Ah, sesiune, perioadă glorioasă când aş citi de trei ori sticla de şampon ca să nu deschid cursurile. Am gonit, deci, printr-o carte care mi-ar fi fost utilă la ultimele sesiuni de la ASE. Pentru că, deh, ce-ar fi viaţa fără ironie.
Acest "mers al beţivului" n-are de-a face cu alcoolul, ci cu probabilităţile, pe care se pare că nu reuşim să le recunoaştem şi să le interpretăm. Aşa că Mlodinow trece prin istoria studiului probabilităţilor, punctând la fiecare pas ce legătură au teoriile cu viaţa reală. În capitolul despre legea numerelor mari, atacă obiceiul echipelor de fotbal de a concedia antrenorul după un şir de înfrângeri cu argumentul că un număr mic de observaţii nu reflectă abilitatea sa de tehnician, ci mai curând efectul nenumăraţilor factori care intervin. Discutând despre falsele rezultate pozitive, calculează cum, pentru o boală în care incidenţa este mai mică decât procentul de teste eronate, un rezultat pozitiv nu e nici pe departe atât de îngrijorător cum îl prezintă doctorii.
Sigur, uneori apelează şi la exemple mai simple, pe care le pregăteşte ca să cădem în capcana intuiţiei imperfecte. Când explică spaţiul probabilităţilor (setul de rezultate posibile ale unui eveniment întâmplător), îl ilustrează cu se-pare-că-faimoasa problemă a „familiei cu două fete”: dacă într-o familie sunt doi copii, unul dintre ei fiind fată, care sunt şansele să fie amândouă fete? Juma-juma, am spune, pentru că un copil n-are treabă cu celălalt? Nu, ne dă autorul peste mână, pentru că spaţiul probabilităţilor conţine trei evenimente (sora mai mare decât fratele, fratele mai mare decât sora, două fete), făcând probabilitatea unei case pline de femei să scadă la 33%.
Ca stil, Mlodinow se apropie întrucâtva de Bryson, în capacitatea de a explica simplu chestii complicate, în pasiunea pentru biografii schematice şi, mai ales, în umorul subtil şi deştept. Povesteşte, de exemplu, cum Fermat nu şi-a câştigat profesoratul prin eforturi ieşite din comun, ci „the old fashioned way, by moving up steadily as his superiors dropped dead of the plague”. Similar, amintind cât de greu e să acceptăm rolul şansei într-o serie de eşecuri, îşi imaginează o sală de conferinţe la sfârşitul anului fiscal: „You can’t just stand up in a meeting and yell, Don’t fire her – she was just at the wrong end of a Bernoulli series.”
Per total, cartea e faină, mai ales pentru că-ţi demonstrează, cu atotputernica matematică în spate, că întâmplarea joacă un rol mai important decât ne aşteptăm. Şi totuşi, mica mea nemulţumire e că, pe alocuri, duce matematica prea departe. Reluând problema cu cele două fete, arată că, dacă ştim numele uneia dintre ele, spaţiul probabilităţilor se modifică, iar probabilitatea căutată devine 50%. Da, matematic e corect (aici e explicaţia, în comentariul lui Jolly Blogger), dar mai are vreo importanţă în viaţa reală? Sau rămâne doar un truc simpatic pentru o petrecere de tocilari?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu