Poveşti scurte

M-am lenevit un pic la citit, trebuie să recunosc cu ruşine, tristeţe şi alte sentimente negative. M-am trecut iar pe nuvele şi poveşti scurte, ca să nu adorm în mijlocul capitolului şi să uit ce se întâmplă pe-acolo.

Maureen F. McHugh, "Mothers and Other Monsters"

Tema comună din poveştile tipei sunt relaţiile dintre oameni, pe un fundal fantastic. De exemplu, în "Ancestor Money", o britanică moartă de mult trebuie să ajungă în China pentru a primi ofrandele lăsate de strănepoţi. "Nekropolis" descrie o societate islamică din viitor, în care o parte din sclavi sunt androizi, iar  "The Cost to Be Wise" se desfăşoară pe o colonie planetară în care localnicii refuză să folosească tehnologii post-industriale.

Interesant e că toată ştiinţifico-fantasticăraia nu distrage atenţia de la poveştile foarte umane pe care McHugh le spune cu talent şi fără judecată. Din contră, în unele poveşti trebuie să fii atent ca să prinzi firul de univers alternativ în care se întâmplă. În "The Lincoln Train", e menţionată în treacăt tentativa de asasinat care l-a lăsat infirm; am trecut rapid prin istorie, varianta Wikipedia, ca să mă conving că n-a fost aşa şi în realitate.

Punctul forte: clar personajele şi situaţiile în care sunt puse. În "Frankenstein's Daughter", o mamă se chinuie să-şi apere fiica născută prin clonare de curiozitatea şi judecata celor din jur. Naratoarea din "Oversite" simte că-şi pierde mama din ce în ce mai afectată de Alzheimer şi fiica adolescentă din ce în ce mai rebelă. Puncte slabe: amestecul de poveşti mai reuşite şi mai slabe şi aerul de depresie care pluteste peste mai toate situaţiile. Da' familii fericite nu există, fir-ar?

Aimee Bender, "The Girl in the Flammable Skirt"

Nu mai ştiu cum s-au nimerit cărţile astea una după alta, da' sunt cam din acelaşi film. Şi Bender spune poveşti scurte, între neobişnuit şi de-a dreptul fantastic. Primul paragraf din prima poveste, "The Remember", arată la ce să te aştepţi: "My lover is experiencing reverse evolution. I tell no one. I don't know how it happened, only that one day he was my lover and the next he was some kind of ape. It's been a month and now he's a sea turtle."

Aşa că fiecare poveste începe cu un moment greu de crezut şi continuă de-acolo, de multe ori în cu totul altă direcţie decât de aştepţi. În "Call My Name", când o moştenitoare plictisită agaţă un bărbat în tren, nu te aştepţi ca el s-o ducă acasă, s-o lege şi... atât: "Lady, I don't think it's gonna happen. I wanted to cut your dress. I don't really want to fuck you, that's just not what I'm looking for today. Sorry if I was misleading." Ba mai mult, uneori nici personajele nu observă nimic neobişnuit. În "Drunken Mimi", o sirenă se înscrie la liceu fără nici o problemă: "She was very beautiful, hair slightly greenish which everyone attributed to chlorine. Eyes purplish which everyone attributed to drugs."

Dacă ar fi de ales între "Mothers..." şi "The Girl...", aş merge pe a doua pentru că e un pic mai dulce şi mai puţin deprimantă.

Mike Ormsby, "Never Mind the Balkans, Here's Romania"

Deşi, dacă voiam să evit mugurii de depresie, nu ştiu ce m-a apucat cu "Never Mind...". Ormsby e britanic, a ajuns în România ca jurnalist şi a rămas, s-a căsătorit şi scrie despre ţara lui adoptivă. Poveştile sunt sincere. Şi asta... e îngrozitor de trist. În câte 3-4 pagini reuşeşte să descrie situaţii care ne sunt mult prea cunoscute, de la birocraţia arogantă şi poliţiştii căutători de şpagă până la sărăcia de la sat şi cruzimea învăţată de mic în faţa blocului.

Şi dacă ar fi poveşti izolate, tot ar fi ceva. Dar nu-i greu să recunoşti că momentele povestite sunt simptome ale unor atitudini generalizate. Când Ormsby e îngrijorat de viteza maşinii în care se află, taximetristul îi spune că europenii sunt proşti pentru că respectă limita de viteză "even when there are no cops around!". Discutând cu un chelner care lucrase în străinătate, află că prietenii lui reduc experienta la elemente tangibile: "Most folks I meet are only interested in how much money I earned. If I talk about some city I visited, they think I'm showing off."

S-a întâmplat să deschid cartea imediat după o discuţie cu un prieten belgian, care nu înţelegea de ce nu sunt încântată să mă întorc în România. I-am trimis link-ul în loc de explicaţie.

Recomandări de nuvele găsiţi şi pe Thought Catalog. Iar eu mă duc să găsesc timp pentru tot ce-aş vrea să citesc.

Mai mişcă?

Nu ştiu cum se face, că dacă am timp, n-am idei şi invers. Aşa că acum am vreo două post-it-uri cu posibile aberaţii tocmai când îmi prind, din nou, urechile în cursuri. Nu că m-aş plânge de cursuri. Semestrul ăsta, universitatea ne-a înscris într-o competiţie de la L'Oreal, Brandstorm, aşa că mă înec în U&A-uri pentru piaţa de şampon din Asia şi parcă mă încearcă un pic de dor de lunile de marketing din Kraft. Nu de alta, dar interesul meu practic pentru biscuiţi e mai mare decât cel pentru cele n-şpe mii de chestii de plimbat prin păr.

Dar să nu deviem. Mai mişcă? Mai mişcă. Citeşte pentru şcoală, se preface că învaţă spaniolă pe Duolingo, nu se plictiseşte de seri semi-liniştite cu mâncare faină şi prieteni şi mai faini şi recent a alergat după castele prin sudul Germaniei. Mai scrie? Cam puţin, deşi a început să povestească, pentru beneficiul cititorilor internaţionali, cum e cu iubirea virtuală, cum (nu) merge cu olandeza şi ce-ţi face un oraş de 2 pe 2.

Revin, deci. Până atunci, s-aveţi un Valentin ne-înspăimântător. Sau să ignoraţi ziua, că parcă aşa e cul.

Nedumeriri muzicale

Aş zice că mi-am abandonat de mult visele de celebritate internaţională via carieră muzicală de un imens succes. Doar că nu cred că le-am avut vreodată. În schimb m-a prins bine de tot microbul mersului la concerte; acum sunt dispusă să mănânc iaurt cu covrigi ca să-mi cumpăr bilete. (Ceea ce e dificil într-o ţară unde nu se găsesc covrigi. Dar să nu deviem.) Pe final de 2012 am avut o lună muzicală de vis, cu 4 concerte în 3 ţări, care m-au lăsat cu câteva întrebări.

Cum să cânţi la trompetă într-o trupă rock?

18 noiembrie: Mark Lanegan & Creature With The Atom Brain, Cirque Royal, Bruxelles

De Lanegan şi de muzica lui întunecată sunt aproape obsedată de la sfârşitul liceului. După ce am plecat la Viena mai mult ca să-l ascult cântând cu Soulsavers şi mi-am sărbătorit mutarea la Bruxelles cu suspinat după el şi Isobel Campbell, am aflat că e singur în turneu şi m-am gândit că merită un bilet de tren. (Şi de concert.)

Despre Mark şi trupa lui de belgieni tineri şi zbuciumaţi, numai de bine, desigur. Când au terminat cu Hangin' Tree era să sar de pe scaun. Dar surpriza plăcută a serii au fost Creature With The Atom Brain, de care auzisem vag. Băieţii ăştia alternativi m-au ţinut în priză toată ora în care s-au manifestat. Cel mai fain a fost că se tot înmulţeau pe scenă, ajungând la sfârşit să fie 8-9 oameni pe scenă, inclusiv 3 băieţi cu instrumente de suflat. (Instrumentişti de suflat? Instrumente-de-suflatişti?) De unde descoperim că trompeta e un instrument valid şi pentru altceva decât fundalul unei simfonii.

Cum să faci doamnele de 50 de ani să dea din buric?

24 noiembrie: Shantel, Limburg Popzaal, Heerlen

Bineînţeles că pentru mine Shantel, căruia îi atribuiam mai multă cetăţenie română decât are de fapt, era doar băiatul ăla care cântă cu Mărgineanu despre gagică-sa regină a Transilvaniei. S-a întâmplat să văd anunţul pentru concert cu nişte prieteni din Nemţia, care s-au arătat mai entuziaşti decât mine, şi ne-am gândit că tot n-avem ce face sâmbătă seara. Aşa că am mers.

Bine am făcut. Două ore şi ceva n-am stat potolită, zbuciumându-mă din toate încheieturile pe gypsy-electro-ul miştocar care răsuna în teatrul din Heerlen. (La alt etaj se dansa Lacul Lebedelor. Na-ţi multiculturalitate!) Şi nu eram singura. Publicul, de la puştii de 15 ani, îmbrăcaţi în aproape-aceeaşi cămaşă în carouri până la cuplurile respectabile aproape de pensie, se zbuciuma cu acelaşi entuziasm. Iar duduia din faţa mea, într-o rochie de dantelă şi supraelastic şi tocuri de pe care eu mi-aş rupe gâtul, a petrecut la un moment dat 10 minute pe ceas învârtindu-se pe loc. E şi asta o treabă.

Cum să ai energie cât tot publicul?

1 decembrie: Florence + the Machine & Spector, Treptow Arena, Berlin

Măcar că ştiam de concert din vară, de când am conspirat să ne trimitem un prieten în căutarea muzicii bune, nu m-am învrednicit să-mi iau şi eu bilet. Aşa că iată-mă de Sfântă Zi Naţională, cu o oră înainte să se deschidă uşile, fâţâindu-mă de la un capăt la celălalt al cozii şi încercând să ochesc vreun nene cu bilete de ocazie. Am găsit o tanti, am negociat într-o germană mai minimală ca house-ul minimal şi n-am dat decât de două ori mai mult decât preţul oficial. Deh, prostia se plăteşte.

Spector au fost simpatici, dar nu extraordinari şi nici prea energici. În schimb, d-ra Florenţa m-a lăsat în mod repetat cu gura căscată. Încă nu mi-e clar cum poate cineva să petreacă ore întregi cântând şi alergând pe ditai scena, povestind cum s-au născut unele melodii şi cerându-ne să cântăm şi să sărim. Eu, una, n-am ţinut pasul nici cu a 10a parte din cât s-a agitat dumneaei. Am ieşit în gerul german râzând de bucurie - varianta extremă a previzibilului zâmbit tâmp post-concert.

Cum sună un cor de op'şpe mii de fani?

18 decembrie: Muse, Sportspaleis, Antwerp

Încă un concert care era sold out înainte să mă dezmeticesc din orice gând comercial, Muse venea şi cu bonusul de a fi în seara dinaintea celui mai nasol examen din sesiunea de Crăciun. Când s-a eliberat un bilet via prietenii prietenilor, m-am autoconvins că e un semn şi m-am urcat în tren cu notiţele pentru Return on Marketing după mine. (N-am recapitulat nimic, desigur, pentru că m-am prins în ultima carte a lui Ariely - dar asta-i altă poveste.)

Palatul Sporturilor din Antwerp are o capacitate de 18 mii şi ceva de oameni şi era plin ochi. Au început cu ceva de pe albumul nou, parcă Unsustainable, şi eu m-am surprins dând din cap ca un căţeluş de pus pe bord, în ciuda oarecarei mele aversiuni pentru dubstepăreală. Au continuat tot într-un suflet, cu ruperi de ritm şi treceri de la imnuri de bătălie la dulcegării cu Matt la pian. Care Matt, de altfel, alerga surprinzător de mult pentru cineva cu piciorul abia scos din ghips. Iar când s-au întors la bis cu Starlight, toţi cei 18 mii din sală am scos brichetele şi am început să cântăm. A fost magic, pe cuvânt!

*Poza e de pe SongKick.

Rămân doar două întrebări acum. Unde mergem data viitoare? Şi unde găsesc şi eu nişte covrigi?