joi, 2 aprilie 2009

Oameni: Virtual

Prin clasa a zecea am descoperit deviantArt-ul şi am început să-mi construiesc cu sârg galeria virtuală. (Care atunci consta în poze proaste.) Drept urmare, am intrat cu vârful degetelor în aşa-zisa comunitate virtuală. Dintr-un comment în altul am ajuns să vorbesc îndelung cu Alex din New Hampshire, despre cum funcţionează societăţile noastre. De la el am înţeles (în mare) cum votează americanii şi cum sunt organizate summer-camp-urile din filmele cu adolescenţi. "if you're ever in this part of the world, i have a couch you can crash on", mi-a spus la un moment dat.
Nu ridicaţi din sprâncene. Se poate şi mai dubios. Vreo două, trei luni am vorbit cu un fost coleg de liceu despre filosofie. Prin mesaje private pe hi5. Cei doi ani în care drumurile noastre reale ar fi putut să se intersecteze au trecut fără să ne cunoaştem. (Adică fără să mă cunoască. El era un fel de celebritate intelectuală.) Mediul este mesajul, spune McLuhan, şi are un pic de dreptate: pe messenger nu mai discutăm la fel. Acum el e în State, cu cartea mea cu tot, iar eu încă n-am citit nimic de Bertrand Russel.
Bineînţeles că astea nu sunt prietenii funcţionale. Dar sunt altceva. N-am primit niciodată scrisori, dar primeam la câteva zile o epistolă virtuală şi mă bucuram de ea. De cele 5 minute în care o citeam şi 10 minute în care răspundeam. Bineînţeles că nu o să mă prăbuşesc vreodată pe canapeaua lui Alex, la celălalt capăt al lumii. Dar îmi place să ştiu că aş putea.

3 comentarii:

  1. russel si problemele filosofiei:))merita citita!;)mai greu cu principia mathematica insa...

    RăspundețiȘtergere
  2. chestia e ca eu in general nu prea citesc filosofie...

    RăspundețiȘtergere