Carte: M. Hughes, "Buzz Marketing"

Am senzaţia că multă lume a citit deja cartea asta. Aşa că s-ar putea să devină inutil să scriu despre ea. Dar am să scriu oricum.
Subtitlul cărţii spune tot. "Fă lumea să vorbească despre ceea ce faci." Iar raţionamentul din spatele acestei replici-cheie este unul impecabil: ca să cumperi un produs, trebuie să fi auzit de el. Nu mai credem în reclame, dar credem când apropiaţii ne spun că oarecare suc, cântăreţ sau bodegă merită atenţia, vizita şi banii. În mod evident, orice companie îşi doreşte să creeze "buzz"-ul din titlu.
Ceea ce spune Hughes e că buzz-ul poate fi creat, nu se întâmplă de la sine. Pentru asta, trebuie întâi de tot să creezi o poveste care să atragă atenţia, fie ea foarte amuzantă, scandaloasă sau bazată pe tabuuri şi secrete. Apoi trebuie să atragi atenţia presei, modelând povestea pe interesul jurnaliştilor. Sigur, asta nu înseamnă să minţi, ci chiar să faci ceva ieşit din comun pentru a-ţi promova produsul. Important e şi să ştii ce se spune despre produsul tău, să supraveghezi eventualele nemulţumiri şi să le remediezi. O idee care mi-a atras atenţia a fost cea a mediilor de comunicare "lipsite de aglomeraţie": dacă îţi găseşti un mod nou de a-ţi transmite mesajul, în loc să apelezi la mediile cunoscute, te baţi cu mai puţine alte mesaje pentru atenţia clientului. Altfel spus, într-un calup publicitar t.v. încap mai multe reclame decât pe o cutie de chibrituri.
Cartea în sine e uşor de citit, în mod evident scrisă cu naturaleţe şi tradusă destul de amuzant. Secretele şi reţetele sunt susţinute de prezentări ale unor poveşti care au funcţionat, de la (pentru noi) anonima vopsea Rit la Pepsi, Mustang şi Britney Spears. Citind-o, am avut senzaţia că am mai auzit lucrurile astea; marketing de guerilla, promovare prin word-of-mouth, reţele sociale, parcă numai de asta se vorbeşte zilele astea. Dar cartea de faţă e un rezumat util şi convingător al discuţiilor de acest gen. Cumpăraţi-o la comun şi citiţi-o pe rând, cred că-i scumpă.

Blogherii ie oameni faini

A fost ieri prima tură de Recitiri. Am ascultat, am citit şi mi-a plăcut maxim, de la stângăcia, calmul şi emoţia autentică a Sorin Tudor-ului coordonator la stăpânirea pe sine şi talentul de vorbitor în public al lui Adrian Ciubotaru, de la zâmbetele Ancăi şi Elenei la critica deşteaptă a lui Gabi Macovei. Şi de la vin până la absint, desigur.
Aţi văzut ce-am făcut în primul paragraf? Am pus link-uri. Am trimis oamenii să citească blogurile persoanelor cu care am schimbat (măcar câteva) cuvinte aseară. Plus că am pus un titlu încurajator în acest sens. Dar hai să vă spun o chestie despre titlu. E o tâmpenie cât casa, nu doar prin aberaţiile gramaticale şi fonetice. Bineînţeles că bloggerii sunt oameni faini. Sau, mai precis, dacă sunt faini înainte să devină bloggeri, au foarte puţine şanse să se tâmpească în faţa tastaturii. Şi e interesant tare să cunoşti oameni din două direcţii, din articole şi faţă-doi-faţă. Eu abia prind gustul sportului ăstuia şi deja îmi place mult. D'asta mă duc luni la Offline 2.0.
Iar articolul de faţă a fost ceva între promovare de proiecte şi promovare de oameni şi promovare de sine. Pauza publicitară să trăiască.

Edit: Atunci a citit şi Ileana, care între timp şi-a făcut blog. Iar textul ei a fost, cred, cel mai frumos din seara aceea.

Scriituri

Aveam 6 ani când am scris prima poezie. Încă o ştiu pe dinafară, încă îmi amintesc cum arătau hârtia (puţin lucioasă, foarte albă, împăturită în două) şi literele (de tipar, înghesuite şi strâmbe). Părinţii mi-au citit-o şi m-au acuzat că e propagandistă. Sau cel puţin aşa cred, din amintirile mele despre un cuvânt lung şi complicat şi din recitirile ulterioare ale textului.
Pe urmă am scris prin şcoală, crezându-mă un geniu neînţeles când mi se reproşa că nu respect tema. Abia în clasa a 11a m-am lăsat convinsă, cu rugăminţi refuzate de dragul de a le auzi din nou, să scriu fără să fie musai. Am început greu şi am oscilat între senzaţia că scriu mizerabil şi convingerea că sunt literar-minunată. Mi-a luat o vreme să mă prind că nu-i nici aşa, nici invers.
Tot într-a 11a m-a dus el de mână la cenaclul de-l pusese la cale între două beri şi ca la vreo 10, 15 prieteni. Prin varii bodegi, terase şi parcuri ne-am jucat de-a "scrie plecând de la cuvântul ăsta", ne-am citit unul altuia ultimele bateri de câmpi şi ne-am prins că-i faină treaba asta cu literatura. Sau, mă rog, eu m-am prins, cred că ei ştiau deja. Vara am mers La Metoc şi băieţii au apărut cu agende scrise până la mijloc, pe când eu aveam juma' de pagină printată. În noiembrie ne-au dat afară din cafeneaua Muzeului Literaturii, ceea ce ni s-a părut culmea ironiei.
Şi ajungem, cu voia boieri dumneavoastră, în anul de graţie şi criză 2009, pe 7 septembrie, la supriza anunţată acum două zile. Din două săptămâni de internship 2.0 se naşte cenaclul recitiri. Care se vrea întâlnire de oameni cu oameni, de cuvinte cu urechi, poate chiar de buze cu absint, dat fiind spaţiul de care beneficiem, dar mai ales întâlnire de inimi cu trăiri. Dacă vă sună bine, ne vedem, vorba cântecului, online oricând şi offline miercurea mai târziu de amiază.

Completări

Cum zice şi titlul. Urmează completări la două articole mai vechi.

• Ziceam anul trecut de autobuze. Cel mai recent autobuz cu metaforice substraturi este 35-ul din Cluj, care duce din centrul plin de clădiri vechi în cartierul Zorilor, unde am văzut răsăritul. (Aşa-i că sună bine?) 35-ul e metafora mea pentru libertate, pentru a pleca de-acasă de nebună, pentru a mă plimba singură fără să am habar unde sunt, pentru bătături de la sandale şi îngheţată bună cum doar în Roma am mai gustat, pentru dormit în paturile prietenilor noi, dragi şi cu accent. Iar Clujul e un oraş frumos, care merită nopţile pe tren.
• Acum vreo lună ceream o îndrăgosteală pentru august. S-a găsit, pe sfârşit de lună, într-o plimbare nocturnă în Herăstrău, cu discutat despre filosofie, muzică şi sex şi uitat la stele din iarbă. (Nu genul ăla de iarbă. Nu fiţi dezamăgiţi.) Am căzut de acord că viaţa nu-i doar poezie, deşi mai e şi d-aia, mi-a dăruit o carte şi a plecat din ţară în prima zi de toamnă. Poetic, oarecum.

Concluzii. Unu, că nici o poveste şi nici o temă de gândire nu se epuizează vreodată. Doi, că azi am scris două articole. Sper că nu devin un animăluţ online.

2.0

De două săptămâni sunt în pr365.ro, programul de internship ţinut de Sorin Tudor. Unul din internship-urile mele de vis. Hai să vă zic cum e.

• E ciudat şi interesant să lucrezi sută la sută online, cu oameni pe care nu-i cunoşti în realitate.
• E amuzant să fii într-o şedinţă pe Twitter, iar ultima replică a "şefului" să fi fost "lol".
• E cumplit de obositor să stai câte opt ore cu ochii în calculator, cu câte 5-6 pagini deschise.
• E folositor să te prinzi, în sfârşit, cum funcţionează Google Docs (mulţumesc, Florin) şi ce-i aia un widget (mulţumesc, Bogdan).
• E relaxant, într-un fel, să fii "la serviciu" acasă, în tricou.
• E nesănătos să mănânci trei zile biscuiţi şi ceai, iar într-a patra să uiţi pastele pe foc pentru că lucrezi la un proiect mişto de tot.
• E frustrant să-ţi dai seama că nu ştii nimic şi că drumul spre "ce vrei să faci în viaţă" e lung şi plin de pietre.
• E puţin descurajant să te vrei om de comunicare, dar să eşuezi la a explica părinţilor "ce naiba faci tu acolo şi de ce".
• E plăcut să te vezi publicată, ca aici.
• E incredibil că s-au dus două săptămâni şi mai e doar una, ultima, care se anunţă plină de lucruri tocmai pe sufletul meu.

E fain, pe scurt. Staţi pe-aproape, se anunţă surprize. Şi dacă tot sunteţi aici, puteţi da o mână de ajutor cu chestionarul pe care îl promovăm.

Carte: C. Noica, "Pagini despre sufletul românesc"

N-am citit cum trebuie cartea asta la vremea ei. Vremea ei era seminarul de ICRM de semestrul trecut, când eu îl bodogăneam pe Cioran. Acum vreo săptămână mi-a dăruit-o un om drag (spontan, că aşa-i frumos), am citit-o şi chiar m-am bucurat de ea.
"Pagini despre sufletul românesc" e o culegere de texte despre modul în care românii văd lumea. Probabil cel mai cunoscut dintre ele este primul din volum, conferinţa "Ce e etern şi ce e istoric în sufletul românesc", în care vorbeşte despre Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir şi Lucian Blaga pentru a ilustra resemnarea şi revolta din scrierile româneşti de-a lungul vremii. În "Suflet agrar sau suflet pastoral", argumentează relativ convingător ideea că românii nu sunt făcuţi să stea pe loc. Un articol frumos e "Bisericuţele noastre", în care se revoltă că nici noi, nici străinii nu apreciază însemnătatea culturală a mânăstirilor bucovinene: "expresie de putere şi expresie de sensibilitate cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc." În "Pentru o altă istorie a gândirii româneşti"şi "Cum gândeşte sufletul românesc" încearcă să-şi dea seama dacă vom avea vreodată un sistem filosofic autohton, autentic şi coerent. În ultimul text, "Ardealul în spiritualitatea românească", afirmă că transilvănenii, prin istorica lor nemulţumire, sunt cei care ţin spiritul românesc treaz.
Ideile din volumul de faţă rămân destul de pertinente şi după mai bine de jumătate de secol de la publicare. În plus, Noica are darul scriiturii, spre deosebire de alţi gânditori care trebuie citiţi cu dicţionarul şi cartea de gramatică în mână. Per total, mi-a plăcut mult. Un gând mai arunc: citind despre "revolta" spirituală ardeleană, m-am gândit la supărările din melodiile vechi de la Kumm şi Luna Amară. Asta interdisciplinaritate, dom'le!