duminică, 24 august 2008

pauză.

Eliade spunea ceva cum că o moarte inteligent asumată e un fel de iniţiere. Îmi asum, deci, în mod inteligent moartea temporară a blogului. Voi reveni. Nu vă panicaţi.

duminică, 3 august 2008

Egocentrism (5)

Săptămâna asta am fost la ţară, am dormit mult, am început şi terminat o carte destul de voluminoasă. Zilele au cam trecut fără ceva notabil. Voiam să ies cu Maria la clubbing, dar nevoia ei de a face bagaje şi durerea mea de genunchi au conspirat înpotrivă-ne. De asemenea, s-ar putea să am o entorsă, după cum s-ar putea să nu. Dar doare şi mă voi plânge.
Altfel, nimic special. Linişte, căldură, o-Doamne-nu-vreau-să-mi-ratez-vara-de-după-liceu!

sâmbătă, 2 august 2008

Carte: "Cartea cu himere"

N-am urmărit eu cu cine ştie ce fidelitate colecţia asta de la Cotidianul, care a publicat cărţi bune (T. Capote, "Mic dejun la Tiffany" sau D. Pennac, "Domnilor copii") şi cărţi care m-au depăşit complet (H. Miller, "Tropicul Cancerului" sau M. Spark, "Domnişoara Brodie în floarea vârstei"). Această "Carte cu himere", antologie de proză scurtă fantastică, e în mare o carte bună, odată prin textele adunate şi a doua prin plimbarea printre curente şi stiluri literare pe care o oferă. Dar să detaliăm. (Posibil plictisitor. O să citească cineva toată asta?)
  • Voltaire, "Micromegas": două fiinţe din spaţiu ajung pe Pământ şi descoperă, cu destule bătăi de cap, câte ceva despre alcătuirea fizică, spirituală şi socială a oamenilor. Concepţiile umaniste ale autorului scapă din textul voit moralizator direct ("E vorba [în războaie] de a se şti dacă acest morman de noroi va aparţine unui om numit Sultan sau altuia căruia i se zice, nu ştiu de ce, Cezar. Nici unul, nici celălalt n-a văzut şi nu va vedea vreodată micul clţ de pământ cu pricina; şi aproape nici unul dintre acestea animale, care se ucid între ele, nu l-a văzut vreodată pe animalul pentru care ucid.") sau ironic ("Le promise că le va întocmi [oamenilor] o frumoasă carte de filosofie, scrisă foarte mărunt spre folosinţa lor, şi că în cartea aceea vor găsi esenţa lucrurilor. Şi chiar le încredinţă acest volum, înainte de plecare; fu dus la Paris, la Academia de Ştiinţe; dar, când secretarul îl deschise, nu văzu decât o carte cu totul albă: Ah, zise el, ştiam eu!").
  • E.T.A. Hoffman, "Moş Ene": într-o povestire exemplară pentru romantism se amestecă obsesii, exagerări şi motive filosofice, personaje extraordinare (tulburatul Nathaniel, care confundă realitatea cu coşmarul, angelica Clara, nemişcata Olimpia, demonicul avocat Coppelius). La nivel stilistic se remarcă construcţiile masive ("... în timp ce Coppelius îl înşfăca şi îl arunca într-un cerc în flăcări care se învârtea cu viteza unei furtuni, aducândul şi pe el în mijlocul tumultului.") şi retorismul ("Ah, minte nobilă şi profundă, striga Nathaniel în camera lui, doar tu şi numai tu mă poţi înţelege pe deplin!").
  • John William Polidori, "Vampirul": un tânăr de inteligent, sensibil şi familie bună, ca toţi tinerii eroi romantici, şi sora sa, un model de frumuseţe şi puritate, ca toate tinerele eroine romantice, devin obsedaţi până la distrugere de Lord Ruthven, care s-ar putea să fie sau s-ar putea să nu fie vampir. A nu se înţelege, din anterioara ironizare a clişeelor romantice, că nu e o povestire bună. Dar suferă de exaltarea şi ambiguitatea căutată a textelor din acea perioadă.
  • Honore de Balzac, "Elixirul de viaţă lungă": fiul destrăbălat (ce-mi place termenul) al unui nobil află, de la tatăl său pe moarte, de existenţa unui elixir care prelungeşte viaţa şi decide să-l păstreze pentru sine, dar neîndemânarea fiului său ("un spaniol pe atât de credincios pe cât era tatăl său de nelegiuit") provoacă o înviere ratată, luată de săteni drept miracol. Balzac foloseşte fantasticul mai mult ca pretext, vorbind despre moravuri, familie, ereditate şi psihologia mulţimii, aşa cum îi stă bine.
  • Prosper Merimee, "Venus din Ille": un pasionat al arheologiei asistă la descoperirea unei statui a zeiţei Venus care are, în ochii tuturor, un aer de cruzime şi bucurie dementă. Fiul anticarului care o descoperă pare să cadă victimă acestei deităţi păgâne, dispărând misterios în noaptea nunţii. Povestirea, una din preferatele mele, e scrisă prin ochii unui narator sceptic, care nici la sfârşit nu acceptă explicaţia supranaturală.
  • Nathaniel Hawthorne, "Fantoma doctorului Harris": naratorul acestui text în care nu se întâmplă nimic e singurul care continuă să-l vadă pe reverendul Harris în scaunul său obişnuit de la biblioteca publică, ceva timp după moartea acestuia. Fantoma nu vorbeşte, nu se mişcă, pare să vrea ceva, dar nu se ştie ce, deoarece naratorul preferă s-o ignore până când dispare. O poveste scurtă, ternă, dezamăgitoare.
  • Edgar Allan Poe, "Masca Morţii Roşii": în povestirea asta apar toate detaliile impresionante ale prozei lui Poe, inclusiv descrierile şi atmosfera de teroare nelămurită ("Cu siguranţă că erau groteşti. Era mult fast şi strălucire, erau siluete fantastice cu veşminte şi membre aberante. Erau închipuiri delirante ca plăsmuirile unui nebun."). Într-un castel somptuos, oamenii izolaţi de periculoasa Moarte Roşie întind mese şi baluri mascate, până când un străin aduce boala în refugiul lor.
  • Nicolai Vasilievici Gogol, "Nasul": un înalt funcţionar rus îşi pierde nasul, se chinuie câteva zile, după care şi-l găseşte reataşat de faţă. Ca şi la Balzac, la Gogol fantasticul e un artificiu stilistic, nuvela ironizând arficialul şi autoimportanţa cu care maiorul Kovalev îşi crează universul social. Limbajul e minunat de şchiop, cu repetiţii şi ticuri verbale semnificative: "pe deasupra, fiind primit în multe case de doamne: Cehtareva, consilier de stat, şi multe altele... Gândiţi-vă şi dumneavoastră mai bine... nu ştiu, stimate domn."
  • Charles Dickens, "Povestea drăcuşorilor care au răpit un paracliser": încă un text neremarcabil, în care crudul gropar Gabriel Grub face o excursie neaşteptată în iad şi devine mai bun. Limbajul sau compoziţia nu atrag atenţia, iar scopul moralizator e ratat lamentabil; Dickens, se pare, e făcut pentru proză semnificativ mai lungă.
  • Villiers de L'Isle Adam, "Vera": după moartea soţiei sale iubite, contele d'Athol continuă să trăiască, într-un mod dement de concret, cu amintirea ei. Naţiunea în sine nu e grozavă, dar descrierile sunt frumoase şi depăşesc, spiritualizate, clişeele romantice: "alături de perna pe care încă se mai zărea din danteluri urma căpşorului blond şi dumnezeiesc, văzu batista înroşită de picături de sânge în care, preţ de-o clipă, sufletul ei tânăr bătuse din aripi."
  • Ambrose G. Bierce, "Făptura blestemată": în jurul cadavrului unui fermier, un medic legist, un jurnalist şi câţiva martori încearcă să-i determine cauza morţii. Deşi evident neobişnuită, întâmplarea este tratată cu o oarecare superficialitate de personaje şi rezolvată de notele din carnetul mortului: "Ochiul uman este un instrument imperfect; raza sa este doar la câteva octave de scara cromatică reală. Nu sunt nebun; există culori pe care nu le putem vedea. Şi, Doamne ajută-mă! Făptura aceea blestemată are o asemenea culoare!"
  • Robert Louis Stevenson, "Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde": povestea o ştim toţi, dar puţini (presupun eu) au citit textul de la care provine. Care text e antrenant, mai lung decât mă aşteptam dar nu plictisitor, şi foloseşte tehnici narative care menţin interesul, cum ar fi personajele-martor şi inserarea de scrisori.
  • Oscar Wilde, "Fantoma din Canterville": ştiam eu de ce îl iubesc pe Wilde. În conacul Canterville, nou-sosita familie a consulului american tratează cu naturaleţe, o oarecare condescendenţă şi fără pic de teamă fantoma conacului. De ironia minunată a dandy-ului nu scapă nici englezii superstiţioşi şi rigizi ("[Fantoma] e cunoscută încă de trei secole, din 1854 de fapt, şi îşi face întotdeauna apariţia înainte de moartea unui membru al familiei. - Între noi fie vorba, la fel face şi doctorul, lord Canterville."), nici americanii exagerat de progresişti ("În multe privinţe era cât se poate de englezoaică şi era exemplul perfect că în zuia de azi avem foarte multe în comun cu America, mai puţin, deisgur, limba.") şi nici fantoma ("Îi reveniră în minte toate marile lui realizări, de la valetul care se împuşcase în cămară pentru că văzuse o mână verzuie bătând la fereastră pînă la frumoasa lady Stutfield care era obligată să poarte tot timpul o eşarfă neagră în jurul gâtului pentru a ascunde semnul celor cinci degete imprimate pe pielea ei ca o arsură şi care într-un sfârşit s-a înecat în balta cu crapi de pe King's Walk.")
  • Jerome Klapka Jerome, "Partenerul de dans": la sugestia tinerelor entuziaste ale balurilor, artizanul Nicholaus Geibel crează un dansator mecanic perfect, care scapă de sub control în final. Ciudată povestirea, care începe amuzant, cât se poate de jerome-k-jerome-scian, şi se termina tragic şi ambiguu.
  • Ruyard Kipling, "Întoarcerea lui Imray": pentru cineva care îl reducea pe Kipling la "Cărţile junglei" şi cunoscutul "If...", nuvela plasată în apăsător de torida Indie (şi care nu mi-e clar dacă e sau nu fantastică) a fost o surpriză. "Imray a reuşit imposibilul. Fără nici un avertisment, neavând nici un motiv imaginabil, în plină tinereţe, aflat în pragul realizării unei cariere, el a ales să dispară din această lume" şi absenţa lui constituie pretextul naraţiunii, de altfel bine gradate. Pentru curioşi, Imray apare în final.
  • Franz Kafka, "Metamorfoza": pe care n-o citisem până acum, dar o foloseam cu nonşalanţă în conversaţii, din auzite. Urât din partea mea. Gregor Samsa se transformă în gândac. Şi asta e oribil, nu doar prin fapt în sine, ci prin faptul că nimeni nu-şi pune întrebări: părinţii şi sora lui, ba chiar şi Samsa însuşi acceptă şi se adaptează (cu prea puţin succes) la noua situaţie. Rezultatul e un univers aberant, care vorbeşte, la nivel metaforic, de fragilitatea şi condiţionarea legăturilor dintre oameni.
  • Howard Phillips Lovecraft, "Chemarea lui Cthulhu": în întreaga lume sunt descoperite urme ale unui misterios cult al lui Cthulhu, coborâtor din zeii gigantici din altă lume care au creat oamenii. Nu sunt fană a teoriilor extratereste vechi, deci pentru mine n-a fost o încântare. Dar are descrieri puternice, grele, cu o notă evidentă de mister: "chiar materialul din care era făcut era necunoscut; deoarece piatra neagră-verzuie, aluneacoasă, cu fire sau grăunţe aurii şi cu striaţii, nu aducea cu nimic cunoscut din geologie sau mineralogie."
  • Julio Cortazar, "Funigeii": realism magic argentinian, minunat dozat, ambiguu şi deschis cât trebuie. Naratorul de persoana I întrerupe, fotografiind pe neaşteptate, o scenă întrucâtva dubioasă, procesează filmul şi descoperă că în fotografie, scena se desfăşoară fără întreruperea lui. Frumos redate şi emoţiile naratorului: "...şi am văzut mâna femeii acre începea să se strângă încetişor, deget după deget. Din mine n-a mai rămas nimic, o frază în franceză care nu va fi terminată niciodată, o maşină de scris care cade pe jos, un scaun ce scârţâie şi se zgâltâie, o ceaţă."
  • Ray Bradbury, "Ora zero": povestirile lui Bradbury, unul dintre cei mai buni scriitori de S.F. (în lista mea, cel puţin), erup de multe ori din cotidian, din spaţii recognoscibile, din "pe bune, ce-ar putea să se întâmple aici?". În "Ora zero", noul joc al copiilor din cartier se dovedeşte a fi preludiul unei invazii extraterestre care îi prinde pe adulţi nepregătiţi, în ciuda avertismentelor: "Cine pe cine invadează? - Marţienii invadează Pământul. Ei bine, nu chiar marţienii. Sunt - nu ştiu - de undeva de sus, arătă ea cu lingura."
A rezistat cineva până aici? Felicitări. Sunteţi pregătiţi pentru viitoarele şedinţe.