vineri, 16 martie 2012

H. Stein, „Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic”

Apărută la Nemira în aceeaşi colecţie cu nenumăratele „Ghiduri” (al Optimistului, al Pesimistului, al Leneşului, etc.), „Enciclopedia...” de faţă pare genul de cadou pentru prietenul căruia nimic nu-i convine. De-asta am fost un pic îngrijorată când am primit-o cadou.
Enciclopedie nu prea e, pentru că nici nu epuizează posibilele iritări cotidiene, nici nu le defineşte pe cele pe care le identifică. Ce face, în schimb, Stein, e să le clasifice alfabetic şi să explice de ce-l scot din pepeni. Cartea prezintă 115 motive de enervare constantă, de la adevăr la yin şi yang, trecând prin trecut, prezent şi viitor, muncă şi şomaj, prin toate anotimpurile şi prin colegi, şefi şi eleve în practică. Unele sub-capitole sunt adevărate mini-eseuri, rant-uri elaborate despre vreuna din vitregiile sorţii, în timp ce altele expediază rapid subiectul. De exemplu, artele moderne sunt bodogănite în numai două rânduri şi jumătate: „Pictura modernă este ca sushi. Orice om civilizat afirmă că-i place, dar, în realitate, nu este decât peşte crud cu orez rece.
Volumul nu-i rău, dar nici grozav, devenind amuzant nu atât la apariţia vreunei perle umoristice, cât din strângerea la un loc a mai multor glumiţe decente. Autorul are o mică pasiune pentru clasificări, găsind 4 tipuri de şefi (împăiaţi, mici Stalini, femei şi bătrâni mincinoşi) sau 2 de muzicanţi stradali (virtuozi staţionari şi nepoftiţi mobili, cei din urmă cu trei subgrupe). Iar pe final, într-o încercare de complicitate cu cititorul, acceptă că Xerox-ul e pus relativ de umplutură: „Am folosit denumirea Xerox pentru că aveam neapărat nevoie de un articol pentru litera X. Adică, aparatura firmelor Canon, Sharp, Ricoh, Minolta, Toshiba, Hewlett-Packard sunt cel puţin la fel de proaste.
Aoleu, stai. Ditamai dezacordul în fraza de mai sus, de neiertat nici prin enumeraţia interpusă între subiect şi predicat. Nenea traducătorul, 2, treci la loc. Iar voi, posibili viitori interesaţi de volumul prezent, faceţi cum vreţi. Dacă aveţi altă carte la rând, alegeţi-o pe-aceea. Dacă nu, puteţi să vă enervaţi pe Che Guevara – e între cârnatul de curry şi cheia Ikea.





marți, 13 martie 2012

Poveste din Vest

Săptămâna care tocmai se încheie mi-am petrecut-o în Transilvania, parţial cu munca şi parţial de dor de ducă. Şi mi-am amintit de ce mi-ar plăcea să mă mut acolo, dar nu definitiv.
Ce-mi place la Braşov şi la Sibiu e calmul. Viaţa nu pare să fie o cursă acolo, totul e cumva aşezat, potolit, luminos fără neoane şi cald fără radiatoare. Oamenii nu se împing pe stradă, prin autobuze sau prin metrouri – cu atât mai puţin cu cât nu au metrouri. Chelnerii nu te tratează la sictir, copiii molfăie covrigi în loc să urle, până şi câinii comunitari sunt prietenoşi şi traversează pe trecerea de pietoni.
Apropo de trecerea de pietoni şi de simţul civic în general. Ştiţi anunţurile alea sinistre din RATB, cu desăvârşita lor limbă de lemn, care te invită să „fii partenerul nostru pentru un transport de calitate” prin plata biletului? În Braşov, sunt înlocuite de un A4 simpatic şi realist: „Mai bine 1.5 lei pe bilet decât 100 pe amendă”. Zebrele din centru îţi cer să treci doar pe verde ca să „dai un exemplu copiilor”, iar Sibiul s-a autodeclarat „capitala bunelor maniere”.
Alt lucru fain la oraşele astea e că se pun în valoare. Da, în Braşov casele sunt renovate tot din două-n trei, unele amintind de semi-ruinele bucureştene. Şi da, în Sibiu renovarea e mai mult de faţadă, în centrul acoperit de fondurile europene de când cu Capitala Culturii. Dar tot parte să fie un efort cât de cât organizat şi mai constant decât eternele faceri şi desfaceri din dragul meu Bucureşti. Sigur, ajută şi clădirile în sine, cu toate ornamentele şi culorile şi ferestruicile ciudate şi...
Şi totuşi. E calm şi politicos, dar Sfântă Gogoaşă cu Brânză, parcă e prea calm şi prea politicos. Când pe Republicii nu se plimbă decât vântul la târzia oră 22, parcă mi s-ar face dor de haosul zgomotos din Centrul Vechi. Când aştepţi juma’ de oră nota şi numeri minutele rămase până la tren, numa’ dragă nu-ţi devine blândeţea ardelenească. Şi chiar şi fără termene limită, totul pare imperceptibil prea „scos din priză” ca să mă simt în largul meu.
Plus că-i frig, calitate de apreciat în miezul verii, dar mai puţin agreabilă în aşa-zisa primăvară curentă. Şi o ultimă avertizare: nu vă aşteptaţi ca trenul să plece din Sibiu la ora stabilită. Va pleca mai devreme, lăsându-vă în gară prietenul plecat după o sticlă de apă. Aşa că eu m-am topit de sete în tren via Braşov, iar el s-a hurducăit în autocar via Râmnicu Vâlcea. Ca să nu regretăm Transilvania prea tare.



vineri, 2 martie 2012

Butonul de restart

Sinceră să fiu, eu am o uşoară alergie la citatele motivaţionale. Mai ales la alea cu schimbat lumea, din zona buturugii optimiste care răstoarnă carul neiluminat. Şi totuşi, acum vreo 3 săptămâni, m-am oferit să pun umărul şi mintea la un proiect care fix asta vrea să facă: să schimbe, să răstoarne, să dea restart.
Restart în Educaţie e parte a proiectului Restart România, de care auzisem vag anul trecut. Mai precis, e un concurs de idei pentru platforme digitale care să aducă educaţia românească în secolul 21. (Sau măcar 20, dacă mă-ntrebi pe mine.) Mecanismul e simplu: ai o idee, o înscrii pe site, faci gălăgie în jurul ei şi aştepţi decizia juriului. Dacă le place, intri în cei douăş'cinci de finalişti, dintre care unul pleacă acasă cu bani de început şi susţinerea tehnologică pentru a face minunăţia să se întâmple.
Concursul a început oficial weekend-ul trecut. Neoficial, oamenii deschişi la cap de la TechSoup au venit la CROS şi au zis, citez aproximativ, "băi băieţi, noi nu vrem să facem o conferinţă şi să dăm două comunicate de presă". Aşa că am gândit împreună evenimentul de lansare, Imaginarium, o amestecătură de conferinţă, forum de discuţii, joc şi atelier de idei.
Cum a fost? Captivant. De la primul anunţ de "cine vrea să facem ceva mişto?" până la ultima cutie înghesuită în liftul de la MNAC duminică seara, timp de două săptămâni nu-mi tăcea gura despre ce surpriză pregătim viitorilor participanţi. Şi obositor, pentru că a fost făcut pe genunchi, cu furat timp în pauza de masă pentru scris articole şi cu seri lungi de planificat, testat şi râs uşor isteric în căsuţă. Şi foarte, foarte rewarding (cum traduci asta? "Mulţumitor" mi se pare inexact şi limitat.) când am văzut cum se leagă toate şi cum participanţii se prind în joacă, se aprind pentru ideile lor şi rezonează cu poveştile invitaţilor.
Cum a fost de cealaltă parte? Aflaţi de la Elena, Tudor şi Dan, din cât am putut eu să descopăr. Mi se pare că şi lor le-a plăcut. La mai multe, deci!
*Poza e de la Bogdan.