marți, 24 februarie 2009

Egocentrism: Leapşa

De la Maria. Ah, prima mea leapşă. Mă simt teribil de trendy. Regula evidentă este să completezi fraza începută cu caps lock.
  • SUNT încă adolescentă. Dar nu mai e mult. Cel puţin oficial.
  • AŞ VREA să fiu mai optimistă. Şi să nu mă doară picioarele.
  • PĂSTREZ mai ales bilete, dar şi câteva flori şi postere. A, şi chitanţe şi garanţii, din raţiuni practice.
  • MI-AŞ FI DORIT să fi făcut ceva cursuri de artă când eram mică. Sunt absolut incapabilă să desenez altceva decât stick-figures.
  • NU ÎMI PLAC unii oameni. Dar încerc să zâmbesc, să trec şi să mă bucur de oamenii care îmi plac.
  • MĂ TEM de eşec. Sau mai curând de a nu mă putea ridica dacă mă împiedic. (Metaforic vorbind.)
  • AUD ce cântă Natasha, iPod-iţa mea. Momentan, "Scarborough Fair" de la Sarah Brightman. Ah, tocmai s-a schimbat. "Revival" de la Soulsavers, care e superbă.
  • ÎMI PARE RĂU că îmi chinui apropiaţii cu depresii absurde.
  • NU SUNT o idealistă prostuţă. Dar cred în altruism şi în scenarii win-win.
  • DANSEZ prin cluburi. Am două picioare stângi şi perpetuu în ghips când e vorba de dansat chestii mai sofisticate.
  • CÂNT la pian, destul de prost, şi la concerte.
  • NICIODATĂ să nu spui niciodată. Habar n-am.
  • RAR îmi cumpăr singură lucruri, pentru că mă decid greu. Mi-e mai uşor să cumpăr cadouri.
  • PLÂNG cu pasiune şi inexplicabil. Ţine de mood-swings.
  • NU SUNT ÎNTOTDEAUNA atentă la cursuri. Ceea ce e o tâmpenie, pentru că dacă tot mi-am deplasat persoana până la facultate, aş putea să profit.
  • NU ÎMI PLACE DE MINE de prea multe ori. Dar lucrez la asta.
  • SUNT CONFUZĂ când interlocutorul sare între idei şi eu pierd conexiunea.
  • AR TREBUI să mă apuc de prezentarea la marketing pentru mâine.
Mai departe lui Cosmin, Tudor şi Flaviei.

luni, 23 februarie 2009

Carte: A. Codrescu, "Mesi@"

Marţea trecută am intrat în Cărtureştiul ăla micuţ, de lângă Edgar's Pub, atrasă de afişul cu "sale on English books". English books n-au fost să fie, dar m-am procopsit cu "Mesi@" lui Andrei Codrescu, ultimul exemplar, pe un raft pe jumătate ascuns şi redus de la 49 de lei la 4 lei 90. Măi să fie.
Necaracteristic mie, am să încep cu date despre autor. Andrei Codrescu s-a născut acum 62 de ani în Sibiu, de unde a plecat spre State la douăzeci de ani. (Carevasăzică, dacă vreau să ajung în librării, mă cam paşte. Dar divaghez.) Profesor de engleză la Universitatea Baton Rouge, poet şi prozator, se ocupă de revista suprarealistă Exquisite Corpse, care trebuie că e mare şi importantă de vreme ce am auzit şi eu de ea. De ce această introducere? Ca să ne bucurăm împreună de ironia unui roman scris de un român în engleză ("Messi@h" chemându-se el iniţial) şi tradus în română.
"Mesi@" are două personaje principale şi o haită de personaje secundare, mai toate delicioase. Primul personaj principal este Felicity, o detectivă rebelă şi ameţită din New Orleans, care îşi dă seama că proaspăt decedata sa bunică a donat 2,1 milioane de dolari unei secte religioase care propovăduieşte foarte apropiata apocalipsă. Încă din primul capitol sunt puse bazele viitoarei ei aventuri, într-o rugăciune Fecioarei: "Repară catedrala, Maică a Domnului, redă-mi şi biletul de loterie, şi fă-mă şi pe mine întreagă la loc şi dă-mi-i înapoi pe cei dragi mie, şi ia-o pe Grandmere la tine! conchise Felicity. Se ridică să plece. - Ah, adăugă, şi dă-mi şi mie orgasmul ăla!"
Contrapunctul Felicity-ei este Andrea, o orfană iugoslavă refugiată într-o mânăstire creştină din Ierusalim, care-şi reinventează trecutul la fiecare repovestire. Prin jurul celor două se agită un unchi excentric, membru în numeroase organizaţii secrete, un reverend cu pasiuni neortodoxe, prezentatori t.v. şi poliţişti, lideri religioşi ai cultelor din cele patru zări, Ioana d'Arc, Nikola Tesla, îngerul Zack şi Diavolul. Printre alţii. "Mesi@" este un roman suprarealist şi încă unul reuşit, care nu încearcă să se explice, ci curge natural. De fapt, nici nu ştiu unde curge, pentru că am fost distrasă de personaje. Einstein, de exemplu, are un rol episodic, încarnat în gigolo: "Einstein îşi încordă bicepşii tatuaţi. [...] Tocmai îşi oferise noul său trup unui client, într-un separeu pentru voyeurişti la Adult Videos pe Bourbon Street şi era mai bogat cu 20 de dolari. [...] Planeta rămâne încă un loc foarte interesant şi trebuie menţinută ca atare până când ultimul peşte de pe Bourbon Street şi ultima showgirl din Place Pigalle vor fi murit de plictiseală."
Un punct în minus pentru final, care, deşi nu e musai slab în sine, nu încununează haosul superb al textului. Un punct în plus pentru, ei bine, haosul superb de care vorbeam. Şi pentru fragmentele care m-au făcut să roşesc, scrise frumos şi amuzant, fără să pice în sordid. În concluzie, mi-a plăcut. Sunt dispusă s-o împrumut.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Carte: W. Irwin, M.T. Conrad, A. J. Skoble (eds.), "The Simpsons and Philosophy"

N-am fost niciodată un fan dement al Simpsonilor. Da, e un serial ok, mai inteligent decât multe alte desene animate, cu bancuri şi aluzii deştepte. (În "Simpsons the Movie", Homer spune "We live in Alaska now and we're not moving to the U.S.A. anymore". Două persoane din toată sala de cinematograf au început să râdă. Glumele deştepte au potenţial izolant.) Dar nu mi-a schimbat viaţa.
Iar filosofia mă depăşeşte. Toată clasa a 12a am studiat mitul peşterii, iar la cursul de Filosofia culturii de semestrul trecut am ajuns foarte pe sărite şi am citit doar Wittgenstein. (Drăguţ, de altfel.) Am noţiuni fantastic de vagi despre marii filosofi şi ce-au vrut ei să spună.
Ceea ce mă aduce la cartea de faţă. Această colecţie de eseuri, avertizează editorii, nu pleacă de la ideea că există un substrat intenţionat filosofic al serialului, ci de la premisa mult mai acceptabilă că există paralele între unele aspecte ale Simpsonilor şi teorii filosofice mai mult sau mai puţin celebre. În "Homer and Aristotle", de exemplu, tatăl familiei este analizat din punctul de vedere al eticii lui Aristotel, iar "Thus spake Bart" întreabă dacă fiul rebel ar coincide cu supraomul lui Nietzsche. Alte eseuri oferă o perspectivă mai largă, discutând despre rolul femeii ("Simpsonian Sexual Politics"), fericire ("Enjoying the So-Called «Iced-Cream»") şi marxism ("A (Karl, not Groucho) Marxist in Springfield"). La nivelul construcţiei textului, se vorbeşte despre tehnica aluziei ("The Simpsons and Allusion") sau despre parodie ("Popular Parody: The Simpsons Meets the Crime Film").
Cartea e pentru oameni deştepţi. Destul de deştepţi încât să împartă în propoziţii frazele lungi şi să caute în dicţionar cuvintele noi. Dar marele punct în plus, cel puţin pentru mine, a fost că explică de la zero noţiunile de filosofie, comunicare şi teorie literară pe care le foloseşte. Mai mult, exemplificate cu umor şi precizie pe baza Simpsonilor, noţiunile chiar îţi rămân în cap, destul de clare pentru a le folosi coerent într-o conversaţie. (Sau la un examen, îmi spune propria experienţă.)
Micul punct în minus al volumului este eterogenitatea. Diferiţii autori ai eseurilor au moduri diferite de a-şi organiza textul, unele fiind mult îngreunate de referinţe şi teoretizare extremă. Marea mea dezamăgire a fost să abandonez "What Bart Calls Thinking", eseul despre existenţialism, după ce am realizat că citeam o frază de patru ori pentru a ajunge la patru concluzii diferite. Dar în afară de asta, cartea e bine scrisă, într-o engleză delicios de pretenţioasă şi deştept-amuzantă. Ca Simspsonii.

sâmbătă, 7 februarie 2009

Oameni: De sesiune

A fost, a trecut. 16 zile, 10 examene, am ajuns la toate. Am doar o parte din rezultate, sunt satisfăcătoare. Dar să tragem concluzii.
  • Încă nu ştiu cum merge chestia aia cu învăţatul peste noapte. În toată sesiunea am dormit constant 7 ore pe noapte, uneori 8 sau 9. Nici despre borcanele de ness nu ştiu.
  • Ştiu, în schimb, cum e să ai nervii subţiiiri, subţiri de tot şi să te lase în momente care n-au nimic de-a face cu cauza nervilor tăi. Ştiu cum e să ai o mamă eroină, imens de răbdătoare, care face prăjituri, îţi dă vitamine şi încearcă să-l potolească pe taică-tu. Nu prea reuşeşte; pe de altă parte, nimeni nu prea reuşeşte.
  • Ştiu cum e să trimiţi un text solid şi bine argumentat unui profesor, explicându-i în detaliu de ce ar fi minunat să dai examenul cu altă serie, şi să primeşti înapoi un mail cu "ok". Atât. "ok".
  • Ştiu că la un examen cu cărţile pe masă e foarte eficient să fi citit, măcar în diagonală, cărţile respective. Mai mult, cărţile au oricum mari şanse să nu te ajute cu nimic.
  • Cât despre final, ştiu că începi să te simţi plictisit şi amorţit şi că trebuie să te scoată cineva afară din casă cu macaraua ca să te bucuri de vacanţă.
Nu cred că sunt nişte revelaţii extraordinare. Dar sunt liniuţe din povestea de sesiune pe care am promis-o. Pffuui, a trecut. Sunt studentă.

miercuri, 4 februarie 2009

Carte: A. Birkefeldt Ragde, "Plopii din Berlin"

Poate se întreba cineva, citind restul aproape-recenziilor ăstora, dacă există şi cărţi care să nu-mi placă. Răspunsul, după cum se va vedea, este afirmativ.
Apăruta cu Cotidianul, cărticica asta promite, pe ultima copertă, "o naraţiune alertă", cu "întorsături de thriller". Nici nu se pune problema. Din vreo 230 de pagini, 30 vorbesc despre înmormântări, alte 30 despre vitrine, vreo 100 pe puţin despre creşterea porcilor. Care aspecte vitale nu sunt neinteresante în sine. Doar că nu mă interesează pe mine.
Dar să povestim. Acţiunea din "Plopii din Berlin" nu se întâmplă în Berlin, ci în ţările nordice. Unde Margido, antreprenor de pompe funebre, Tor, fermier şi Erlend, decorator de vitrine află de atacul cardiac (sau aşa ceva) al mamei lor comune, ocazie de a se reuni familia. Tor are o fiică pe care n-a mai văzut-o de ani de zile, care apare şi ea la capul patului bunicii. Erlend e homosexual şi vine cu iubitul, după o absenţă de două decenii. În principiu, datele problemei sunt destul de interesante. Au potenţial. Pe care, din păcate, dna Ragde îl ratează magistral.
Naraţiunea e grea, încărcată de detalii exterioare şi săracă în sentimente, rece şi nordică. Singura concesie pe care sunt dispusă să o fac în critica acerbă a volumului este că într-adevăr transmite cu fidelitate golul dintre oameni specific scandinavilor. Atâta doar, că mie nu-mi place golul dintre oameni.