miercuri, 12 noiembrie 2008

Oameni: Musicalia

Acum două seri m-am deplasat cu tata la concertul Jean-Michel Jarre. Muzical, a fost ce mă aşteptam. Vizual, a fost creativ, chiar ciudăţel pe alocuri. Uman, a fost o experienţă grozavă.
În spatele meu, doi nenea, veniţi pe bilete de ocazie, dădeau cu părerea: "Sper măcar să facă şou, că muzica asta e aşa, de înmormântare!" - "Face, bă, n-ai văzut că testau reflectoarele?" În stânga mea, un francez ca la vreo 35 de ani îi cojea fistic fiică-sii blonduţe şi pistruiate, vorbind la telefon. În primul rând, doi pui de bogdaproste îşi făceau poză cu sintetizatoarele. Articolul ăsta nu e despre ei.
Ilustrul Jarre a venit pregătit. Cu trei colegi ascunşi în spatele unor pupitre cât ei de mari, dând impresia de barmani, liniştiţi, cel din mijloc chel. Şi cu un translator incredibil de incapabil de a sesiza părţile importante şi detaliile ilustrative din discursul artistului. Dar articolul ăsta nu e nici despre ei.
Omul în sine, legenda, tăticul muzicii electronice, e slab şi energic până la demenţă, tare bun la a crea legături cu publicul şi la a spune lucruri chiar o ţâră emoţionante. Cică prima scrisoare pe care ar fi primit-o după lansarea lui Oxygene ar fi fost din România. Bineînţeles, pentru mine asta nu are nici o importanţă - nu eram nici plănuită, ai mei nu se văzuseră la faţă. Dar a fost frumos. Poate previzibil, articolul nu e despre Jean-Michel Jarre.
Articolul ăsta e despre tata. Tata ca personaj pozitiv. Tata întors la 20 de ani, agăţat de marginea scaunului, cu ochii sclipind, fluierând segmentele cunoscute din concert. Tata explicându-mi în detaliu cum şi-a construit Jarre liota de instrumente şi baza lor de funcţionare, atât, atât de aproape să se oprească în drum ca să-mi facă o schemă. Tata ca personaj din scenele alea de parent-child bonding din filmele siropoase. Filmele siropoase au dreptate.