sâmbătă, 24 decembrie 2011

La anu'

Nu ştiu când s-a dus anul ăsta.
La început de ianuarie îngheţam în Băneasa, aşteptând zborul spre Bruxelles. Când am ajuns în camera de cămin, era atât de frig că n-am putut decât să deschid caloriferele şi să mă cuibăresc sub două pături. Prima zi am învăţat cu mânuşi; subliniatul era dificil.
În februarie îngheţam în Paris. O fi el oraşul luminilor, dar al căldurilor nu prea e. Am făcut picnic în Luvru, am chicotit ireverenţios în Notre Dame şi ne-am bucurat de Centre Pompidou. Ultimele zile în Bruxelles am strâns bagaje, am aşteptat rezultatele examenelor şi am încercat să nu pic în melancolie. Nu prea mi-a reuşit.
Am ajuns acasă de Valentine's Day şi au urmat două-trei luni fără mari evenimente. Ba nu, mint. Am fugit înapoi în Belgia pentru câteva zile însorite, care mai mult mi-au frânt sufletul, şi i-am văzut pe God Is an Astronaut.
Din vară, lucrurile au început să se precipite. În iunie mi-am dat ultimele examene la ASE şi am început să îngraş porcul în ajunul licenţei. La festivitatea de absolvire mi-a căzut drăcia aia de pe cap fix în frunte.
În primele zile din iulie m-am distrat de minune la B'Estfest. Într-o zi s-a lăsat cu arsuri şi bronz de tractorist, într-a doua cu pulover de lână şi bocanci. Dar a fost fain. Mai ales Mika, la care am rămas cu gura căscată cât de bun showman este.
Pe 11 iulie am dat licenţa, în să-le-zicem-aplauzele comisiei. M-am bucurat o ţâră, am sărbătorit cu un telefon nou şi am fugit în Vamă. Plănuiam să stau ceva vreme, să-mi pun gândurile în ordine. N-a fost să fie.
Pentru că pe 18 iulie am început să lucrez la Novel Ventures, un incubator de afaceri început pe genunchi de Bogdan Georgescu şi Tudor Chindea. Eram 14 cu toţii, majoritatea lipsiţi de orice fel de experienţă sau de aşteptări. Ne-am apucat să facem cercetare pentru câteva idei de afaceri şi să învăţăm din zbor cu ce se mănâncă viaţa reală şi treaba asta cu venitul la muncă. Mi-a plăcut, mi-a deschis capul şi n-am rezistat decât o lună, pentru că din septembrie... Dar să nu anticipăm.
Şi luna asta a fost întreruptă, la începutul lui august, de cea mai deschizătoare-de-ochi săptămână din viaţa mea. Am plecat în CROS Camp cu cinismul la mine, aşteptându-mă să fie încă un training motivaţional. În schimb, a fost un haos de emoţii şi încercări, de oameni cu adevărat extraordinari şi de momente cât se poate de dulci, fără să fie siropoase. Am ascultat poveşti şi mi le-am spus pe-ale mele, am alergat noaptea prin pădure, am învăţat să nu-mi sparg dinţii cu poi-urile şi am văzut răsăritul peste munţi. M-am întors cu ochii sclipind.
Din septembrie am început să lucrez la Kraft Foods. Titlul e de "Cross-Functional Trainee", care înseamnă, în mare, că sunt plătită să trec prin toate departamentele şi să învăţ cu ce se mănâncă. Ce-i cu adevărat fain e că nu mi se aruncă sarcini la întâmplare, cum aud că se întâmplă prin internship-uri. Nu. Fiecare departament vine cu o foaie de obiective, cu oameni dispuşi să te ajute şi cu responsabilităţi, întâi mai mici, apoi mai consistente. Deci e frumos.
În octombrie am început anul 3 la SNSPA. După prima săptămână am început să-mi număr viitoarele restanţe, pentru că, ei bine, prezenţa e condiţie de intrare în examen. Asta să-mi fie mie ultima problemă.
Luna trecută am fugit la Praga, pe care mi-o doream de jumătate de viaţă. Am fugit prin cât mai multe obiective turistice şi ne-am încrezut în harta asta pentru a găsi mâncare ieftină şi interesantă. Şi tot în noiembrie am intrat în programul de Autonomie în Învăţare şi am început să-mi pun întrebări. Şi obiective, dar momentan întrebările sunt baza.
Luna asta i-am văzut din nou pe Rome şi am intrat în departamentul de marketing, unde mă simt în fiecare dimineaţă ca un copil pe 25 decembrie. Ieri am făcut primul meu chec, care a ieşit prea ciocolăţos, iar azi am văzut pentru prima dată "A Nightmare before Christmas".
Ce-am învăţat? Că munca nu foloseşte la nimic fără un dram de baftă, iar bafta e degeaba dacă n-o prinzi şi nu munceşti pe ea. Că fericirea e, în continuare, în lucrurile mici şi în spaţiile dintre oameni. Că un şut în fund e un pas înainte. Am crescut, am început să fac pe adultul, să fac lucrurile de drag şi să-mi asum deciziile.
La anu'? Plănuiesc să trag de fiecare atom de informaţie din companie, să-mi iau înc-o licenţă, să mă lămuresc ce master şi pe unde mă cheamă, să citesc măcar la fel şi să scriu mult mai mult, să-mi iau carnetul şi să învăţ să merg pe bicicletă, să văd Barcelona şi, preferabil, multe alte oraşe frumoase, să urlu la concerte, să mă bucur de prietenii dragi şi de cunoştinţele întâmplătoare.
Pe scurt, să-mi fie bine, ceea ce vă doresc şi vouă. La anu' şi la mulţi ani.

sâmbătă, 23 iulie 2011

ABeCe

Ah, da, parcă aveam un blog. Dacă tăcerea îndelungată a adus la disperare şi ultimii rătăciţi de pe-aici, asta e. Fiecare are nevoie de un perete cu care să vorbească. Să şterpelim, deci, o leapşă de la maestrul Dragoş şi hai cu cultura: cărţi musai de citit, câte una pentru fiecare literă.
  • Ada sau ardoarea (Vladimir Nabookov) - sex, iubire, dramă şi poezie, nu musai în ordinea asta.
  • Blind Willow, Sleeping Woman (Haruki Murakami) - fantasticul bine temperat.
  • Ciberiada (Stanislaw Lem) - SF ca pretext pentru basme ca pretext pentru viaţă în general.
  • Dinţi albi (Zadie Smith) - de-asta.
  • Eu, robotul (Isaac Asimov) - n-are treabă cu ecranizarea, chiar e mişto.
  • Furnica electrică (Phillip K. Dick) - pentru că un pic de SF scris de un paranoic drogat n-a omorât pe nimeni. Decât cel mult pe autor.
  • Ghidul autostopistului galactic (Douglas Adams) - carte de citit o lună şi râs în metrou. Cam mult SF la rând, să mă îngrijorez?
  • History of the World in 10 1/2 Chapters (Julian Barnes) - sau, mai simplu, orice de Julian Barnes, care nu poate greşi.
  • Istorie şi mit în conştiinţa românească (Lucian Boia) - pe cuvânt că asta a fost prima care mi-a venit în minte ca remarcabilă.
  • J - pauză.
  • K - aş zice "Kafka la malul mării", dar evit dublurile de autori, cu atât mai mult cu cât Murakami, deşi minunat, nu e musai în topul meu.
  • Luminiţa, mon amour (Cezar Paul-Bădescu) - de-asta. O carte care gâdilă şi doare.
  • Middlesex (Jeffrey Eugenides) - pur şi simplu uimitoare, n-am putut s-o las din mână.
  • Nostalgia (Mircea Cărtărescu) - da, bine, Orbitor e capodopera. Pe mine m-au fascinat nuvelele.
  • O mie şi una de nopţi - parţial ca să mă laud ca-m citit-o, dar mai ales din amintirea primei veri în care am stat trează o noapte întreagă citind.
  • Palatul viselor (Ismail Kadare) - între "O mie şi una de nopţi" şi "1984".
  • Q - nici nu cred c-am citit vreuna cu Q.
  • Ridicole iubiri (Milan Kundera) - tot nuvele, că pofta vine mâncând. Ca şi Barnes, Kundera nu poate greşi. Cum o fi să trăieşti cu perfecţiunea literară?
  • Semne bune (Terry Prachett şi Neil Gaiman) - mult, mult prea amuzant modul în care se completează stilurile lor de-a scrie. Şi pentru că personajul cel mai fain e un diavol.
  • Totul despre băieţi (Nick Hornby) - uşurică, dar plină de învăţăminte. Nici filmul nu-i rău, deşi, desigur, mai bine citiţi.
  • Urbancolia (Dan Sociu) - dacă ţineţi la "poveştiri adevărate" şi duritate de limbaj.
  • Visătorii (Gilbert Adair) - nestructurată, adolescentină, stângace. Fermecătoare, deci.
  • What the Dog Saw (Malcom Gladwell) - poate cea mai puţin planificată din cărţile lui, dar scrisă cu aceeaşi curiozitate şi capacitate de a privi lucrurile din mai multe direcţii.
  • Xenocid (Orson Scott Card) - nu-i musai cea mai bună din saga lui Ender, dar aveam o literă de ocupat.
  • Y - nici aici nu ştiu.
  • Zilele regelui (Filip Florian) - de-asta.
În articolul viitor, observaţii despre facultate şi absolvire, muncă şi plăcere, dragoste şi frică şi viaţă în general. Sau tot despre cărţi, dacă mă loveşte lenea.

miercuri, 13 aprilie 2011

Alte cărţi, alte scurtături

Pentru că, nu-i aşa, oricum suntem prea ocupaţi să citim, respectiv scriem o recenzie de la cap la coadă. Temă pentru acasă: de găsit punctul comun dintre toate cărţile de mai jos.
  • Nick Cave, "And the Ass Saw the Angel". Ass, adică măgarul, ca să clarificăm. Iar titlul e luat din biblie. Euchrid trăieşte, mut şi izolat, într-un sătuc mult prea religios din Sudul american. Mama lui e o alcoolică înnebunită de băutura prost rafinată; tatăl lui prinde şi torturează animale de plăcere. Pentru a scăpa de o secetă prelungită, sătenii omoară în bătaie prostituata locală şi zeifică un copil lăsat pe treptele bisericii. Premisele astea dure nu sunt cu nimic îmblânzite de parcursul poveştii sau de finalul de-a dreptul înspăimântător. Cartea cu totul e întunecată, dar te ţine lipit de canapea pân-o termini. Deci Cave ştie şi să scrie, nu doar să cânte.
  • Giovanni Sartori, "Homo videns". Din bibliografia relativ obligatorie a facultăţilor de comunicare şi din tenebrele anilor '90 târzii apare Sartori, duşman declarat al televiziunii, internetului şi modului în care acestea ne dobitocesc. Dacă secole de-a rândul ne-am chinuit să creăm o cultură participativă, spune el, acum ne lăsăm pradă dominaţiei imaginii, care ne cere aprobarea fără comentarii şi ne adoarme spiritul critic. Mai mult, concernele media aleg ce ştiri ajung la privitori, selectându-le după potenţialul de a şoca, nu după importanţa reală; de-asta, de exemplu, ajungem să votăm candidatul care ţipă mai tare în perioada electorală. Per total le zice bine nenea, cu mici scăpări; anticipează importanţa puţin ridicolă pe care o vor căpăta discuţiile online, dar nu-şi imaginează cum pe internet va fi loc şi pentru jurnalism independent. Aş fi curioasă ce mai scrie acum.
  • Nora Iuga, "Hai să furăm pepeni". Aici chiar n-are rost să povestesc acţiunea; cartea e o lungă scrisoare de dragoste pentru limbaj şi memorie. Pornind de la mult prea mediatizatul caz al fetiţei de 11 ani lăsată gravidă de unchiul ei, Iuga începe o pendulare delicioasă între propriile amintiri şi scene imaginate pe baza ştirilor, amintind printre rânduri că unele poveşti nu se pot spune în alb şi negru, ci mai curând în ambigue nuanţe de gri. Ca de obicei, nu m-am putut abţine să mă întreb cât din partea autobiografică e "pe bune" şi cât e înfrumuseţare artistică. Dar nu prea contează.
  • Iain Banks, "The Steep Approach to Garbadale". De pe copertă se anunţa telenovelă. Aşa a fost. Şi tare mi-a plăcut. Familia lui Alban a făcut avere dintr-un board game (cum se traduce asta?) şi acum se întreabă dacă să vândă compania. Alban, căci el e personajul mai mult sau mai puţin principal, şi-a pierdut mama când era mic, în circumstanţe neclare, s-a îndrăgostit în adolescenţă de verişoara lui, a dispărut din afacerea familiei pentru a deveni pădurar, iar acum s-a întors să lege iţele poveştii. Finalul e cu şchepsis. Şi totuşi, de ce să citim o telenovelă? Pentru stil, la care Banks pare să se priceapă. Personajele sunt frumos făcute, iar stările prin care trece Alban, descrise tocmai cât să te identifici, fără explicaţii penibile. Plus momente de pricepere scriitoricească de care să te bucuri ca un plod de Crăciun; povestea unei nopţi cu prea multe substanţe ilicite e spusă în cinci pagini fără punct, de exemplu.
Cam atât, să nu obosim. Aţi găsit punctul comun? Să sparg suspansul?

luni, 28 februarie 2011

Acasă

Sunt două săptămâni de când m-am întors în Bucureşti. N-am scris nu ca să prelungesc suspansul, ci pentru că am tot alergat încolo şi-ncoace ca o găină decapitată. (Da. Sper că vă imaginaţi.) Şi pentru că am vrut să mi se mai aşeze gândurile.
Ultimele zile în Bruxelles au fost scoase din filme. Ne-am motivat în sfârşit să facem lucrurile pe care le amânam, "că mai e timp". Eu am ajuns la Atomium. Dezamăgitor sau, mai curând, m-ar fi dezamăgit dacă aş fi avut aşteptări. Am început să ne conducem la gară. Am oftat subtil pe deasupra ultimei cine împreună. Am mai băut o bere în Delirium, un absint peste drum, o tequila lângă şi am plecat acasă cu câte un pahar şutit. Asta, pardon, găsit. Am făcut ultimele poze. Şi apoi ne-am luat la revedere.
Da, a fost trist. Plutea o atmosferă de înmormântare pe deasupra pastelor nocturne. Da, şi mie mi-au intrat nişte muşte strategice în ochi. Dar ne-au trebuit doar câteva zile de "acasă" ca să ne dăm seama că suntem privilegiaţi. Trăim pe un continent relativ limitat, cu multe zboruri ieftine şi fără pene de internet. (Pene? Pane?) "La revedere" poate fi înţeles textual, iar legăturile făcute în jumătate de an nu se şterg peste noapte.
În concluzie? Încă mă gândesc. Încă zâmbesc a prost şi încă aleg pozele pe care să le lipesc pe uşă. Mai e mult până să ştiu cum m-a schimbat semestrul ăsta. Dar aşa, la prima mână, mă văd mai fericită şi mai liniştită. Şi mai "acasă", oriunde aş fi.
Nu vă îngrijoraţi, dacă mă mai claxonează multe maşini pe trecere, PE VERDELE MEU!, îmi revine şi fermecătorul cinism.

luni, 7 februarie 2011

Carte: S.D. Levitt & S.J. Dubnet, "Superfreakonomics"

Ce face studenta la varii specializări economice, abia ieşită din cea mai solicitantă sesiune cu care a împărţit vreodată parcursul şcolar? Pune mâna şi devorează o carte despre economie.
Sau, ca să fiu exactă, o carte despre metoda economică, aplicată la orice. Nu despre bani şi produse, explică autorii de la bun început, ci despre cum se leagă între ele evenimentele relevante statistic, indiferent de domeniu. Iar domeniile, desigur, sunt alese ca să şocheze. Din primul capitol suntem iluminaţi privind aplicarea legilor cererii şi ofertei la salariul câştigat de prostituate. Continuăm cu profilul unui terorist, cu descoperiri un pic neliniştitoare despre failibilitatea medicilor, cu o discuţie despre altruism sau egoism fin deghizat şi cu soluţii simple împotriva schimbărilor climaterice. Se sare dintr-una într-alta, natural, fără a căuta concluzii definitive, ci doar scoţând la lumină laturi mai puţin cunoscute ale unor subiecte mereu pe tapet.
Din punctul ăsta de vedere, Levitt şi Dubnet ar părea un duo de Malcom Gladwell-i, atraşi de neaşteptatul cotidian. Nu chiar. Dacă la Gladwell, reflectorul cade mereu pe cazurile excepţionale, pe evenimentele şi oamenii care ies din comun şi-l schimbă pentru restul lumii, în "Superfreakonomics" miza sunt evenimentele mari pe care, se pare, le înţelegem destul de puţin. Ştiaţi, de exemplu, că acum câteva zeci de ani, dezastrul climatic la ordinea zilei era răcirea globală? Sau că o singură erupţie vulcanică "sănătoasă" anulează efectele câtorva ani de poluare? Sau că faimosul caz Kitty Genovese, citat mereu ca semn al apatiei criminale a epocii moderne, a fost povestit cu totul altfel decât s-a întâmplat?
Bine, asta ar putea părea trivia. Şi nimeni n-ar trebui să fie Wikipedia de serviciu. E ok. Cartea mai are o miză: cum să te asiguri că testele şi cifrele pe care ţi le oferă chiar măsoară ceea ce vrei să măsori? Exemplul care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel al testelor psihoeconomice privind altruismul nativ al oamenilor. Testul iniţial permitea subiecţilor doar să împartă din banii primiţi, aşa că, vrând-nevrând, păreau generoşi; o variantă îmbunătăţită, cu opţiuni mai apropiate de realitate, a arătat că, în majoritate, nu ne jenăm să luăm banii unor necunoscuţi.
În rest, stilul e lejer şi nepretenţios, domeniile destul de interesante, iar termenii economici, când apar, explicaţi în două vorbe. (Deşi rămâne un bonus interesant pentru studentul obosit să descopere că mai ţine minte ceva de pe la cursuri.) Da, probabil că statisticile pot fi disputate şi da, cu siguranţă subiectele au fost alese pentru potenţialul de a şoca. Dar e o carte uşor de citit, amuzantă, logică şi coerentă, care te face un pic mai deştept. Cât să-ncepi cu bine semestrul doi.