e o lungă scrisoare de dragoste pentru limbaj şi memorie. Pornind de la mult prea mediatizatul caz al fetiţei de 11 ani lăsată gravidă de unchiul ei, Iuga începe o pendulare delicioasă între propriile amintiri şi scene imaginate pe baza ştirilor, amintind printre rânduri că unele poveşti nu se pot spune în alb şi negru, ci mai curând în ambigue nuanţe de gri. Ca de obicei, nu m-am putut abţine să mă întreb cât din partea autobiografică e "pe bune" şi cât e înfrumuseţare artistică. Dar nu prea contează.
- Iain Banks, "The Steep Approach to Garbadale". De pe copertă se anunţa telenovelă. Aşa a fost. Şi tare mi-a plăcut. Familia lui Alban a făcut avere dintr-un board game (cum se traduce asta?) şi acum se întreabă dacă să vândă compania. Alban, căci el e personajul mai mult sau mai puţin principal, şi-a pierdut mama când era mic, în circumstanţe neclare, s-a îndrăgostit în adolescenţă de verişoara lui, a dispărut din afacerea familiei pentru a deveni pădurar, iar acum s-a întors să lege iţele poveştii. Finalul e cu şchepsis. Şi totuşi, de ce să citim o telenovelă? Pentru stil, la care Banks pare să se priceapă. Personajele sunt frumos făcute, iar stările prin care trece Alban, descrise tocmai cât să te identifici, fără explicaţii penibile. Plus momente de pricepere scriitoricească de care să te bucuri ca un plod de Crăciun; povestea unei nopţi cu prea multe substanţe ilicite e spusă în cinci pagini fără punct, de exemplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu