În octombrie a început al cincilea an şcolar în care autobuzul 133 mă ia aproape din uşa blocului şi mă duce aproape în poarta şcolii. 133-ul e responsabil, ajunge la timp dacă ajung la timp în staţie, nu prea are locuri libere, dar are geamuri pe care să le aburesc şi să desenez kanji-uri.133-ul e o constantă, un fir conducător pentru cel puţin 5 zile din 7, e vocea raţiunii şi alarma de la 6 şi un sfert de luni dimineaţa.
137-le, în schimb, e autobuzul pe care nu l-am luat niciodată. Autobuzul care a trecut pe lângă mine când nu aveam nevoie de autobuz, când îmi pocnea inima de fericire absurdă sau de disperare adolescentină la Operă. Nu îi ştiu programul, traseul, nu ştiu dacă are şoferi nervoşi sau radioul deschis pe CityFM. 137-le e "ce-ar fi dacă", mereu cealaltă ramură a unei decizii, povestea altora.
Autobuzele 5 şi 5 barat din Braşov îmi amintesc de vacanţa leneşă din februarie trecut. 5-ul ne-ar fi putut duce pe noi, încă-liceenii închişi în casă cu un dvd-player şi o haită de perne, de la apartament în Piaţa Sfatului; noi însă am mers de fiecare dată pe jos, râzând şi chiuind, oprindu-ne prin parcuri şi pe la chioşcuri de ţigări (fiecare cu ce-i place), teribil de încet. 5-ul e liniştea şi bucuria unui BigMac la 1 noaptea şi a unui ceai de lămâie la 5 dimineaţa, în pijamale şi cu prieteni dragi pe cealaltă canapea.
Nu m-a apucat vreo veleitate RATB-istică. Încerc să demonstrez printr-un exemplu neaşteptat o idee care bâzâie de ceva timp în ego-ul meu pseudo-filosofic. Şi anume că absolut orice lucru povestit spune ceva despre povestitor.
137-le, în schimb, e autobuzul pe care nu l-am luat niciodată. Autobuzul care a trecut pe lângă mine când nu aveam nevoie de autobuz, când îmi pocnea inima de fericire absurdă sau de disperare adolescentină la Operă. Nu îi ştiu programul, traseul, nu ştiu dacă are şoferi nervoşi sau radioul deschis pe CityFM. 137-le e "ce-ar fi dacă", mereu cealaltă ramură a unei decizii, povestea altora.
Autobuzele 5 şi 5 barat din Braşov îmi amintesc de vacanţa leneşă din februarie trecut. 5-ul ne-ar fi putut duce pe noi, încă-liceenii închişi în casă cu un dvd-player şi o haită de perne, de la apartament în Piaţa Sfatului; noi însă am mers de fiecare dată pe jos, râzând şi chiuind, oprindu-ne prin parcuri şi pe la chioşcuri de ţigări (fiecare cu ce-i place), teribil de încet. 5-ul e liniştea şi bucuria unui BigMac la 1 noaptea şi a unui ceai de lămâie la 5 dimineaţa, în pijamale şi cu prieteni dragi pe cealaltă canapea.
Nu m-a apucat vreo veleitate RATB-istică. Încerc să demonstrez printr-un exemplu neaşteptat o idee care bâzâie de ceva timp în ego-ul meu pseudo-filosofic. Şi anume că absolut orice lucru povestit spune ceva despre povestitor.
Intr-adevar ne legam foarte mult de mijloacele de transport, le transformam in ceva personal, la fel ca si timpul petrecut acolo, singuri - sau cu prietenii. Poarta amintiri, simtiri din trecut, ca niste cavouri ratacite.
RăspundețiȘtergereSi eu am avut un 133 vara asta, il luam de la timpuri noi unde mereu dormea un caine si o domnisoara frumoasa cumpara Libertatea. Cum spuneai, venea foarte des, dar 133ul meu nu e 133ul tau. Ma ducea la job, erau ultimele minute de "(doar cu) mine".
acum mi-am amintit, tot de 133, ca si-a spart traditia de autobuz serios, "scolar" acum vreo doi ani, cand am avut un prim sarut in autobuz.
RăspundețiȘtergerealte autobuze ai? imi plac povestile si din ce te-am mai citit, le spui frumos.
Mai am. Chiar şi alt 133, unul nocturn - şi la mine a suferit o transformare. Dar nu pot povesti acum, aici.. să treacă tăcerea arhivelor :)
RăspundețiȘtergereFiecare poveste e diferită spusă în alt moment de timp.