miercuri, 15 iulie 2009

Carte: D. Adams, "Ghidul autostopistului galactic"

Am citit prima dată cartea asta printr-a 11a, aşteptând infinit la porţile liceului german. (Dar asta e altă poveste.) Mi-a plăcut până la un punct, după care a început să mă obosească. La ultimul Bookfest am găsit-o redusă şi i-am mai dat o şansă.
În cele 5 volume ale "Ghidului" se întâmplă chestii s.f. În primele 20-30 de pagini, Pământul este distrus pentru a face loc unei scurtături hipergalactice, iar preşedintele universului, ale cărui două capete nu se înţeleg grozav unul cu celălalt, fură cea mai performantă navă inventată vreodată. În următoarele 700 şi ceva de pagini, totul devine semnificativ mai aiuritor. Personajele principale mănâncă la Restaurantul de la Capătul Universului, care călătoreşte în fiecare după-amiază la sfârşitul timpului pentru a oferi clienţilor spectacolul Apocalipsei. O rasă teribil de paşnică decide să distrugă universul pentru că filosofia lor nu îi acceptă existenţa. Într-un univers paralel, Pământul este ploios şi populat de animale mici şi deprimate, care comunică muşcându-se de picioare. Pentru cei cu curiozităţi metafizice, tot în "Ghid" se găsesc răspunsul la marea întrebaredespre viaţă, univers şi tot restul, ultimul mesaj al lui Dumnezeu către creaţia lui şi instrucţiuni despre cum să zbori.
Şi totuşi, în categoria science-fiction, "Ghidul" e printre cele mai proaste cărţi scrise vreodată. E aglomerată, incoerentă, lungă, se contrazice şi trece prin multe clişee şi pretexte folosite de prea multe ori. Cheia, bineînţeles, e să nu te gândeşti la asta. Pentru că toate evenimentele, toţi extratereştrii şi toate improbabilităţile infinite sunt doar scena pentru umorul absurd şi ironic al lui Adams, pe care eu una îl gust neaşteptat de mult. Prin text sunt aruncate aluzii culturale ("Era o baladă romantică şi dulce, care l-ar fi făcut pe McCartney mai bogat de zece ori şi l-ar fi determinat să uite de Kent şi de Sussex şi să oferteze direct pentru Hampshire.") şi aluzii la aluzii culturale ("afară este un număr infinit de maimuţe care vor să discute cu noi despre scenariul pe care l-au conceput pentru Hamlet"). Şi astea sunt doar începutul.
Marea problemă a cărţii rămâne, totuşi, mărimea demnă de clasicii ruşi. Care face o recenzie "cum trebuie" greu de scris. Şi încă mai greu de terminat altfel decât în coadă de peşte.

marți, 14 iulie 2009

Hai să vă spun

... despre ei doi. Despre cum nu mai am habar cum ne-am împrietenit. Despre primele discuţii, despre prima dată când mi-am turnat sufletul în faţa ei şi prima dată când l-am luat de mână pe el. Despre votka proastă din Cişmigiu, din clasa a 10a, despre serile de film şi popcorn la el, despre cum 4 dăţi din 5 ardeam juma' de pungă. Despre concertul E.M.I.L. din Tineretului, despre ziua ei din Underworld, acum dispărut.
Despre infinitele ei pasiuni pentru câte un neterminat cu laţe şi obiceiuri proaste, despre fata cu un an mai mică pe care a sărutat-o el, despre cum încă îi amintim de asta. Despre lunile în care ea îmi spunea "zâmbet tâmp" şi el nu mă mai chema pe-afară. Despre excursii, despre plictiseala cumplită şi prietenul nostru canadian de la Rânca, despre el scoţând limba în Piaţa Mare din Sibiu, despre ea şi superstarul clasei fiind ameţito-xenofobi în Braşov. Despre prima mare cu ei, cu un an prea târziu, cu bolţ pe plajă şi îngheţat în Vamă.
Despre cum încă dor plecările lor, despre cât de ciudat e să nu-i văd cu lunile. Despre planurile de a merge unii după alţii în ţările adoptive, despre facturile de telefon care depăşesc orice limită a bunului-simţ. Despre cum suntem disperaţi după vacanţe. Despre colegii noi ai fiecăruia, pe care cumva tot reuşim să-i cunoaştem.
Hai să vă spun despre noi trei. Hai să vă spun despre prietenie adevărată.

vineri, 10 iulie 2009

3 şi ceva

... zile de Best'Fest. În sfârşit iese articolul ăsta din ciorne.
Ziua Zero, plănuită şi aşteptată din ianuarie încoace. Nici unul dintre planuri nu s-a îndeplinit. Nu am intrat de mână cu un el, nu am găsit standuri de cercei, plaja era de-a dreptul meschină, iar de la Patrice încolo a început să toarne în ultimul hal. Zgribulită şi iritată de glumele proaste ale unui cunoscut, agăţată de gardul scenei, chirchită sub o umbrelă împreună cu alţi 5 oameni, am ascultat cu jumătate de ureche pe White Lies, care şi-au făcut treaba foarte frumos şi la locul lor. Şi am pândit decorurile şi instrumentele Ucigaşilor. Iar când Brandon, Dave, Mark şi Ronnie au urcat pe scenă, lumea a devenit perfectă. După mai bine de o săptămână, încă nu-mi revin din zâmbit şi încă nu-mi găsesc cuvintele. Sinapsele mele sunt arse de scânteile de pe "When you were young" şi de vocea a cin'şpe mii de oameni cântând "I've got soul, but I'm not a soldier".
Din ziua doi n-am înţeles mare brânză, pentru că am voluntariat. În pauze i-am mai auzit pe cei de pe scene şi mi-a plăcut semnificativ de Gabriella Cimli, care chiar are voce. Şi ajungem la Aftershock, pe care nu mă aşteptam câtuşi de puţin să-l gust. Drept pentru care m-am închis în containerul promoţional al berii X şi am numărat pahare. Groaznic. În pauze, în schimb, am avut surprize. M-au surprins Ulytau prin uşoara ciudăţenie a muzicii, Trooper prin sinceritate ("vă ţinem puţin de vorbă cât îi aşteptăm pe ei, pe MA-NO-WAAAR!") şi Holyhell prin vocea solistei, care mi-a amintit de Tarja de dinainte de fiţe şi despărţirea de Nightwish.
Apoi au urcat pe scenă îndelung-aşteptaţii regi ai metalului. Menţionez că eu nu metălesc de felul meu. Au început concertul, au cântat câte ceva, le-au căzut generatoarele, le-au înlocuit, au început "Heart of Steel". Aici e aici. Lacrimile pe care le aşteptam în primul rând la Killers şi-au făcut apariţia pe balada asta, în timp ce rupeam biletele întârziaţilor la spectacol. După puţin timp am terminat munca şi m-am strecurat clandestin în Zona A, de unde am urmărit partea cu vorbit-în-română şi dat-chitară-unui-fan ale spectacolului. Am plecat buimacă şi fericită şi am adormit în maşina lui G.
Iar luni m-am zbânţuit şi m-am prefăcut a cânta la petrecerea karaoke a voluntarilor. Mi-a plăcut de oamenii ăştia. De Ionuţ, care cred că încă sare din pat când aude sunet de walkie-talkie, de tipul care a cântat frumos "Come as you are" şi de prietena lui în rochie albă. Şi de ceilalţi. Ne vedem la anu'.

joi, 2 iulie 2009

Nostalgia

De unde şi colecţia de nuvele cu acelaşi nume. (Foarte bună, de altfel.) În refacere după Killers şi în căutarea cuvintelor, primesc o leapşă de la Adriana, care zice să-mi descriu o relaţie prezentă sau trecută doar prin melodii semnificative. Am reuşit să aleg una; urmează povestea.

Ne-am cunoscut destul de ciudat, schimbând încercări artistice şi melodii pe internet.

La rue Ketanou - Almarita

Ne-am aruncat amândoi cu capul înainte şi am iubit mult.

Emeric Imre - Nebunul de alb

Avea un CD cu discografia Leonard Cohen...

Leonard Cohen - So long, Marianne

... şi ceva Andrieş.

Alexandru Andrieş - Dimineaţa devreme

Mai scăpam pe la câte o zbânţuială...

Zdob si Zdub - Videli Noch

... sau o cântare în pivniţa lui, cu narghilea şi ploaia afară.

Oasis - Wonderwall

La fix un an, ne-au cântat nişte moşulici simpatici.

Deep Purple - Highway Star

Şi dup-aia s-a întâmplat ceva. Şi s-a terminat. Cu lacrimi şi spus chestii urâte. Acum suntem bine.

Greenday- Time Of Your Life

Leapşa merge la Maria şi D-ra Scorţişoară, desigur. Oricine altcineva e binevenit. Hai cu nostalgia