joi, 18 decembrie 2008

Carte: E. Cioran, "Schimbarea la faţă a României"

N-am citit cartea asta din pasiune. Am dat 20 de lei pe ea şi am citit-o prin autobuze, ducându-mă acasă să învăţ. Am citit-o cu ostilitate, cu "dintele" pe care îl am împotriva lui Cioran de când a deprimat-o pe Maria, cu frică de recenzia "3/4 academică, 1/4 publicistică" pe care trebuia să i-o elaborez, cu pixul în mână. Şi mi-a plăcut. Oarecum.
"Schimbarea la faţă a României" e scrisă în 1936, când intelectualii patriei se agitau să decidă unde să se ducă minunat de confuza cultură română. Cioran nu răspunde la întrebarea asta, mulţumindu-se să spună unde n-ar trebui să se ducă. Anume în lâncezeala fals-orientală, ruralistă şi ortodoxistă declamată de tradiţionalişti. Ne agăţăm prea mult de trecutul glorios şi uităm să facem ceva pentru viitor. Ne lăsăm conduşi, nebăgaţi în seamă, ne dăm singuri peste nas la orice iniţiativă de modernizare, oricât de şchioapă - la douăzeci de ani după mişcarea paşoptistă, junimiştii o demolează metodic, cerând "puţintica răbdare" caragialeană. Ne trebuie o revoluţie şi o dictatură care să ne arunce în Istorie, de vreme ce aşa s-au afirmat marile naţiuni.
Cam asta spune Cioran în 200 de pagini A5. Poţi să fii de acord, poţi să vezi lucrurile opus, poţi să te cerţi infinit pe "cine are dreptate". De ce să citeşti cartea? Tocmai pentru că poţi să discuţi infinit pe marginea ei. Cultura în sine este un concept atât de vag încât a alege şi a încerca să impui o anumită dezvoltare a ei ţine de utopie.
Poţi s-o mai citeşti şi pentru autor. Cioran scrie disperat, patetic (uneori în ambele sensuri), părând să simtă mai tare destinul României decât îmi simt eu examenele. Da, pe alocuri bate câmpii: "Îmi place-n clipele de tristeţe [...] să mă chinuiesc scufundat în durerile neamului meu. Iubesc blesteme aruncate de-a lungul veacurilor de acest popor şi mă-nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate-n umbră." Dar se vede că e pasionat, ceea ce e rar. Spuneam că n-am citit cartea din pasiune. Cam pe la mijlocul ei, am ajuns s-o citesc cu pasiune. Merită o şansă, dar cere răbdare.

sâmbătă, 13 decembrie 2008

Oameni: FCRP

Nu e un articol de popularizare al FCRP - SNSPA. (Ne plac acronimele. Curioşilor le recomand cu încredere motorul de căutare preferat.) E un articol pseudo-aproape-serios despre mine ca FCRP-istă şi despre punctele comune pe care le găsesc, de voie sau de nevoie, cu oamenii de acolo. Deci: cum ştii că o tânără sau un tânăr se bucură de primul semestru la FCRP?
  • Citeşte Cioran în autobuz. Se enervează teribil când ajunge la destinaţie şi trebuie să pună semn de carte la mijlocul unei peroraţii pasionate a mai-înainte-menţionatului.
  • Vorbeşte cu lejeritate de ICRM, TCRSS, TC, fără a aminti de ceva mai inteligibilele Filo şi Info. Identifică profesorii fie prin prima silabă a numelui de familie, fie prin adresa de mail.
  • Ştie adresa platformei de studiu şi parola pe de rost. Are adresa forumului "bookmarked". A uitat, în schimb, adresa wikipiediei.
  • Vede într-o icoană o expresie a pasivităţii şi subdeterminării teocentrice a poporului românesc, nicidecum o icoană în sine. Când se uită pe geam, cu jumătate de minte se gândeşte la pauză, cu cealaltă jumătate la marea trecere.
  • Are "angoaaase". Ştie care este definiţia irefutabilă a plagiatului. Nu râde a prost citind cuvântul "irefutabil".
  • Are în whatever-you-call-bara-din-josul-display-ului deschise câte două documente word, pdf-uri, Firefox-uri şi ferestre de messenger. Toate sunt legate de şcoală.
  • I se pare amuzantă replica "Ştiu un băiat la fecerepe." Chiar se gândeşte serios să-şi imprime mesajul pe un tricou.
  • Scrie pe blog despre cum îţi dai seama că eşti FCRP-ist în loc să scrie la ICRM sau TCRSS.
Nu sunt prea fericită de articolul ăsta. N-are structură argumentativă, afirmaţiile sunt nesusţinute statistic, citatele nu sunt marcate. E cu liniuţe. Dar până la urmă, aşa e şi subiectul. Cu liniuţe. Liniuţe de stres pe frunte, liniuţe de aşezare a textului în pagină şi, din fericire, zâmbete ca nişte liniuţe printre bănci.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Oameni: Autobuze

În octombrie a început al cincilea an şcolar în care autobuzul 133 mă ia aproape din uşa blocului şi mă duce aproape în poarta şcolii. 133-ul e responsabil, ajunge la timp dacă ajung la timp în staţie, nu prea are locuri libere, dar are geamuri pe care să le aburesc şi să desenez kanji-uri.133-ul e o constantă, un fir conducător pentru cel puţin 5 zile din 7, e vocea raţiunii şi alarma de la 6 şi un sfert de luni dimineaţa.
137-le, în schimb, e autobuzul pe care nu l-am luat niciodată. Autobuzul care a trecut pe lângă mine când nu aveam nevoie de autobuz, când îmi pocnea inima de fericire absurdă sau de disperare adolescentină la Operă. Nu îi ştiu programul, traseul, nu ştiu dacă are şoferi nervoşi sau radioul deschis pe CityFM. 137-le e "ce-ar fi dacă", mereu cealaltă ramură a unei decizii, povestea altora.
Autobuzele 5 şi 5 barat din Braşov îmi amintesc de vacanţa leneşă din februarie trecut. 5-ul ne-ar fi putut duce pe noi, încă-liceenii închişi în casă cu un dvd-player şi o haită de perne, de la apartament în Piaţa Sfatului; noi însă am mers de fiecare dată pe jos, râzând şi chiuind, oprindu-ne prin parcuri şi pe la chioşcuri de ţigări (fiecare cu ce-i place), teribil de încet. 5-ul e liniştea şi bucuria unui BigMac la 1 noaptea şi a unui ceai de lămâie la 5 dimineaţa, în pijamale şi cu prieteni dragi pe cealaltă canapea.
Nu m-a apucat vreo veleitate RATB-istică. Încerc să demonstrez printr-un exemplu neaşteptat o idee care bâzâie de ceva timp în ego-ul meu pseudo-filosofic. Şi anume că absolut orice lucru povestit spune ceva despre povestitor.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Oameni: Musicalia

Acum două seri m-am deplasat cu tata la concertul Jean-Michel Jarre. Muzical, a fost ce mă aşteptam. Vizual, a fost creativ, chiar ciudăţel pe alocuri. Uman, a fost o experienţă grozavă.
În spatele meu, doi nenea, veniţi pe bilete de ocazie, dădeau cu părerea: "Sper măcar să facă şou, că muzica asta e aşa, de înmormântare!" - "Face, bă, n-ai văzut că testau reflectoarele?" În stânga mea, un francez ca la vreo 35 de ani îi cojea fistic fiică-sii blonduţe şi pistruiate, vorbind la telefon. În primul rând, doi pui de bogdaproste îşi făceau poză cu sintetizatoarele. Articolul ăsta nu e despre ei.
Ilustrul Jarre a venit pregătit. Cu trei colegi ascunşi în spatele unor pupitre cât ei de mari, dând impresia de barmani, liniştiţi, cel din mijloc chel. Şi cu un translator incredibil de incapabil de a sesiza părţile importante şi detaliile ilustrative din discursul artistului. Dar articolul ăsta nu e nici despre ei.
Omul în sine, legenda, tăticul muzicii electronice, e slab şi energic până la demenţă, tare bun la a crea legături cu publicul şi la a spune lucruri chiar o ţâră emoţionante. Cică prima scrisoare pe care ar fi primit-o după lansarea lui Oxygene ar fi fost din România. Bineînţeles, pentru mine asta nu are nici o importanţă - nu eram nici plănuită, ai mei nu se văzuseră la faţă. Dar a fost frumos. Poate previzibil, articolul nu e despre Jean-Michel Jarre.
Articolul ăsta e despre tata. Tata ca personaj pozitiv. Tata întors la 20 de ani, agăţat de marginea scaunului, cu ochii sclipind, fluierând segmentele cunoscute din concert. Tata explicându-mi în detaliu cum şi-a construit Jarre liota de instrumente şi baza lor de funcţionare, atât, atât de aproape să se oprească în drum ca să-mi facă o schemă. Tata ca personaj din scenele alea de parent-child bonding din filmele siropoase. Filmele siropoase au dreptate.

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Carte: M. Kundera, "Viaţa e în altă parte"

Dacă n-ai citit trei sau mai multe cărţi ale unui autor, nu te poţi declara fan. Similar cu muzica, dacă vreţi: nu eşti fan Queen pentru că ai auzit de două ori "I Want to Break Free" şi versiunea Nicole Kidman de la "Show Must Go On". Cu regula asta în minte, mă declar fană entuziastă spre demenţă a lui Kundera.
"Viaţa e în altă parte" este povestea întregii vieţi a lui Jaromil, de la concepţie până la moarte. Născut împotriva voinţei tatălui său, eroul este copleşit de sufocanta şi geloasa dragoste maternă, împotriva căreia încearcă zadarnic să se revolte. Convins, din exagerările celor din jur, că este ales pentru un destin măreţ, cochetează cu pictura pentru a se dedica poeziei, mereu sensibil la părerile cititorilor şi căutând gloria. În paralel, se luptă cu excesiva lui timiditate amoroasă şi îşi schimbă părerile politice şi artistice după cum bate vântul, însufleţit de "revoluţia oamenilor muncii" prin care trece Cehia.
Mi-e greu să-l consider pe Jaromil erou sau anti-erou. Pe de o parte, e narcisist şi egocentrist, neezitând să-şi trădeze cunoştinţele poliţiei politice. Pe de altă parte, e naiv, sincer convins de calităţile sale incontestabile: "Universul interior! Erau cuvinte mari şi Jaromil le asculta cu nespusă bucurie." Un personaj la fel de ambiguu (şi deci credibil) este şi mama lui, care se dedică trup şi suflet când creşterii fiului, când unor aventuri amoroase repede înăbuşite.
Compoziţional, romanul e surprinzător de clasic. Naraţiunea urmăreşte cronologic viaţa protagonistului, cu excepţia a două capitole, naratorul nu intervine în text şi nu pătrunde în gândurile altcuiva. Mai mult, personajele secundare şi episodice nu sunt numite, ci identificate prin relaţia lor cu Jaromil pe tot parcursul textului: mama poetului, pictorul, colegul său de şcoală, prietena sa roşcată.
Şi totuşi, ce e cu cele două capitole "rebele"? Capitolul doi urmăreşte confuzele aventuri onirice ale alter ego-ului personajului principal. În capitolul şase, însă, apar Kundera-teoreticianul-şi-filosoful şi pasiunea sa pentru adresarea directă către cititor: "Aşa cum viaţa dumneavoastră este delimitată de profesiunea şi căsnicia pe care vi le-aţi ales, tot aşa, acest roman e delimitat de perspectiva ce ni se oferă din postul nostru de observaţie, de unde nu se văd decât Jaromil şi mama lui, oiar celelalte personaje nu le zărim decât atunci când ele apa în prezenţa celor doi protgonişti. Am als acest procedeu, aşa cum dumneavoastră v-aţi ales propriul destin, şi alegerea noastră e la fel de iremediabilă ca şi a dumneavoastră." Tot aici, autorul îşi expune intenţia de a prezenta fundalul social al evenimentelor dintr-o perspectivă des ignorată: "Astăzi, vremurile acelea sunt, pentru toată lumea, anii proceselor politice, ai persecuţiilor, anii cărţilor puse la index şi ai asasinatelor judiciare. Dar noi, cei ce ne amintim, suntem datori să aducem mărturia noastră; nu, vremurile acelea n-au fost doar vremurile ororii, au fost şi vremurile lirismului! Poetul şi călăul le domneau, deopotrivă, cot la cot."
Per total, o carte foarte bună. În loc de concluzie, două precizări. Prima, că titlul cărţii este inspirat de o inscripţie de pe zidurile Sorbonei. A doua, că versiunea românească este evident tradusă după ediţia în franceză: idiomului franţuzesc "toujours en robes de nuit" îi corespunde, după părerea traducătorului, fraza "mereu în pijamale".

joi, 2 octombrie 2008

Oameni: Îndrăgosteli

Prima mea aşa-zisă relaţie a fost în iarna dintr-a şaptea. El era a opta. Şmeeecher. Înalt, frumuşel, prost ca noaptea. După două ieşiri în parc şi vreo cinci minute de mozol nesatisfăcător, am decis că ne-ajunge.
Dacă tot am intrat la facultate şi nostalgia e în floare mai ceva ca mucegaiul pe pereţi, să trecem în revistă tipologiile masculine care mi-au căzut vreodată cu tronc.
  • Necunoscutul. Cu cât ştii mai puţin, cu atât poţi broda mai mult o poveste pe placul tău. Într-a treia m-am dus, răcită cobză, la policlinică. Tata studia din punct de vedere statistic şi strategic jocul de x şi 0, eu făceam avioane de hârtie, băiatul drăguţ de peste sală le prindea şi le făcea eleroane. E prima dată când scriu vreundeva despre asta.
  • Băiatul bun. Cumva, am ştiut mereu că n-o să se întâmple, dar că e prea drăguţ să spună de-a dreptul "nu". Am intrat la liceu şi după trei zile îl visam. Era stângaci, nu ţinea minte numele celorlalţi şi asculta muzică siropoasă. După trei luni, renunţam. Mă bucur că singura persoană care merita n-a renunţat.
  • Artistul. Nebălăcindu-mă eu în apreciere de sine, mi-a fost drag o vreme să fiu doar muză. A fost dragoste la prima vedere, întreţinută cu flori, ciocolată şi cărţi, poveşti, oraşe medievale şi munţi. Când a început să doară, a durut cumplit. N-aş mai putea.
  • Inteligentul. Mi-e neclar, totuşi, cum am crezut vreodată că discuţiile aprinse vor duce la alte aprinderi. A fost o surpriză să întâlnesc un băiat mai citit decât mine şi, pe deasupra, cunoscător de varii autori obscuri editaţi de Nemira în '92. Maxima noastră atracţie ne-spirituală a fost să observe, după câteva shot-uri, că sunt fată.
  • Fostul băiat rău. Nimic mai înduioşător decât o revoluţionară schimbare în bine. Când l-am cunoscut, era lăţos, "grunger", deprimat, frecvent cu berea în faţă şi pufăind ca o locomotivă. (Paranteză. A văzut cineva în viaţă o locomotivă cu aburi? Cum rămân agăţate expresiile...) S-a tuns, şi-a cumpărat sacou, mi-a pus o poezie pe muzică, şi-a amintit de ziua mea, şi acum răspunde la "ce faci?" cu "bine, citeam".
Nu mi-e clar dacă am epuizat lista. Eu sufăr de continue, scurte, înflăcărate îndrăgosteli. Care trec repede, şi lasă un zâmbet

luni, 29 septembrie 2008

Carte: P. Bruckner, "Copilul divin"

Eu pe Bruckner n-am apucat niciodată să-l citesc metodic. Celebrele "Iubirea faţă de aproapele" sau "Hoţii de frumuseţe" îmi sunt necunoscute. Am cules, deci, "Copilul divin" de la bibliotecă fără să ştiu la ce să mă aştept.
Madeleine Barthelemy, stăpânită de frica de moarte de la 8 ani, se căsătoreşte cu un contabil a cărui întreagă viaţă se exprimă în cifre şi calcule. Nemulţumită ca soţie şi proaspăt însărcinată, decide să-şi educe gemenii in utero, pentru a-i elibera de teroarea existenţială specific umană. Reuşeşte; Louis şi Céline vorbesc la trei luni de la concepţie, învaţă cu acelaşi entuziasm ştiinţe şi arte şi se pun la curent, cu o lună înainte de naştere, cu realitatea curentă. Suferinţa umană îi pune, însă, îndelung pe gânduri, iar în marele moment, doar Céline se naşte, Louis preferând siguranţa locuinţei curente.
Halucinantă deja până acum, povestea se complică: "sugarul pedant" dă examene la Sorbona, umileşte filosofii zilei cu sistemul lui de gândire, porneşte mode absurde şi un cult religios închinat lui, se îndrăgosteşte şi se umileşte în faţa iubitei lui, se revoltă împotriva Madeleinei şi se împacă cu ea, totul din confortul pântecelui matern. Finalul vi-l las cadou, deja am povestit mai toată cartea.
Ce e grozav la "Copilul divin" e felul în care fantasticul e grozav de credibil. Premisa unor embrioni geniali e, de fapt, singurul pretext supra-realist, restul faptelor ce decurg din ea fiind mai curând poveşti despre oameni, despre aroganţele şi ambiţiile lor, despre spiritul lor de turmă, despre sadismul şi dezinteresul lor. Descrierile sunt uneori aglomerate, dar mereu foarte convingătoare; evenimentele se succed rapid, dar mereu coerent, conducând spre un punct culminant şi un deznodământ satisfăcător din punct de vedere literar.
Vă las cu un citat descriind întâlnirea celor doi fraţi:
"Erau teribil de precoce, iar ochii li se deschiseseră aproape de la început. În pofida obscurităţii, se văzuseră şi se salutaseră adânc, aşa cum se cuvine între persoane de acelaşi neam. Louis constatase că burta surorii lase nu se termina exact în acelaşi fel ca a lui. Céline observase între picioarele fratelui său ceva mic, care ei îi lipsea. Avuseseră delicateţea să nu-şi vorbească despre asta; nu te opreşti la asemenea detalii. Se prezentaseră, ştiindu-şi numele de la mama lor, şi, după câteva banalităţi despre timp şi temperatura ambiantă, deciseră să rupă despărţitura ce-i separa şi să locuiască împreună."

/pauză.

Gata, destulă tăcere. M-am săturat să abandonez lucrurile la mijloc. Nu s-au terminat oamenii, nu s-au terminat cărţile. Nu vreau să scriu despre ce scriu mai toţi. Mă lasă rece ultimul clip de pe YouTube.
N-o să mă chinui să scriu la x interval de timp. Ocazional, probabil că o să mă lansez în divagaţii, paranteze, bateri de câmpi. Bine aţi venit (oh da, vorbesc cu publicul) în ciorna mea de amintiri.

duminică, 24 august 2008

pauză.

Eliade spunea ceva cum că o moarte inteligent asumată e un fel de iniţiere. Îmi asum, deci, în mod inteligent moartea temporară a blogului. Voi reveni. Nu vă panicaţi.

duminică, 3 august 2008

Egocentrism (5)

Săptămâna asta am fost la ţară, am dormit mult, am început şi terminat o carte destul de voluminoasă. Zilele au cam trecut fără ceva notabil. Voiam să ies cu Maria la clubbing, dar nevoia ei de a face bagaje şi durerea mea de genunchi au conspirat înpotrivă-ne. De asemenea, s-ar putea să am o entorsă, după cum s-ar putea să nu. Dar doare şi mă voi plânge.
Altfel, nimic special. Linişte, căldură, o-Doamne-nu-vreau-să-mi-ratez-vara-de-după-liceu!

sâmbătă, 2 august 2008

Carte: "Cartea cu himere"

N-am urmărit eu cu cine ştie ce fidelitate colecţia asta de la Cotidianul, care a publicat cărţi bune (T. Capote, "Mic dejun la Tiffany" sau D. Pennac, "Domnilor copii") şi cărţi care m-au depăşit complet (H. Miller, "Tropicul Cancerului" sau M. Spark, "Domnişoara Brodie în floarea vârstei"). Această "Carte cu himere", antologie de proză scurtă fantastică, e în mare o carte bună, odată prin textele adunate şi a doua prin plimbarea printre curente şi stiluri literare pe care o oferă. Dar să detaliăm. (Posibil plictisitor. O să citească cineva toată asta?)
  • Voltaire, "Micromegas": două fiinţe din spaţiu ajung pe Pământ şi descoperă, cu destule bătăi de cap, câte ceva despre alcătuirea fizică, spirituală şi socială a oamenilor. Concepţiile umaniste ale autorului scapă din textul voit moralizator direct ("E vorba [în războaie] de a se şti dacă acest morman de noroi va aparţine unui om numit Sultan sau altuia căruia i se zice, nu ştiu de ce, Cezar. Nici unul, nici celălalt n-a văzut şi nu va vedea vreodată micul clţ de pământ cu pricina; şi aproape nici unul dintre acestea animale, care se ucid între ele, nu l-a văzut vreodată pe animalul pentru care ucid.") sau ironic ("Le promise că le va întocmi [oamenilor] o frumoasă carte de filosofie, scrisă foarte mărunt spre folosinţa lor, şi că în cartea aceea vor găsi esenţa lucrurilor. Şi chiar le încredinţă acest volum, înainte de plecare; fu dus la Paris, la Academia de Ştiinţe; dar, când secretarul îl deschise, nu văzu decât o carte cu totul albă: Ah, zise el, ştiam eu!").
  • E.T.A. Hoffman, "Moş Ene": într-o povestire exemplară pentru romantism se amestecă obsesii, exagerări şi motive filosofice, personaje extraordinare (tulburatul Nathaniel, care confundă realitatea cu coşmarul, angelica Clara, nemişcata Olimpia, demonicul avocat Coppelius). La nivel stilistic se remarcă construcţiile masive ("... în timp ce Coppelius îl înşfăca şi îl arunca într-un cerc în flăcări care se învârtea cu viteza unei furtuni, aducândul şi pe el în mijlocul tumultului.") şi retorismul ("Ah, minte nobilă şi profundă, striga Nathaniel în camera lui, doar tu şi numai tu mă poţi înţelege pe deplin!").
  • John William Polidori, "Vampirul": un tânăr de inteligent, sensibil şi familie bună, ca toţi tinerii eroi romantici, şi sora sa, un model de frumuseţe şi puritate, ca toate tinerele eroine romantice, devin obsedaţi până la distrugere de Lord Ruthven, care s-ar putea să fie sau s-ar putea să nu fie vampir. A nu se înţelege, din anterioara ironizare a clişeelor romantice, că nu e o povestire bună. Dar suferă de exaltarea şi ambiguitatea căutată a textelor din acea perioadă.
  • Honore de Balzac, "Elixirul de viaţă lungă": fiul destrăbălat (ce-mi place termenul) al unui nobil află, de la tatăl său pe moarte, de existenţa unui elixir care prelungeşte viaţa şi decide să-l păstreze pentru sine, dar neîndemânarea fiului său ("un spaniol pe atât de credincios pe cât era tatăl său de nelegiuit") provoacă o înviere ratată, luată de săteni drept miracol. Balzac foloseşte fantasticul mai mult ca pretext, vorbind despre moravuri, familie, ereditate şi psihologia mulţimii, aşa cum îi stă bine.
  • Prosper Merimee, "Venus din Ille": un pasionat al arheologiei asistă la descoperirea unei statui a zeiţei Venus care are, în ochii tuturor, un aer de cruzime şi bucurie dementă. Fiul anticarului care o descoperă pare să cadă victimă acestei deităţi păgâne, dispărând misterios în noaptea nunţii. Povestirea, una din preferatele mele, e scrisă prin ochii unui narator sceptic, care nici la sfârşit nu acceptă explicaţia supranaturală.
  • Nathaniel Hawthorne, "Fantoma doctorului Harris": naratorul acestui text în care nu se întâmplă nimic e singurul care continuă să-l vadă pe reverendul Harris în scaunul său obişnuit de la biblioteca publică, ceva timp după moartea acestuia. Fantoma nu vorbeşte, nu se mişcă, pare să vrea ceva, dar nu se ştie ce, deoarece naratorul preferă s-o ignore până când dispare. O poveste scurtă, ternă, dezamăgitoare.
  • Edgar Allan Poe, "Masca Morţii Roşii": în povestirea asta apar toate detaliile impresionante ale prozei lui Poe, inclusiv descrierile şi atmosfera de teroare nelămurită ("Cu siguranţă că erau groteşti. Era mult fast şi strălucire, erau siluete fantastice cu veşminte şi membre aberante. Erau închipuiri delirante ca plăsmuirile unui nebun."). Într-un castel somptuos, oamenii izolaţi de periculoasa Moarte Roşie întind mese şi baluri mascate, până când un străin aduce boala în refugiul lor.
  • Nicolai Vasilievici Gogol, "Nasul": un înalt funcţionar rus îşi pierde nasul, se chinuie câteva zile, după care şi-l găseşte reataşat de faţă. Ca şi la Balzac, la Gogol fantasticul e un artificiu stilistic, nuvela ironizând arficialul şi autoimportanţa cu care maiorul Kovalev îşi crează universul social. Limbajul e minunat de şchiop, cu repetiţii şi ticuri verbale semnificative: "pe deasupra, fiind primit în multe case de doamne: Cehtareva, consilier de stat, şi multe altele... Gândiţi-vă şi dumneavoastră mai bine... nu ştiu, stimate domn."
  • Charles Dickens, "Povestea drăcuşorilor care au răpit un paracliser": încă un text neremarcabil, în care crudul gropar Gabriel Grub face o excursie neaşteptată în iad şi devine mai bun. Limbajul sau compoziţia nu atrag atenţia, iar scopul moralizator e ratat lamentabil; Dickens, se pare, e făcut pentru proză semnificativ mai lungă.
  • Villiers de L'Isle Adam, "Vera": după moartea soţiei sale iubite, contele d'Athol continuă să trăiască, într-un mod dement de concret, cu amintirea ei. Naţiunea în sine nu e grozavă, dar descrierile sunt frumoase şi depăşesc, spiritualizate, clişeele romantice: "alături de perna pe care încă se mai zărea din danteluri urma căpşorului blond şi dumnezeiesc, văzu batista înroşită de picături de sânge în care, preţ de-o clipă, sufletul ei tânăr bătuse din aripi."
  • Ambrose G. Bierce, "Făptura blestemată": în jurul cadavrului unui fermier, un medic legist, un jurnalist şi câţiva martori încearcă să-i determine cauza morţii. Deşi evident neobişnuită, întâmplarea este tratată cu o oarecare superficialitate de personaje şi rezolvată de notele din carnetul mortului: "Ochiul uman este un instrument imperfect; raza sa este doar la câteva octave de scara cromatică reală. Nu sunt nebun; există culori pe care nu le putem vedea. Şi, Doamne ajută-mă! Făptura aceea blestemată are o asemenea culoare!"
  • Robert Louis Stevenson, "Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde": povestea o ştim toţi, dar puţini (presupun eu) au citit textul de la care provine. Care text e antrenant, mai lung decât mă aşteptam dar nu plictisitor, şi foloseşte tehnici narative care menţin interesul, cum ar fi personajele-martor şi inserarea de scrisori.
  • Oscar Wilde, "Fantoma din Canterville": ştiam eu de ce îl iubesc pe Wilde. În conacul Canterville, nou-sosita familie a consulului american tratează cu naturaleţe, o oarecare condescendenţă şi fără pic de teamă fantoma conacului. De ironia minunată a dandy-ului nu scapă nici englezii superstiţioşi şi rigizi ("[Fantoma] e cunoscută încă de trei secole, din 1854 de fapt, şi îşi face întotdeauna apariţia înainte de moartea unui membru al familiei. - Între noi fie vorba, la fel face şi doctorul, lord Canterville."), nici americanii exagerat de progresişti ("În multe privinţe era cât se poate de englezoaică şi era exemplul perfect că în zuia de azi avem foarte multe în comun cu America, mai puţin, deisgur, limba.") şi nici fantoma ("Îi reveniră în minte toate marile lui realizări, de la valetul care se împuşcase în cămară pentru că văzuse o mână verzuie bătând la fereastră pînă la frumoasa lady Stutfield care era obligată să poarte tot timpul o eşarfă neagră în jurul gâtului pentru a ascunde semnul celor cinci degete imprimate pe pielea ei ca o arsură şi care într-un sfârşit s-a înecat în balta cu crapi de pe King's Walk.")
  • Jerome Klapka Jerome, "Partenerul de dans": la sugestia tinerelor entuziaste ale balurilor, artizanul Nicholaus Geibel crează un dansator mecanic perfect, care scapă de sub control în final. Ciudată povestirea, care începe amuzant, cât se poate de jerome-k-jerome-scian, şi se termina tragic şi ambiguu.
  • Ruyard Kipling, "Întoarcerea lui Imray": pentru cineva care îl reducea pe Kipling la "Cărţile junglei" şi cunoscutul "If...", nuvela plasată în apăsător de torida Indie (şi care nu mi-e clar dacă e sau nu fantastică) a fost o surpriză. "Imray a reuşit imposibilul. Fără nici un avertisment, neavând nici un motiv imaginabil, în plină tinereţe, aflat în pragul realizării unei cariere, el a ales să dispară din această lume" şi absenţa lui constituie pretextul naraţiunii, de altfel bine gradate. Pentru curioşi, Imray apare în final.
  • Franz Kafka, "Metamorfoza": pe care n-o citisem până acum, dar o foloseam cu nonşalanţă în conversaţii, din auzite. Urât din partea mea. Gregor Samsa se transformă în gândac. Şi asta e oribil, nu doar prin fapt în sine, ci prin faptul că nimeni nu-şi pune întrebări: părinţii şi sora lui, ba chiar şi Samsa însuşi acceptă şi se adaptează (cu prea puţin succes) la noua situaţie. Rezultatul e un univers aberant, care vorbeşte, la nivel metaforic, de fragilitatea şi condiţionarea legăturilor dintre oameni.
  • Howard Phillips Lovecraft, "Chemarea lui Cthulhu": în întreaga lume sunt descoperite urme ale unui misterios cult al lui Cthulhu, coborâtor din zeii gigantici din altă lume care au creat oamenii. Nu sunt fană a teoriilor extratereste vechi, deci pentru mine n-a fost o încântare. Dar are descrieri puternice, grele, cu o notă evidentă de mister: "chiar materialul din care era făcut era necunoscut; deoarece piatra neagră-verzuie, aluneacoasă, cu fire sau grăunţe aurii şi cu striaţii, nu aducea cu nimic cunoscut din geologie sau mineralogie."
  • Julio Cortazar, "Funigeii": realism magic argentinian, minunat dozat, ambiguu şi deschis cât trebuie. Naratorul de persoana I întrerupe, fotografiind pe neaşteptate, o scenă întrucâtva dubioasă, procesează filmul şi descoperă că în fotografie, scena se desfăşoară fără întreruperea lui. Frumos redate şi emoţiile naratorului: "...şi am văzut mâna femeii acre începea să se strângă încetişor, deget după deget. Din mine n-a mai rămas nimic, o frază în franceză care nu va fi terminată niciodată, o maşină de scris care cade pe jos, un scaun ce scârţâie şi se zgâltâie, o ceaţă."
  • Ray Bradbury, "Ora zero": povestirile lui Bradbury, unul dintre cei mai buni scriitori de S.F. (în lista mea, cel puţin), erup de multe ori din cotidian, din spaţii recognoscibile, din "pe bune, ce-ar putea să se întâmple aici?". În "Ora zero", noul joc al copiilor din cartier se dovedeşte a fi preludiul unei invazii extraterestre care îi prinde pe adulţi nepregătiţi, în ciuda avertismentelor: "Cine pe cine invadează? - Marţienii invadează Pământul. Ei bine, nu chiar marţienii. Sunt - nu ştiu - de undeva de sus, arătă ea cu lingura."
A rezistat cineva până aici? Felicitări. Sunteţi pregătiţi pentru viitoarele şedinţe.

duminică, 27 iulie 2008

Egocentrism (4)

Săptămâna asta parcă s-au strâns toate şi parcă a trecut o lună de la ultimul egocentrism. Am dat examene, am primit rezultate. Sunt studentă (FABIZ la A.S.E., buget şi Comunicare şi Relaţii Publice la S.N.S.P.A., taxă). M-am şi înscris la una din facultăţi, după ce am petrecut destul timp investigând cine pe unde a mai intrat.
Am apucat în sfârşit să termin o carte pe care sper s-o recomand cât de curând, am început din nou să joc Heroes 3, să stau fără să am impulsul să fac probleme la mate. Mă rog, impulsul încă îl am. Greu de urnit şi greu de oprit. Am pierdut două nopţi (ce-mi place expresia asta - parcă le-ai uita în autobuz), am băut prea multă tequilla şi am descoperit că după un anumit prag al alcoolului devin foarte preocupată de propria-mi penibilitate.
Doare să scriu asta, dar am descoperit sau redescoperit ce neplăcuţi pot fi unii oameni. Ce mă bucur de ultimul articol, care împreună cu evenimente recente mi-a dovedit că nici un mugure de faptă bună nu rămâne nepedepsit. N-am de ce să dau detalii, mi-e greu să cred că vina e exclusiv a lor. De fapt, sunt de-a dreptul împăcată cu rolul meu negativ. Altfel spus, distracţie plăcută, dragii mei. Celor (din ce în ce mai puţinilor) care nu sunt aşa, le mulţumesc.

vineri, 25 iulie 2008

Oameni: De despărţire

În două-trei zile o să ştim toţi pe unde ne răspândim la facultăţi. Am terminat liceul - n-am mai zis asta? Am crescut, măcar ca vârstă şi rezistenţă la stres. Ne despărţim. Articolul ăsta e despre câţiva oameni de care nu-mi pare atât de rău că mă despart. Oamenii cu care nu m-am înţeles, din vreun motiv banal care s-a rostogolit şi s-a umflat ca un bulgăre de zăpadă. Într-o mişcare surprinzătoare pentru mine, nu o să fiu rea. O să vorbesc despre părţile lor frumoase şi o să le urez drum bun.

* De el nu mi-a plăcut niciodată. N-am ştiut atunci de ce, şi nici după patru ani nu ştiu. Deştept, carismatic, viu, poate că l-am invidiat pentru posibilităţile care mie îmi lipseau, cel puţin înainte să-mi dau seama că eu nu sunt făcută pentru petreceri sălbatice şi globetrotting. Când dă mâna cu cineva, se ridică de la masă. Dacă fetei îi cade lămâia pentru tequilla, i-o oferă pe-a lui. Când zâmbeşte, te face să zâmbeşti pentru că pur şi simplu respiră bucuria de a trăi. Şi până la urmă gesturile mici contează, gesturile mici te fac să zâmbeşti în dimineţile cu dureri de cap şi ţiuit de urechi.
Să ne vedem cu bine, nemesis-ule, preferabil nu cu mine pe masa de operaţii. Deşi dacă o să-mi crape inima, anatomic vorbind, la tine vin.

* Fetiţa perfectă. Drăguţă, mereu perfect asortată şi la modă fără exagerări, mereu râzând, stabilă în păreri şi pasiuni, dispusă să facă pace în momentele lacrimogene de regăsiri. Uitându-mă în urmă, i-am luat nevoia copilăroasă de a fi protejată şi, într-un fel, răsfăţată drept flirt ieftin. M-am înşelat şi probabil am ajuns să "nu te plac că nu mă placi". Dar râdeam împreună şi acum mi-e ciudat să ştiu că nu mai e în banca de peste clasă.
Sper să intri, prinţesă, să pleci, dacă asta vrei, să nu-ţi mai clopoţească maşina, să găseşti băiatul de care o să te lipeşti cu super-glue emoţional.

Mă aşteptam să scriu mai mult. Sau despre mai mulţi. Şi m-am trezit acum cu foaia virtuală în faţă şi cu un fel de dor şi un fel de drag care mă strânge de gât. Poate altă dată, dar nu cred.

duminică, 20 iulie 2008

Egocentrism (3)

Săptămâna asta am învăţat, m-am înscris la facultăţi, am dat o admiterere pe care se pare că am ratat-o, m-am lămurit ce e cu indicatorii macroeconomici - fericire. Tot n-am hotărât ce fac cu vacanţa asta, "ce fac în viaţă", am descoperit că mi se rup pantofii, nu mai am HBO din motive de încetarea forţată a piratării.
Vreau o vară lungă şi caldă. Vreau la mare, la Sighişoara şi Sibiu, de care m-a apucat un dor organic, cu plâns cu muci (opriţi-vă puţin şi admiraţi sinestezia imaginii ăsteia), vreau în pustie, nici nu-mi pasă unde, în spaţiu, pe câmp, să urlu şi să cânt. Uraţi-mi noroc cu admiterile.

marți, 15 iulie 2008

Oameni: Vise second-hand

Baterea asta de câmpi este despre actuala unui fost. Simpatică tipa, de altfel. Frumuşică, dezgheţată, talentată la desen. A existat doza inevitabilă de penibil la început, dar acum cred că e bine.
Atâta doar, că mi-a furat visele. El şi cu mine trăiam din asta. Aveam să învăţăm ruseşte, să plecăm în pustie, în curu' Moldovei, să ne luăm biciclete, să desenăm şi să scriem împreună. S-a ales praful de asta, după cum era de aşteptat. Ideea nu e era să se întâmple, ci să existe povestea. Dar acum ei au biciclete, desenează în tandem şi jur că dacă aud de la ea vreun "spasiba" sau vreun "tulai" îi scot ochii cu tirbuşonul.
Sunt nedreaptă. Şi eu am furat din visele altora, probabil. Şi mă gândeam la reciclarea asta de iluzii. Nu cumva, de la un punct încolo, intrăm în "forme fără fond"? Nu încercăm să proiectăm asupra persoanei de moment (sună cumplit de cinic, reformulare?) obsesii şi ambiţii care puiesc în noi de mai multă vreme?
Dar aşa, per total, e bine să ştii că visele se împlinesc. Visele astea mici şi dulci ca o strângere de mână. Îmi place de voi doi, pe bune.

duminică, 13 iulie 2008

Egocentrism (2)

Săptămână asta am aflat cât de proastă sunt de fapt la una din puţinele materii care-mi plac mult (română), am învăţat la economie şi lucrat la matematică mai în fiecare zi, tot nu m-am lămurit cum e cu indicatorii macroeconomici sau cu examenul la comunicare. Am primit într-un sfârşit apoteotic albumul de clasă, care e tipărit mizerabil şi momentan aruncat pe vreun dulap. Am dormit mult şi am mâncat puţin, în principal apă şi cireşe. Am ieşit să dansez fără nici un alt motiv decât cheful, pentru prima dată de ceva timp, şi am fost martoră la (pseudo-)cuplul care mi-a detronat relaţia actuală din topul "n-aş fi crezut niciodată".
Sunt într-un punct bun al vieţii mele. E bine. Cred.

joi, 10 iulie 2008

Carte: A. Gavalda, "Împreună"

Cartea asta stătea în bibliotecă de prin februarie, cred. Eu eram în faza "dat iama în Biblioteca Metropolitană şi luat cărţi la întâmplare" (metodă pe care, de altfel, o recomand cu căldură), "Împreună" avea 600 de pagini... Am ajuns la ea abia acum, mi-a înseninat primele zile după bac, şi a devenit, poate cu exagerarea de rigoare, o carte preferată.
Cartea începe cu o bătrână care leşină şi o tânără care curăţă birouri. Dacă rezişti acestui început destul de deprimant, descoperi că bătrâna are un nepot bucătar pasionat de motociclete, iar tânăra trăieşte într-o cămăruţă rece, de unde e salvată în pragul pneumoniei de un tânăr pseudo-aristocrat. De aici devine interesant.
Cei patru încep să interacţioneze. "Gavalda e o scriitoare imensă pentru că intră în mintea personajelor şi le lasă să vorbească," spune F. Beigbeder pe ultima copertă şi are mare dreptate. Dialogurile sunt credibile, antrenante şi lasă să se înţeleagă multe printre rânduri, scenele nu sunt aproape niciodată lungi sau artificiale, iar capitolele (notă celor cu program haotic) sunt destul de scurte.
Şi interacţionând, cei patru încep să evolueze. Camille iese din izolare şi depresie şi se apucă din nou de desen, pentru care pare să aibă o chemare aproape dementă. Frank devine mai puţin irascibil şi mai responsabil. Până şi Paulette, la respectabila sa vârstă, învaţă un lucru sau două despre încrederea în ceilalţi. Iar Philibert, pe numele său întreg (merită menţionat) Philibert Jean Louis-Marie Georges Marquet de la Durbelliere, îşi învinge timiditatea până la a apărea pe scenă.
Ce mai are cartea asta? O groază de personaje secundare minunat schiţate din două-trei linii, care par să fie în afara acţiunii propriu-zise doar din întâmplare. Descrieri puţine şi simple, mai mult puneri în scenă decât artificii poetice. Nici o "morală", nici o "reţetă de viaţă". Un final fericit, dar nu tras de păr. Viaţă, aşa cum e ea, de la început până la sfârşit.

duminică, 6 iulie 2008

Egocentrism (1)

Şi aici începe rubrica "ce-am făcut săptămâna asta". Scopul ei este de a-mi reaminti ce viaţă plină, satisfăcătoare, g-l-a-m-o-r-o-u-s am eu, săptămână cu săptămână.
Săptămâna asta am dat trei examene (mate, info, engleză), am aflat rezultatele de la patru (anterioarele şi română), am fost nemulţumită de unul (română). Am mâncat shaorma (cum se scrie?) la două noaptea, în faţa unui club prea zgomotos (Revenge - de ocolit), încălţată în pantofi argintii. Am văzut vreo patru trupe bune (The Hot Stewards, Manic Street Preachers, Nouvelle Vague, Kaiser Chiefs) pe scenă la Romexpo. Am făcut bătături şi mi-a mirosit părul a fum. Am terminat definitiv şi irevocabil liceul, ah, trecere, alea alea. Totu' bine.

sâmbătă, 28 iunie 2008

Oameni: Adulţi?

Nu mai ies cu ai mei şi prietenii lor. Sunt oameni deştepţi, cu facultăţi făcute, casă, servici, copil (vorba vine - copil mai mare ca mine). Şi îşi urăsc viaţa.
Pentru unii adulţi, observ, viaţa e un lung şir de compromisuri, decizii asumate pe jumătate, dezamăgiri, frustrări... Poate chiar au dreptate, până la urmă. Până şi eu văd lucruri care mă sochează sau deprimă, iar existenţa mea e, până una-alta, protejată de "viaţa adevărată". Şi mie îmi sare ţandăra când tata zace la televizor şi mama trebuie să se agite în jurul lui. Sau când toţi copilaşii de bani gata scapă de orice responsabilitate cu un plic bine plasat. Nu e o lume perfectă.
Dar parcă oamenii ăştia văd doar partea goală a paharului. Ferească Dumnezeu să mă întorc zâmbitoare de la o întâlnire, mama are monologul despre "ajungi sluga unui nenorocit" la îndemână. Universitatea pe care vreau s-o urmez "e şcoală de proşti şi de milogi", după tata. Etc.

Mă întreb de ce au crescut. Maturizare, ai? Parcă adulţii erau persoanele alea care te ghidau, nu cei care, voit sau nu, îţi pisălogeau aripile şi visele.
Dar, slavă divinităţii acceptate în comunitatea voastră, nu-s toţi aşa. Oameni la 40-50 de ani îşi schimbă cariera, se îndrăgostesc, devin fericiţi. Pe ei îi admir. Ca ei vreau să cresc. Vreau să mai zâmbesc la fi-mea şi când scrie cu ruj pe oglindă. Să zâmbesc la soţul meu chiar dacă şi-a lăsat şosetele murdare în sufragerie când avem prieteni la cină. Să am prieteni. Să fiu la fel de visătoare (naivă, proastă) ca acum. Să fiu un altfel de adult decât părinţii mei.

vineri, 27 iunie 2008

Oameni: Incoerenţe

Îl cunosc... mă rog, îl ştiu de multă vreme. De mai multă decât pe vreunul din prietenii mei apropiaţi. Nu că ar însemna ceva. Ştiu că există. Şi am văzut, odată cu, probabil, tot liceul, cum şi-a creat imaginea aranjată, sigură pe sine, ieftin miştocară, de "popular".
Azi am dat bacul la română şi l-am văzut rozându-şi unghiile trei ore în continuu. M-am apucat să mă gândesc la asta după ce-am ieşit din sală. Nu-i o analiză psihologică aici, nici o discuţie despre ticuri nervoase. E mai curând mirarea că n-am ştiut detaliul ăsta despre el. Realizarea că imaginea nu e totul.

Şi mi s-a părut incoerentă imaginea. La fel de incoerentă ca a duduii cu pahar de la McDonalds şi flori în păr de pe drumul acasă. Dar poate că şi incoerenţa e o aparenţă, pentru că suntem (iertaţi-mi reminescenţele criticism-literare) personaje rotunde.
Mi-i dor să dansăm tango. Hai pa, bre, şi o viaţă frumoasă îţi urez.

joi, 26 iunie 2008

Oameni: Dragostea altora

Mărturisesc: mă uit pe hi5. Sar din link în link, descoăr tot felul de ciudaţi, descopăr vechi prieteni şi unde au ajuns, descopăr, da, mulţi proşti.
În seara asta am descoperit dragostea altora. Ei sunt în liceul meu (fostul meu liceu - urăsc paranteza asta), nu ne cunoaştem mai mult decât din vedere şi nu i-am văzut împreună (sau nu le-am dat atenţie) pe viu. Şi m-am uitat în seara asta la pozele lor. Nu ştiu dacă se cheamă curiozitate bolnavă.
Şi-mi place. Îmi place că-şi comentează unul altuia pozele, cu chestii mai mult decât criptice pentru cei din afară. Că au curajul să strige virtual "te iubesc". Că par să aibă prieteni comuni şi să-şi petreacă mult timp împreună.

Poate lumea ar fi mai bună dacă ar fi normal să pot să mă duc la ei şi să le spun: mă bucur pentru voi. Dacă povestea lor n-ar fi etichetată de siropoasă/exagerată/falsă. Chiar nu cred că e.
Mulţumesc, voi doi. Şi celorlalţi similar de îndrăgostiţi.

marți, 17 iunie 2008

Carte: B. Bryson, "A Short History of Nearly Everything"

Am văzut cartea asta în mâna unui prieten bun. Am întrebat despre ce e. Mi-a zis: "despre fizică". Surprinzător, am ales să n-o citesc. Vaai, n-o s-o citesc niciodată.
Niciodată să nu zici niciodată. Nu e despre fizică. Sau e despre fizică, dar şi despre biologie, chimie, geografie şi geologie, astronomie, sociologie şi, citind printre rânduri, psihologie. Punctul de plecare, spune Bryson, e faptul că ştiinţele interesante sunt predate mizerabil. Subscriu.
Ce reuşeşte cartea asta e să nu fie mizerabilă. Ba chiar să fie de-a dreptul captivantă şi pe alocuri monumental de amuzantă. Urmărind biografiile puţin cunoscute ale oamenilor de ştiinţă care au descoperit ceva important, vorbeşte despre formarea universului şi a Pământului, apariţia şi extincţia speciilor, dezastre naturale şi capacitatea vieţii de a supravieţui.
Puncte tari: evitarea formulelor, naraţiune punctată cu analogii interesante ("Protons are so small that a little dib of ink like the dot on this "i" can hold something in the region of 500,000,000,00 of them, or rather more than the number of seconds it takes to make half a million years."), ironii blânde ("...Charles Darwin had what has been called 'the single best idea that anyone has ever had' - and then locked it away in a drawer for the next fifteen years.") şi concluzii de multe ori ignorate ("From beggining to end, our aquaintance with animate dodos lasted just seventy years. Nobody knows just how destructive human beings are, but it is a fact that over the last fifty thousand years or so, wherever we have gone animals have tended to vanish, often in astonishingly large numbers.")
Ca să revin la prietenul menţionat mai sus, îl citez: "Am învăţat mai mult din cartea asta decât din 6-7 ani de şcoală." Pe spatele ei, undeva, scrie că ar trebui folosită ca manual. Subscriu.