vineri, 24 septembrie 2010

Poveşti din Bruxelles

Mişto titlu, ştiu. Am ajuns de 12 zile şi deja s-au strâns atât de multe, că nu ştiu cât de coerentă o să mai fiu. Aşa că o să spun câte două vorbe despre ce contează.

Locul. Bruxelles-ul e cel puţin bilingv, după cum afli uitându-te la numele străzilor. Mai e şi capitala Belgiei şi, judecând după instituţii, a Europei. Drept urmare, engleza e monedă de schimb, ceea ce-i tare bine pentru abia-ajunşii nelămuriţi şi nesiguri pe franceza lor de baltă. Bruxelles-ul are un centru frumos, clasic şi turistic. Şi haotic, cumva. Nu ca Balcanii, e drept, dar nici tras cu rigla ca oraşele germanofone. Aşa că te poţi uita liniştit în sus şi poţi face poze artistice.

Dar Bruxelles-ul adevărat e dincolo de primul ring, în cartierele puternic individualizate după etniile majoritare. Pentru că da, aici se vorbesc 180 de limbi. Şi se găsesc pieţe enorme, târguri de vechituri, restaurante cu de toate şi terase paşnice, unde să bei o bere. Pe care ai de unde s-o alegi, pentru că belgienii se pricep la asta. 

Şcoala. Din câte pare după primele zile, e ceva mai serioasă şi mai ancorată în realitate ca la noi. Proful de marketing a deschis cursul povestindu-ne despre cei 20 de ani petrecuţi în fruntea departamentelor de multinaţionale. Am început să rânjesc inexplicabil. Cursurile la ei au câte 3 credite, aşa că am 9 semestrul ăsta. Ne descurcăm, suntem bine. Ce mă miră, totuşi, e că nu au seminarii. Au, în schimb, un Intranet incredibil de util şi plin de cursuri. Un fel de forum FCRP în zilele lui bune. Şi cămine scumpe, dar tare civilizate. În camera mea am un fost şemineu.

Oamenii. Ei, aici e-aici. Sunt tentată să fac inventar de ţări; persoanele cu care am petrecut mai multă vreme până acum sunt o franţuzoaică, o norvegiancă şi un lichtenstein-ian. (Aşa s-o fi zicând?) Mă aşteptam să ajung într-un mediu internaţional, dar nu-mi dădeam seama cât de internaţional e oraşul cu totul, chiar şi dincolo de limitele veselului grup de Erasmuşi. Care, apropo, conţine vreo 120 de oameni. De-asta, cursurile în engleză chiar sunt în engleză, spre dezamăgirea flamanzilor rătăciţi printre noi.

Sunt oameni şi oameni. Unii cu care n-am mare lucru în comun şi oameni cu care văd lumea fix la fel, în ciuda diferenţelor geografice şi de vârstă. Oameni care, cel puţin momentan, sunt în decor şi oameni de care ştiu deja că o să-mi fie dor. Ce mi se confirmă e că suntem toţi la fel, dincolo de diferenţe. Şi că ne place berea. 

Că veni vorba de dor. Nu mi-e încă dor de casă, dar tare aş vrea să fie câţiva oameni dragi aici, cu mine. Ca să-i duc în magazinele de antichităţi şi să le arăt de unde să cumpere ciocolată ieftină. Ca să le aleg eu berea, după ureche, dar poate o nimeresc. (Da, berea e un leit-motiv. Poate o să treacă, doar să mă obişnuiesc.) Ca să am un motiv să merg la Atomium. Ca să le gătesc semipreparate şi să-i plimb pe la muzeele deschise joi noaptea.

Nu vă mai ţin. Aveţi de muncit mâine, iar eu trebuie să duc gunoiul. Selectiv, desigur.


duminică, 12 septembrie 2010

La revedere, momentan

Mâine plec pentru 5 luni din ţară. Sunt fericita posesoare a unei burse Erasmus la Hogeschool-Universiteit din Bruxelles. Ştiam din aprilie, dar până acum n-am realizat. Acum chiar se întâmplă, m-a lovit gândul, în timp ce împachetam şosetele. Apropo, aveţi idee cât hal de spaţiu pot ocupa şosetele într-un geamantan?!
Revenind. Viaţa mea se află acum într-un geamantan de 30 de kile, plus rucsac pentru laptop, plus un colet de trimis cu curierul. Cum să plece copilul fără pătură şi tigăi, mai ales că are să stea la cămin? Teancul de hârtii oficiale are două degete; majoritatea sunt de la ASE, desigur. Care, ca o paranteză, îmi dau ei nişte bani, iar de restul descurcă-te. În fine, merge şi-aşa.
Plec dintr-un Bucureşti în demolare, pe care nu ştiu dacă o să-l mai recunosc la întoarcere. Şi care totuşi mi-e drag, în felul lui şchiop şi contradictoriu, mai mult ca scenă a întâmplărilor frumoase decât ca frumuseţe în sine. Şi mă duc într-un oraş în care n-am fost niciodată, într-o ţară în care n-am fost niciodată, unde se vorbesc două limbi. Una o vorbesc la nivel de baltă, cealaltă deloc. Las' că ne descurcăm noi.
Plec dintr-o rutină cât de cât stabilită ca s-o iau de la zero, fără să ştiu să gătesc sau să calc. Plec de lângă ai mei, pentru prima dată din existenţa mea cocoloşită, şi de lângă soră-mea care a început să se smiorcăie de ieri dimineaţă. Plec de lângă multe cunoştinţe, un număr decent de prieteni şi câţiva oameni infinit de dragi, de care o să-mi fie dor în fiecare zi. 
Mă întorc în februarie. Să fiţi cuminţi.

vineri, 3 septembrie 2010

Cărţi pe scurt

Citesc mai repede decât scriu recenzii. Iar am rămas în urmă. N-o să scriu câte un articol despre fiecare. Dar, pentru că asta e tarlaua mea şi fac ce vreau cu ea, o să scriu câteva vorbe despre iulie-ul şi augustul meu de lectură.

  • Will Self, "Cum trăiesc morţii". Păi cum să trăiască? Lumea de apoi este o suburbie a Londrei, în care, de altfel, trăiesc şi câţiva vii. Cartea o urmăreşte, în principiu, pe Lily Bloom, care îşi deapănă amintiri din noua ei locuinţă postumă. Apar şi fetele ei, Charlotte cea plictisitor de responsabilă şi micuţa drogată Natasha. Pe alocuri am râs, pe alocuri m-a trecut cu fiori. Şi mă înclin în faţa traducătoarei (Alexandra Coliban, după cum scrie pe prima pagină), care a salvat multe jocuri de cuvinte, iar pe restul le-a explicat bine.
  • Mario Vargas Llosa, "Mătuşa Julia şi condeierul". Asta mi-a plăcut mult, pentru că e lungă şi încurcată. Povestea principală îl urmăreşte pe narator, scriitor aspirant de 18 ani şi proaspăt îndrăgostit de o mătuşă prin alianţă, o divorţată fâşneaţă şi deschisă la minte de 32 de ani. La postul de radio local, un scriitor bolivian produce drame radiofonice pe bandă, scriind şi înregistrând în fiecare zi. Poveştile astea mici, introduse drept capitole separate, servesc de pretext unor idei, personaje şi scene foarte, foarte puternice. Mi-a rămas în cap povestea bărbatului care, traumatizat de accidentul în care a ucis un copil, se duce la psiholog, care îi spune să-şi accepte pornirea subconştientă de a răni copii. Cartea are 364 de pagini scrise mic şi sfârşit relativ fericit, la care am ajuns după 10 ore de citit intensiv. E faină. Dacă în traducere e aşa faină, mai c-aş învăţa spaniolă.
  • Maria Ellis, "Carte de colorat pentru orbi". Singura din care m-am obosit să-mi iau notiţe, pentru că prea mi-au atins o coardă sensibilă. Naratoarea se întoarce în satul copilăriei, îşi reîntâlneşte un prieten din copilărie şi încearcă să dezlege iţele încurcate ale familiei sale. Ellis scrie realist, cu sinceritate, şi despre gropile de la marginea drumului, şi despre frica de a te arunca în apă, şi despre ura posacă a mamei vitrege, dar şi despre pacea de a te simţi acasă, şi despre fericirea de a te ţine de mână cu cineva drag. Viaţa aşa cum e, cu bomboane şi murături, fără exagerări şi filosofie ieftină. Iar cea mai frumoasă frază din toată povestea e asta: "dacă plămânii mei ar fi respirat aşa cum iubeam eu, aş fi murit de mult sau, în tot cazul, aş fi fost destul de des în comă".
  • Malcom Gladwell, "What the Dog Saw". Ca toate cărţile lui Gladwell, cartea asta e despre de toate. Despre succesul în teleshopping şi calităţile pe care le căutăm la sosul pentru paste, dar nu şi la ketchup. Despre câini, anticoncepţionale şi genii în domenii teoretice şi practice. Colecţie de articole şi studii scrise de-a lungul vremii pentru The New Yorker, "What the Dog Saw" e, fundamental, o pledoarie pentru a vedea lucrurile din alte unghiuri şi a nu înghiţi păreri şi concepţii pe nemestecate. Iar felul lui de-a povesti, combinând interviuri cu istorii şi studii "traduse" în limbaj natural, e de-a dreptul captivant.
  • Gary Shteyngard, "Absurdistan". N-are nimic de-a face cu albumul Adei Milea. E despre un evreu rus cu un tată mafiot, o prietenă latina din New York, un tovarăş drogat şi o pasiune pentru rap întrecută doar de pasiunea pentru mâncare. Pentru a pleca din Rusia în Vest, Mişa trece prin republica caspică (cacofonie acceptată?) Absurdvani, supranumită Absurdistan, unde poate face rost de un paşaport fals. Sub valurile de votkă şi caviar, sub marea de încurcături şi replici superficiale, Mişa are un suflet cum cred eu că trebuie să fie sufletul rusesc: înclinat spre extreme şi în durere, şi în fericire. Pentru mine, asta a fost miza romanului, nu "fina satiră socială" anunţată pe copertă.
  • Jean-Lorin Sterian, "Lorgean". Încă o carte (după Mesi@) găsită la Cărtureşti cu 5 lei şi propulsată în virtualul meu top al preferinţelor de lectură. Naratorul îşi duce existenţa urbană, la marginea cool-ului, cu slujba vag creativă şi prietenii hipsteri, până când, spre sfârşit, are o experienţă care îi schimbă viaţa. Dacă încerci să desparţi adevărul de ficţiune sau de exagerare, pierzi distracţia de a citi. Ce-i drept, unele scene sunt evident imaginate, cum ar fi cea în care directorul unei companii, pentru a avansa în carieră, îşi scoate chirurgical coloana vertebrală. Dar toate celelalte sunt cel puţin plauzibile, scrise cu ironie, umor şi un praf de referinţe pop-culturale, că aşa ne stă bine.

Atâta decât. Să ne auzim cu bine.