joi, 18 decembrie 2008

Carte: E. Cioran, "Schimbarea la faţă a României"

N-am citit cartea asta din pasiune. Am dat 20 de lei pe ea şi am citit-o prin autobuze, ducându-mă acasă să învăţ. Am citit-o cu ostilitate, cu "dintele" pe care îl am împotriva lui Cioran de când a deprimat-o pe Maria, cu frică de recenzia "3/4 academică, 1/4 publicistică" pe care trebuia să i-o elaborez, cu pixul în mână. Şi mi-a plăcut. Oarecum.
"Schimbarea la faţă a României" e scrisă în 1936, când intelectualii patriei se agitau să decidă unde să se ducă minunat de confuza cultură română. Cioran nu răspunde la întrebarea asta, mulţumindu-se să spună unde n-ar trebui să se ducă. Anume în lâncezeala fals-orientală, ruralistă şi ortodoxistă declamată de tradiţionalişti. Ne agăţăm prea mult de trecutul glorios şi uităm să facem ceva pentru viitor. Ne lăsăm conduşi, nebăgaţi în seamă, ne dăm singuri peste nas la orice iniţiativă de modernizare, oricât de şchioapă - la douăzeci de ani după mişcarea paşoptistă, junimiştii o demolează metodic, cerând "puţintica răbdare" caragialeană. Ne trebuie o revoluţie şi o dictatură care să ne arunce în Istorie, de vreme ce aşa s-au afirmat marile naţiuni.
Cam asta spune Cioran în 200 de pagini A5. Poţi să fii de acord, poţi să vezi lucrurile opus, poţi să te cerţi infinit pe "cine are dreptate". De ce să citeşti cartea? Tocmai pentru că poţi să discuţi infinit pe marginea ei. Cultura în sine este un concept atât de vag încât a alege şi a încerca să impui o anumită dezvoltare a ei ţine de utopie.
Poţi s-o mai citeşti şi pentru autor. Cioran scrie disperat, patetic (uneori în ambele sensuri), părând să simtă mai tare destinul României decât îmi simt eu examenele. Da, pe alocuri bate câmpii: "Îmi place-n clipele de tristeţe [...] să mă chinuiesc scufundat în durerile neamului meu. Iubesc blesteme aruncate de-a lungul veacurilor de acest popor şi mă-nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate-n umbră." Dar se vede că e pasionat, ceea ce e rar. Spuneam că n-am citit cartea din pasiune. Cam pe la mijlocul ei, am ajuns s-o citesc cu pasiune. Merită o şansă, dar cere răbdare.

sâmbătă, 13 decembrie 2008

Oameni: FCRP

Nu e un articol de popularizare al FCRP - SNSPA. (Ne plac acronimele. Curioşilor le recomand cu încredere motorul de căutare preferat.) E un articol pseudo-aproape-serios despre mine ca FCRP-istă şi despre punctele comune pe care le găsesc, de voie sau de nevoie, cu oamenii de acolo. Deci: cum ştii că o tânără sau un tânăr se bucură de primul semestru la FCRP?
  • Citeşte Cioran în autobuz. Se enervează teribil când ajunge la destinaţie şi trebuie să pună semn de carte la mijlocul unei peroraţii pasionate a mai-înainte-menţionatului.
  • Vorbeşte cu lejeritate de ICRM, TCRSS, TC, fără a aminti de ceva mai inteligibilele Filo şi Info. Identifică profesorii fie prin prima silabă a numelui de familie, fie prin adresa de mail.
  • Ştie adresa platformei de studiu şi parola pe de rost. Are adresa forumului "bookmarked". A uitat, în schimb, adresa wikipiediei.
  • Vede într-o icoană o expresie a pasivităţii şi subdeterminării teocentrice a poporului românesc, nicidecum o icoană în sine. Când se uită pe geam, cu jumătate de minte se gândeşte la pauză, cu cealaltă jumătate la marea trecere.
  • Are "angoaaase". Ştie care este definiţia irefutabilă a plagiatului. Nu râde a prost citind cuvântul "irefutabil".
  • Are în whatever-you-call-bara-din-josul-display-ului deschise câte două documente word, pdf-uri, Firefox-uri şi ferestre de messenger. Toate sunt legate de şcoală.
  • I se pare amuzantă replica "Ştiu un băiat la fecerepe." Chiar se gândeşte serios să-şi imprime mesajul pe un tricou.
  • Scrie pe blog despre cum îţi dai seama că eşti FCRP-ist în loc să scrie la ICRM sau TCRSS.
Nu sunt prea fericită de articolul ăsta. N-are structură argumentativă, afirmaţiile sunt nesusţinute statistic, citatele nu sunt marcate. E cu liniuţe. Dar până la urmă, aşa e şi subiectul. Cu liniuţe. Liniuţe de stres pe frunte, liniuţe de aşezare a textului în pagină şi, din fericire, zâmbete ca nişte liniuţe printre bănci.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Oameni: Autobuze

În octombrie a început al cincilea an şcolar în care autobuzul 133 mă ia aproape din uşa blocului şi mă duce aproape în poarta şcolii. 133-ul e responsabil, ajunge la timp dacă ajung la timp în staţie, nu prea are locuri libere, dar are geamuri pe care să le aburesc şi să desenez kanji-uri.133-ul e o constantă, un fir conducător pentru cel puţin 5 zile din 7, e vocea raţiunii şi alarma de la 6 şi un sfert de luni dimineaţa.
137-le, în schimb, e autobuzul pe care nu l-am luat niciodată. Autobuzul care a trecut pe lângă mine când nu aveam nevoie de autobuz, când îmi pocnea inima de fericire absurdă sau de disperare adolescentină la Operă. Nu îi ştiu programul, traseul, nu ştiu dacă are şoferi nervoşi sau radioul deschis pe CityFM. 137-le e "ce-ar fi dacă", mereu cealaltă ramură a unei decizii, povestea altora.
Autobuzele 5 şi 5 barat din Braşov îmi amintesc de vacanţa leneşă din februarie trecut. 5-ul ne-ar fi putut duce pe noi, încă-liceenii închişi în casă cu un dvd-player şi o haită de perne, de la apartament în Piaţa Sfatului; noi însă am mers de fiecare dată pe jos, râzând şi chiuind, oprindu-ne prin parcuri şi pe la chioşcuri de ţigări (fiecare cu ce-i place), teribil de încet. 5-ul e liniştea şi bucuria unui BigMac la 1 noaptea şi a unui ceai de lămâie la 5 dimineaţa, în pijamale şi cu prieteni dragi pe cealaltă canapea.
Nu m-a apucat vreo veleitate RATB-istică. Încerc să demonstrez printr-un exemplu neaşteptat o idee care bâzâie de ceva timp în ego-ul meu pseudo-filosofic. Şi anume că absolut orice lucru povestit spune ceva despre povestitor.