vineri, 24 decembrie 2010

Recapitulare

Acum un an, eram convinsă că 2009 mi-a fost cel mai bun an şi-mi puneam problema că n-am cum să-l întrec. Acum am învăţat, pentru a câta oară, să nu spun niciodată niciodată. Da' niciodată. Să mă explic.
Şcoala a mers tot bine, deşi, în sfârşit, am rămas şi eu cu o restanţă. Începeam să mă simt exclusă. Dar în rest, totul bine. Atât de bine, că ASE-ul mi-a dat bani să plec în Belgia, să învăţ şi să mănânc cartofi cu maioneză. Aşa că de trei luni trăiesc pe picioarele mele, căutând reţete pe internet şi uitând detaliile până la bucătărie, învăţând cuvinte esenţiale într-o groază de limbi europene, repetându-mi numele de trei ori până să-l înţeleagă cineva, alungându-mi dorul pe Skype. E frumos Bruxelles-ul, e primitor şi relaxat, e un oraş în care e greu să nu-ţi fie bine.
Doar dintr-atâta aş fi fost satisfăcută geografic. Dar n-a fost nevoie. ANPCDEFP-ul (voiam să scriu asta) m-a trimis în Italia, lângă Roma, să învăţ despre educaţia non-formală şi despre câte feluri de paste poţi mânca fără să te plictiseşti. Un om tare drag m-a primit pe jumătate de saltea în Southampton şi ne-am alergat două zile prin Londra, chinuindu-ne să ne ţinem sarcasmul doar în română. ADVICE-ul mi-a scos paşaportul din raft pentru Lituania, cu minunata Rigă inclusă în preţ, şi pentru un sătuc austriac cu mori de vânt şi oameni zâmbitori. În Salonic am plecat cu trenul, pentru cinci zile de mâncat foietaje, lipăit cu picioarele în Egee şi zâmbit tâmp şi luminos. Bruxellezii ne-au plimbat prin Flandra; Bruges e teribil de frumos sub zăpadă, Marea Nordului e rece, Leuven are o goangă înfiptă într-un ac în faţa bibliotecii universitare. Fiecare cu conceptele lui estetice. Şi cum Belgia şade frumos în Vest, parcă era şi păcat să nu ameţesc de la mirosul de... floricele din Amsterdam, să nu îngheţ în Maastricht, să nu mă minunez de cantităţile de alcool din mini-Oktoberfest-ul din Stuttgart sau să nu urc prea multe scări în dezamăgitorul turn al catedralei din Koln. Am fugit şi-n Suedia un pic, unde Crăciunul începe din noiembrie şi mătuşa mea poate fi convinsă de utilitatea unui foc în şemineu.
Muzical, m-am întors în adolescenţă şi mi-am mai completat top-cin'-zeci-ul de pe last.fm. Bregovic m-a lăsat fără glas şi, pe final de concert, fără energie, la Rammstein m-au lăsat roacherii pletoşi să trec în faţă, solista de la Cranberries sună chiar mai bine live decât pe casetă, moşuleţii de la Aerosmith sunt îngrijorător de sexy pentru vârsta lor, Isobel Campbel şi Mark Lanegan se completează perfect, 65daysofstatic au avut un opening act foarte potrivit, iar la Gogol Bordello n-ai cum să nu sari şi să nu te zbuciumi, râzând şi ţipând de bucurie.
N-a fost totul vată de zahăr. S-au rupt legături cu oameni la care ţineam, uneori din prostia şi răutatea mea, de care încerc să mă lecuiesc, alteori din micile lor frustrări sau din îndelung ignorata nepotrivire de caracter. Alte prietenii au rezistat şi unele noi s-au legat pe neaşteptate, uneori în ciuda istoriei comune, a geografiei sau a vieţii de zi cu zi. Şi anul ăsta am iubit, am plâns şi m-am îmbărbătat, m-am închis în mine şi am trăncănit despre ce simt, m-am făcut utilă şi am pierdut vremea. Anul ăsta a fost un montagne russe, grăbit, înfricoşător şi încântător, în care nici o zi n-a trecut fără măcar o mică fericire.
Iar acum scriu de-acasă, de la biroul soră-mii, pe un laptop nou şi roşu, ascultând colinde metalice. Mama face sarmale şi tata bodogăne că am împodobit inegal şi haotic bradul. Îmi îngheaţă degetele şi mi-e cald pe dinăuntru. Am inima împărţită pe tot continentul şi un zâmbet până la urechi. Mă duc să atentez la cozonac.

duminică, 19 decembrie 2010

Cum ştii că vine Crăciunul

Varianta Erasmus.
  • Se termină şcoala. Se întâmplă "ultimele ore", rezervate întrebărilor. Una din întrebări este, invariabil, dacă examenul e grilă. Răspunsul, în general, e "nu".
  • Simultan, se termină şi impulsurile casnice. Nu mai găteşti, că dacă rămâne se strică. Nu mai speli, că maşina de-acasă nu cere un euro juma'. (În fine, probabil că îl cere, doar că nu atât de manifest ca cea de la subsolul căminului.)
  • Discuţiile de la cina comună (paste, bineînţeles) se învârt în jurul aeroporturilor mai ceva ca avioanele. Apropo, când ziceai că pleci? Şi când te întorci? Trebuie să ieşim la o bere înainte.
  • Trebuie să ieşi la o ultimă bere. Timp de trei seri la rând. Hai, că asta chiar e ultima, doar nu plecăm aşa, fără să ne luăm rămas bun! Ok, încă una. Dar e ultima de tot.
  • Îi faci bagajul. Scoţi, pentru prima dată în ţara asta friguroasă, tricourile din pseudo-dulap. Le foloseşti ca să înveleşti sticlele de bere care ţi s-au părut cadouri foarte bune. Te bate gândul să baţi nişte mătănii pentru integritatea sticlelor, că e bere roşie şi tare n-ar fi frumos să-ţi împodobească hainele.
  • Îţi faci, cel puţin mental, program de văzut lumea, ieşit la o bere (iar bere?), povestit pe scurt ultimele trei luni. A, şi învăţat, că examenele sunt imediat după vacanţă şi e panică dacă nu le iei.
Au trecut trei luni de exil plăcut în Vest, s-a terminat semestrul. Mâine, dacă nu ninge prea tare la vreunul din capete, ajung în Bucureşti. Încă nu ştiu unde a fugit vremea, încă nu ştiu cum de-am meritat aşa lucru frumos, încă nu ştiu cum o să-mi iau la revedere "de-adevăratelea" de oamenii de-aici. Dar să nu anticipăm.

luni, 6 decembrie 2010

Cărţi pe scurt, trei

Au fost două săptămâni satisfăcătoare literar şi cred că mă obişnuiesc cu scrisul pe scurt. Adică mi se face lene, ceea ce nu-i frumos. Dar să nu deviem.
  • Douglas Coupland, "Eleanor Rigby". Nu mai ştiu cine-mi spunea că, în afară de "Generaţia X", Coupland e un scriitor slab. N-avea dreptate. Liz Dunn trăieşte o viaţă resemnat de retrasă, până când primeşte un telefon de la spital, unde îşi întâlneşte pentru prima dată fiul de 20 de ani. Povestea se desparte, o parte urmărind încercările protagonistei de a crea o legătură cu străinul ciudat şi fascinant căruia i-a dat naştere, cealaltă amintire detaliată a excursiei la Roma unde a fost conceput Jeremy. Naraţiunea e încâlcită, iar finalul e cam tras de păr. Şi totuşi e o carte care te prinde, pentru că scenele sunt frumos scrise şi cuplul mamă-fiu, cu toate ciudăţeniile, îţi devine simpatic fără să-ţi dai seama.
  • Neagu Djuvara, "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri". Dacă din raftul de-acasă n-am luat-o, hai că m-a tentat în biblioteca mătuşi-mii, unde am ajuns disperată să citesc ceva şi în română. Titlul descrie destul de bine ce e în ea: o variantă de istorie, de la daci şi romani până în comunism, care e expediat în 3 pagini şi-un pic. E bine structurată, uşor de citit, menţionează legăturile cu "tabloul mai mare" din restul Europei, nu e dogmatică şi fals patrioată ca un manual şcolar, teoriile mai puţin încetăţenite sunt destul de bine susţinute. Şi totuşi se simte o oarecare parţialitate şi o dorinţă (acceptată, de altfel) de a schimba unele decizii trecute. Plus o seriozitate de bunic sfătos. Care nu-i forţată sau iritantă. Doar că eu, una, prefer ironia plină de note de subsol a lui Lucian Boia. Deformaţie profesională.
  • Haruki Murakami, "La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor". Tot în română, că asta-i situaţia, deşi mi-e clar că omul ăsta, în lipsa cunoştinţelor avansate de japoneză, trebuie citit în engleză. Ţara aspră a minunilor este, din câte înţeleg, o versiune vag alternativă a Tokio-ului, în care protagonistul e implicat, mai mult sau mai puţin fără voia lui, într-o rivalitate informaţională, în care el serveşte de maşină de codat informaţii, printr-un sistem ascuns în propriul subconştient. Capătul lumii este un Oraş împrejmuit de un Zid de netrecut, în care trăiesc oameni fără Umbră, suflet sau memorie şi animale aurii cu un singur corn în frunte. Majusculele nu-mi aparţin. Cele două fire ale poveştii încep să se lege vag cam pe la mijloc, iar înspre ultimele capitole legătura e explicată mură-n gură, nu cumva s-o ratăm. Da, sunt scene destul de bune pe-acolo, dar ansamblul parte-distopie-parte-basm-idealist nu prea merită efortul. Presupun că are şi domnul Murakami dreptul să dea cu oiştea-n gard ocazional.
  • Davin Wong, "John dies at the end". Primită de la un om de care mi-e absurd de dor sub forma unui .doc de 357 de pagini, cartea asta lâncezea printr-un colţ de folder de mai bine de un an. Am deschis-o ca să "citesc şi io vreo două capitole". Am terminat-o în patru ore şi ceva. Wikipedia zice că e un roman horror de comedie şi nu ştiu cum să-l descriu mai bine. Dave şi John, post-adolescenţi obişnuiţi dintr-un oraş din centrul Statelor, se trezesc într-o luptă extinsă cu forţele răului. Ar fi un roman de duzină, plin de monştri şi încâlcit către un final relativ fericit, dacă n-ar fi teribil de amuzant. Cei doi tratează evenimentele cu genul de sarcasm cu care ascultă hipsterii 3rei Sud Est, doar că mai amuzant. Gândindu-se dacă să coboare într-o pivniţă necunoscută, naratorul se îmbărbătează: "Go down and be a meal for the infamous Midwestern Tunneling Explode-bear". Închişi într-o maşină condusă de un roi ambulant de creaturi nefaste, băieţii încep o discuţie despre, desigur, mândriile lor, concluzionată cu "You don't even exist, you're all a figment of my cock's imagination". Deci nu, nu e o carte pentru copii, întrucât conţine limbaj dur şi licenţios, consum excesiv de droguri şi alcool, precum şi, ştiţi, monştri şi chestii care explodează grafic. Dar e o pauză plăcută de la literatura "serioasă". Cereţi şi vi se va da, sub formă de ataşament.
Şi acum să trecem la lucruri serioase, cum ar fi un joc de Chicken Invaders. Christmas Edition, pentru că, nu-i aşa, vin sărbătorile vin.