Dragă Moş Crăciun,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris. Cred că pe undeva printr-a 10a te-ai supărat pe mine, de mi-ai adus şosete. Sper că ţi-a trecut.
Eu sunt bine, Moşule. Nu ştiu cine mi-a făcut cadou anul care tocmai se termină, dar l-a nimerit exact cum trebuie. Să ştii că te suspectez de amestec. Hai să-ţi povestesc ce-am făcut eu cu 2009.
Am cunoscut foarte mulţi oameni. Ceea ce s-a mai întâmplat, presupun. Doar că am cunoscut foarte mulţi oameni uimitori. Oameni care luminează camera când zâmbesc. Oameni cu care aş sta la poveşti cu orele, până mi se încleiează dinţii şi mi se închid ochii. Oameni optimişti, care pun mâna şi fac ceva în loc să se plângă că nu "se face" nimic. Oameni care văd lumea la fel ca mine, cu jumătate realism şi jumătate idealism, deşi nu mai sunt post-adolescenţi şi sigur şi-au luat mai multe ţepe ca mine. Oameni cu câte un dar, câte o credinţă, câte o pasiune (sau mai multe, desigur), oameni care, scuză-mi clişeul, mă inspiră. Oameni care mi-au devenit repede dragi.
Am plecat din oraşul pe care îl iubesc şi îl urăsc şi am văzut locuri noi. M-am plimbat din nou prin Braşov, Sighişoara şi Sibiu şi am zâmbit cu gura până la urechi. Am descoperit Clujul, m-am suit în castelul din Hunedoara şi am trecut cam în grabă prin Târgu Mureş. (Sau Târgu Ureş, pentru cunoscători.) Am revăzut Viena, după juma' de viaţă şi am fugit la Bratislava, să mănânc turtă dulce şi să mă revolt că McDonald's-ul n-are WiFi. Am fost în Deltă şi m-au mâncat ţânţarii. Dacă stăteam în apă până la gât, mă muşcau de cap.
Că ziceam de Târgu Ureş. Am primit atâta muzică anul ăsta, că nici nu ştiu ce să mai cer pentru 2010. Încă mi-e greu să accept că în aceleaşi 12 luni am cântat din tot sufletul la Killers, mi-am amintit de rock-ul pletos din liceu la Manowar, i-am văzut la faţă pe moldovenii de Snails şi Alternosfera, mi-am urlat toate frustrările la Nine Inch Nails, am plâns cu cele mai frumoase lacrimi la Cohen, l-am descoperit pe Tiersen altfel decât în soundtrack-uri, mi-am revizuit cunoştinţele de Kumm, m-am îndrăgostit de Byron, am fost încântată de noua solistă de la Urma, mi-au fost dăruiţi Rome, mi-am dorit să fiu Alexandrina şi am decis că pot să mor liniştită, pentru că l-am văzut pe Mark Lanegan live.
Şi în rest? Am avut de două ori câte două sesiuni şi le-am trecut din prima, cu note de veritabilă tocilară. Am învăţat făcând, la Olimpiade, în AdConnection, în şcoala de vară şi în internship. Am citit mult şi am scris puţin, când m-a mai prins bruma de inspiraţie. Am iubit, mi-am luat palme emoţionale, am trecut peste şi o iau de la capăt, fără resentimente şi cu steluţe în ochi. Au fost seri când am adormit înainte să cad în pat şi seri când am numărat păianjenii de pe tavan. Au fost seri când am adormit râzând şi seri când credeam că mor de tristeţe şi pustiu. Ba chiar şi vreo două când cred că am leşinat de durere de măsea. Am crescut, văd lumea ceva mai clar şi pe mine ceva mai înţeleaptă, şi totuşi sunt acelaşi plod fericit să se înţepe în scoici şi să foşgăie prin frunze uscate.
Ceea ce încerc să spun, Moşule, în prea multe cuvinte, e că n-am ce să-ţi cer de Crăciun. Oricum am primit mai multe decât m-aş fi priceput să cer. Mai bine îţi mulţumesc în avans şi te scutesc de un horn prin care să te strecori. Oricum stau la bloc.
P.S. Până la urmă, au fost tare bune şosetele de-atunci. Încă mai am vreo două perechi nedeschise.
P.P.S. Dacă termini mai devreme cu împărţitul de cadouri, ne vedem la Byron?