Carte: M. Kundera, "Immortality"

Din nou, Kundera. M-am gândit o vreme dacă să scriu despre "Immortality" şi să-l las pe fantasticul ceho-francez să apară de două ori în lista mea de să-le-zicem-recenzii. Dar n-am putut să mă abţin.
Stând la piscina unui hotel, naratorul observă gestul degajat de salut al unei femei şi, pornind de la el, o construieşte pe Agnes, una din eroinele romanului. Agnes e funcţionară măruntă, căsătorită cu avocatul Paul, mamă a doi copii şi soră a Laurei. Dacă Laura caută cu orice preţ să iasă în evidenţă, să-şi demonstreze pasiunea cu care se aruncă în viaţă, în iubire şi în suferinţă, Agnes descoperă cu uimire că îşi doreşte, mai mult decât orice, linişte şi singurătate.
Paul vrea să rămână tânăr. De-asta, ni se explică, are o rubrică la radio şi predă la Universitate - din refuzul de a pierde contactul cu modernitatea şi de a înţepeni în sterilitatea oficială a baroului. Tot un fel de revoluţionar cu ambiţii mici este şi cunoştinţa sa întâmplătoare, profesorul Avenarius, care aleargă seara printre maşini şi le sparge cauciucurile.
Iar profesorul Avenarius discută cu naratorul despre romanele recent publicate ale celui din urmă. Dacă n-aţi prins minunatul artificiu stilistic pe care l-am detaliat, mai citiţi odată. Aştept. Gata? Să explic. Naratorul e real, Agnes e ficţională, produsă de imaginaţia lui. Între ei sunt Paul şi Avenarius. Dar ei sunt reali sau ficţionali? Răspunsul, bineînţeles, e "da", ca la majoritatea întrebărilor cu "sau" din literatură.
Dacă nu era de ajuns, în roman mai apare şi Goethe. O dată viu, împreună sau încercând să se despartă de femeia care practic îl urmăreşte, altă dată mort, discutând cu Hemingway despre cum posteritatea le disecă cu mai mare entuziasm vieţile private decât operele.
Dar Kundera n-ar fi el însuşi fără să-şi explice părerile despre sensul vieţii. Din (probabil) mai multele teorii din "Immortality", două au fost exact pe frecvenţa mea. Prima, despre cum imaginea, fie ea a unei persoane, a unui obiect sau a unui concept, este mai importantă şi mai capabilă să ne influenţeze decât persoana, obiectul sau conceptul în sine. Aşa am ajuns, spune el, să judecăm oamenii după primele impresii şi să credem în imagini şi simboluri politice, nu în ideologii.
A doua, că nici un episod (din viaţa cuiva sau dintr-o naraţiune) nu poate fi considerat izolat, pentru că nici o funie de cauzalităţi nu poate fi dezlegată până la capăt şi pe toate ramurile; "no episode is condemned a priori to remain an episode for ever, for every event, no matter how trivial, conceals within itself the possibility of sooner or later becoming the cause of other events and thus changing into a story or an adventure." Mai mult, dacă am trăi la nesfârşit, dacă am atinge nemurirea anunţată în titlu, toate episoadele şi-ar găsi o rezolvare, devenind parte a poveştii.
Şi aş mai scrie. Aş povesti toată cartea, în cele mai mici detalii, dacă aşa nu şi-ar pierde tot farmecul.