vineri, 27 noiembrie 2009

Uimitori

Încep într-o notă personală. De o săptămână sunt mândră membră Advice Students, cum voiam de câteva luni. În departamentul de Relaţii Internaţionale, mai precis, unde o să-mi pun la bătaie româna pitorească, engleza impecabilă şi franceza mizerabilă pentru discuţii, colaborări şi schimburi cu alte organizaţii, fie ele din ţară sau de-aiurea.
Şi preşedinta Advice, care scrie aici, a zis cândva, în tenebrele perioadei de probă, că dacă stai pe lângă oameni mişto, devii şi tu mişto. Am ridicat dintr-o sprânceană, la început. Ce, uimitor-icimea e contagioasă? Dar am început să sper că este. Aşa că vorbesc despre trei oameni uimitori, pe care mă bucur tare să-i fi întâlnit.
Despre Ioana, cel mai des se spune "nu ştiu cum reuşeşte". Cum reuşeşte, adică, să facă două facultăţi şi să fie integralistă. Să aibă cel puţin câte un deget, dacă nu chiar toată mâna şi juma' de picior în fiecare proiect Advice. (Şi sunt multe.) Să fie o prietenă apropiată, iubitoare, sinceră şi necritică, să muncească dacă e de muncit, să petreacă dacă e de petrecut. Să păstreze contactul cu toată lumea, să facă ordine şi de mâncare. Să fie, pe scurt, stăpână pe situaţie şi responsabilă fără să devină adult naşpa.
Pe Dan (fără link) l-am cunoscut în Deltă şi m-a uimit prin calm. Aş folosi gluma aia cu poza din dicţionar la definiţia cuvântului, dar e veche. Dan-ul acesta calm, înalt şi cu doar un an mai mare e plecat acum cu un Erasmus în Franţa. După ce vara a lucrat o lună la Banca Naţională. După ce într-o vacanţă anterioară a urcat pe Mont Blanc. Nu mă înţelegeţi greşit, ştiam că există oameni care le fac pe toate astea. Doar nu ştiam că sunt... oameni. Cu nasu' între ochi, pasiune pentru Noica şi preferinţă pentru Timişoreana la halbă. Şi calmi.
Iar profu' de retorică este de departe cel mai deştept om pe care l-am cunoscut vreodată. Nu pentru că pare să fi citit tot ce s-a scris vreodată în comunicare şi domeniile conexe. Nici pentru că predă vreo 4 materii şi ţine pasul cu muntele de teme pe care le cere. Ci pentru că şi-ar permite lejer să fie naşpa, sever, cocoţat pe o platformă a ştiinţei absolute. Şi nu e. Ci chiar vorbeşte cu noi, chiar ne provoacă minţile adormite şi chiar îi pasă dacă pricepem. Ba, ocazional, mai şi discută despre declaraţia de dragoste perfectă şi pune în joc bilete la bal pentru exerciţii rezolvate. Mie seminarul de luni îmi înseninează toată săptămâna.
Concluzie. Când o să fiu mare, vreau să le fac pe toate ca Ioana, cu calmul şi convingerea lui Dan şi deşteptăciunea şi deschiderea profului de retorică. Simplu, nu?

miercuri, 18 noiembrie 2009

Fericiri mici

S-a mai zis şi-o să se mai zică: fericirea nu e chestia aia mare, care te izbeşte odată peste ceafă de-ţi zguduie celulele. Fericirea e seria de fericiri mici, de mulţumiri momentane, de păci (permiteţi-mi pluralul) de cinci minute.
Fericirea e priveliştea oraşului pe care îl iubeşti şi îl urăşti, seara, de la etajul 7, sub pătură şi în papuci pufoşi. Sau discuţia cu un prieten nou despre vieţile voastre atât de diferite şi oamenii pe care vă uimesc pe amândoi. Sau mirosul de popcorn la cratiţă, ars şi împrăştiind fum gros în toată bucătăria. Sau berea cumpărată din primul aproape-salariu omului care te-a împins de la spate să crezi în tine. Sau chiulul nevinovat de la un seminar şi foşgăitul prin frunze uscate, pe sfârşit rece de toamnă. Sau cărţile cumpărate spontan, pentru că treceai pe lângă târgul de carte şi aveai bani în buzunar.
Astea au fost fericirile mele mici, de luni până azi. Bucăţelele de bine pe care mi-ar părea rău să le uit printre rânduri. Test neanunţat: pe voi ce v-a bucurat din 16 noiembrie 2009 încoace? Care v-au fost, vorba Twitter-ului, cele #3lucruri frumoase?

marți, 3 noiembrie 2009

Nu toţi

Nu toţi vedem lumea la fel. Nu avem aceleaşi ţeluri, aceleaşi bucurii şi aceleaşi drame. Nu ne înţelegem cu aceiaşi oameni, nu vrem să bem aceleaşi beri cu ei. (Paranteză. Am auzit o teorie cum că prieten ţi-e cel cu care ai băut 10 beri, nu musai în aceeaşi seară. Nu că-i faină?) Nu trăim aceleaşi momente, iar când le trăim, nu tragem aceleaşi învăţături şi aceleaşi amintiri din ele.
Nu toţi ne văd la fel, iar şansa ca cineva să ne vadă complet, pe toate părţile şi în toate momentele, e mai mică şi mai mică decât degeţelul de furnică. Dar încep să cred că asta e parte din distracţie. Mie, una, mi s-au spus de toate. Mi s-a spus că sunt încurajator de optimistă sau deprimant, obositor, insuportabil de pesimistă. Că sunt exagerat de caldă şi (citez) "pupicioasă" sau prea rece, ţepoasă şi caustică. Că sunt prea sinceră sau prea închisă. Că sunt (citez din nou) "proastă de bună" sau înfiorător de egoistă. Deşteaptă sau limitată şi prea puţin dispusă să învăţ. Şi probabil că aşa e. Probabil că sunt toate astea.
M-am apucat din nou să mă gândesc la asta citind comentariile de aici. (Self-promo nesimţit, desigur.) Articolul de faţă nu se vrea o revoluţie filosofică. Doar că nu stric adevărul ideilor repetându-le, iar mie-mi trebuie să mi le repet. Haideţi, în cor: nu toţi vedem lumea la fel. Ceea ce e grozav, pentru că ne-am plictisi grozav la exact acelaşi film.