miercuri, 22 aprilie 2009

Carte: F. Beigbeder, "29,9 RON"

De mult voiam să citesc Beigbeder. Din recomandări, din tot tam-tam-ul şi toate afişele pentru "Dragostea durează trei ani", pusă în scenă (sub un bilet prea scump) prin Lăptărie, de la coperta deşteaptă a acestui "29.9 RON". Şi am împrumutat-o, într-un final, şi am citit-o în câteva ore.
E o carte dură. Şi ca limbaj, dar mai ales ca mesaj. E o carte cinică, care se vrea violent de sinceră şi mai curând te-ar lua la palme decât să-ţi ofere o relaxare virtuală. Naratorul, Octave Parango, copywriter, urăşte lumea în care trăieşte, lumea satisfacţiei imediate şi a consumului, în care reclama ghidează vieţile şi dorinţele oamenilor: "Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. [...] Apostolatul meu e să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă." Aşa că scrie această carte sperând să fie concediat.
Povesteşte şedinţele de creaţie populate de numeroşi băgători de seamă, care nu-şi exprimă cu nici un preţ propriile păreri: "Assistant brand managerii încep să ia cuvântul pe rând, pentru a face comentarii: îmi place la nivel mediu, ader, mai degrabă, nu-s hiperconvins, chiar dacă am prins bine ideea...". Povesteşte întâlnirile platonice cu Tamara, prostituata pe care o aduce în lumina reflectoarelor cu rolul principal din reclama la care lucrează. Povesteşte cum şi-a părăsit prietena când aceasta l-a anunţat că e însărcinată. Povesteşte aventurile lui din Statele Unite şi de la Cannes, unde câştigă un Leu. Dar de fapt vorbeşte mereu despre superficialitatea şi tristeţea modernă, de neascuns sub lucruri noi şi vacanţe exotice.
De ce ai citi cartea asta, dacă vrei să lucrezi în comunicare? De ce ai citi o carte care pune la rădăcina tuturor relelor publicitatea? Din două motive. Primul, că dacă nu poţi face faţă unei cărţi de genul ăsta, e destul de probabil să nu poţi face faţă nici carierei tale de vis, în care trebuie să te baţi pentru ideile tale. Al doilea, că merită văzută şi cealaltă faţă a monedei, opusă poveştilor cu "echilibrul dintre client şi organizaţie" şi "livrarea calităţii" din manuale. Exagerate sunt şi manualele, şi "29.9 RON", iar adevărul de la mijloc e mai uşor de găsit dacă ştii extremele.

joi, 16 aprilie 2009

Carte: M. Kundera, "Immortality"

Din nou, Kundera. M-am gândit o vreme dacă să scriu despre "Immortality" şi să-l las pe fantasticul ceho-francez să apară de două ori în lista mea de să-le-zicem-recenzii. Dar n-am putut să mă abţin.
Stând la piscina unui hotel, naratorul observă gestul degajat de salut al unei femei şi, pornind de la el, o construieşte pe Agnes, una din eroinele romanului. Agnes e funcţionară măruntă, căsătorită cu avocatul Paul, mamă a doi copii şi soră a Laurei. Dacă Laura caută cu orice preţ să iasă în evidenţă, să-şi demonstreze pasiunea cu care se aruncă în viaţă, în iubire şi în suferinţă, Agnes descoperă cu uimire că îşi doreşte, mai mult decât orice, linişte şi singurătate.
Paul vrea să rămână tânăr. De-asta, ni se explică, are o rubrică la radio şi predă la Universitate - din refuzul de a pierde contactul cu modernitatea şi de a înţepeni în sterilitatea oficială a baroului. Tot un fel de revoluţionar cu ambiţii mici este şi cunoştinţa sa întâmplătoare, profesorul Avenarius, care aleargă seara printre maşini şi le sparge cauciucurile.
Iar profesorul Avenarius discută cu naratorul despre romanele recent publicate ale celui din urmă. Dacă n-aţi prins minunatul artificiu stilistic pe care l-am detaliat, mai citiţi odată. Aştept. Gata? Să explic. Naratorul e real, Agnes e ficţională, produsă de imaginaţia lui. Între ei sunt Paul şi Avenarius. Dar ei sunt reali sau ficţionali? Răspunsul, bineînţeles, e "da", ca la majoritatea întrebărilor cu "sau" din literatură.
Dacă nu era de ajuns, în roman mai apare şi Goethe. O dată viu, împreună sau încercând să se despartă de femeia care practic îl urmăreşte, altă dată mort, discutând cu Hemingway despre cum posteritatea le disecă cu mai mare entuziasm vieţile private decât operele.
Dar Kundera n-ar fi el însuşi fără să-şi explice părerile despre sensul vieţii. Din (probabil) mai multele teorii din "Immortality", două au fost exact pe frecvenţa mea. Prima, despre cum imaginea, fie ea a unei persoane, a unui obiect sau a unui concept, este mai importantă şi mai capabilă să ne influenţeze decât persoana, obiectul sau conceptul în sine. Aşa am ajuns, spune el, să judecăm oamenii după primele impresii şi să credem în imagini şi simboluri politice, nu în ideologii.
A doua, că nici un episod (din viaţa cuiva sau dintr-o naraţiune) nu poate fi considerat izolat, pentru că nici o funie de cauzalităţi nu poate fi dezlegată până la capăt şi pe toate ramurile; "no episode is condemned a priori to remain an episode for ever, for every event, no matter how trivial, conceals within itself the possibility of sooner or later becoming the cause of other events and thus changing into a story or an adventure." Mai mult, dacă am trăi la nesfârşit, dacă am atinge nemurirea anunţată în titlu, toate episoadele şi-ar găsi o rezolvare, devenind parte a poveştii.
Şi aş mai scrie. Aş povesti toată cartea, în cele mai mici detalii, dacă aşa nu şi-ar pierde tot farmecul.

joi, 2 aprilie 2009

Oameni: Virtual

Prin clasa a zecea am descoperit deviantArt-ul şi am început să-mi construiesc cu sârg galeria virtuală. (Care atunci consta în poze proaste.) Drept urmare, am intrat cu vârful degetelor în aşa-zisa comunitate virtuală. Dintr-un comment în altul am ajuns să vorbesc îndelung cu Alex din New Hampshire, despre cum funcţionează societăţile noastre. De la el am înţeles (în mare) cum votează americanii şi cum sunt organizate summer-camp-urile din filmele cu adolescenţi. "if you're ever in this part of the world, i have a couch you can crash on", mi-a spus la un moment dat.
Nu ridicaţi din sprâncene. Se poate şi mai dubios. Vreo două, trei luni am vorbit cu un fost coleg de liceu despre filosofie. Prin mesaje private pe hi5. Cei doi ani în care drumurile noastre reale ar fi putut să se intersecteze au trecut fără să ne cunoaştem. (Adică fără să mă cunoască. El era un fel de celebritate intelectuală.) Mediul este mesajul, spune McLuhan, şi are un pic de dreptate: pe messenger nu mai discutăm la fel. Acum el e în State, cu cartea mea cu tot, iar eu încă n-am citit nimic de Bertrand Russel.
Bineînţeles că astea nu sunt prietenii funcţionale. Dar sunt altceva. N-am primit niciodată scrisori, dar primeam la câteva zile o epistolă virtuală şi mă bucuram de ea. De cele 5 minute în care o citeam şi 10 minute în care răspundeam. Bineînţeles că nu o să mă prăbuşesc vreodată pe canapeaua lui Alex, la celălalt capăt al lumii. Dar îmi place să ştiu că aş putea.