sâmbătă, 19 decembrie 2009

Cum a fost la...

Mă confrunt cu o dilemă. Se întâmplă ceva, vreun eveniment de vreo natură, particip, îmi place sau nu. Până aici, toate bune. Ajung acasă, se face a doua zi şi nu scriu pe blog despre evenimentul în cauză. Mai trec două, trei zile şi aici intră dilema. Să mai scriu? Păi a scris deja toată lumea, s-au dat deja toate părerile. Să nu mai scriu? Păi pierd funcţia de aide-memoire de fericiri a blogului, ba chiar şi detaliile amintirilor, că neuronu' funcţionează când şi dacă are el chef. Să scriu, deci? Dezbaterea continuă.
De data asta, scriu. În vizor, două chestii altfel pe care le-am împărţit cu prietenii în ultima săptămână. Una sâmbătă, cealaltă marţi.
Sâmbătă am fost la Dark Bombastic Evening. În ciuda numelui cu uşor iz de pop prost din anii '90, DBE a fost, aude-se, evenimentul industrial/neofolk al anului prin partea asta de Europă. Aici se impune o clarificare. Eu sunt o puştoaică indie. Pentru mine industriale sunt fabricile şi uzinele, iar folkul e lălăitul de cor şi chitară prin Bucegi. (Neofolkul ar fi, evident, lălăitul cu o chitară nouă.) Aşa că m-am dus sâmbătă seara cu vreo două melodii ascultate şi, ca fapt divers, în singura rochie neagră pe care o posed. Părerile muzicale de mai jos sunt teribil de neavizate.
Ajung, deci, în Biserica de Argint, mă uit în jur, intră TriORE pe scenă. Băieţii ăştia, juma' Triarii, juma' Ordo Rosarius Equilibrio, de unde şi numele, au fost tocmai buni pentru a stabili atmosfera serii. Adică s-au potrivit, dar nu mi-au lăsat mare impresie. După ei au venit Cascadeur, pe care am cam moţăit până la ultima piesă, cea cu ditai tobele şi cu tipele cu torţe pe scenă. Pe urmă a fost Kim Larsen, care în înregistrări sună minunat, liniştitor şi poetic, iar în sală n-a sunat deloc, pentru că nu prea se auzea. Pe urmă au fost Triarii, cu melodii bătăioase, scene apocaliptice pe monitoare şi câteva saluturi naziste din public. Exceptând saluturile, care până la urmă nu sunt vina trupeţilor, spectacolul lor a fost destul de impresionant, chiar şi pentru un suflet blând ca mine.
Şi dup-aia au fost Rome. De care m-am îndrăgostit instant, din primele două melodii. Versurile lor sunt poezie pură, solistul cântă calm şi cald, chitara e jucăuşă, dar nu ridicol de complicată, iar vioara se potriveşte de minune. Aici a fost punctul culminant al serii mele, iar capii (capetele?) de afiş nu intraseră încă pe scenă. Care capi (capete?) au fost Ordo Rosarius Equilibrio, cu tămâie şi torţe şi versuri teribil de sexuale cu tot, şi Spiritual Front. Despre primii, nu ştiu ce să zic. Sunt interesanţi, nu-i vorbă, originali - cât cuprinde, iar mie mi-au cântat cele trei melodii care-mi plac. Cunoscătorii spun însă că nu s-ar fi ridicat la înălţimea lor obişnuită. Spiritual Front, în schimb, au fost o a doua surpriză plăcută. Solistul, cunoscut drept Johnny Cash al muzicii ăsteia întunecate, s-a zbânţuit pe scenă şi a reuşit să antreneze privitorii de parcă ar fi cântat despre floricele de porumb, nu renunţări şi sinucideri. În acest contrast şi această zbânţuială s-a încheiat seara, care m-a lăsat, per total, mulţumită de investiţia în bilet.
Luni am stat acasă şi m-am culcat devreme.
Iar marţi am ajuns pentru prima dată la Lecturi Urbane. Puţin stingheră, intenţionând să trag cu ochiul la "şefii" acţiunii înainte să mişc în front, am cules câteva cărţi şi m-am pus pe citit. După care am şi împărţit câteva cărţi. Da, m-am izbit şi eu de sprâncene ridicate, de "de ce"-uri neîncrezătoare, ba chiar şi de un "nu, eu nu prea citesc", salvat impecabil de o colegă prin comparaţia cărţii ("Neuromancer"-ul lui Gibson) cu Matrix. (Apropo. N-am apucat să fac prea multe cunoştinţe, dar mi-ar plăcea să aflu cine a salvat situaţia atunci. Dacă recunoşti personajul, dă un indiciu.) A fost frumos, după cum s-a mai spus. Şi chiar e ceva special să vezi cum don'şoarele din faţa ta încep să răsfoiască cărţile abia primite. M-am simţit ca un Moş Crăciun fără barbă şi burtă.
Ca să încheiem simetric, uite că am scris. Internetul e acum mai bogat cu două păreri şi câteva repetiţii. Cititori să fie, că scriitori pe toate drumurile.

9 comentarii:

  1. Rome imi plac si mie; recunosc ca-s cam singurii de care am auzit, cultura mea muzicala se limiteaza la numele obscure din zona blues. Imi pare bine c-ai avut o saptamana frumoasa :-).

    RăspundețiȘtergere
  2. Fara barba si burta? How can you live with yourself, woman?

    Subscriu la curentul general: Rome sunt singurii de care am auzit.

    Vine crismăsu, uăi!

    RăspundețiȘtergere
  3. fără barbă e cât se poate de plăcut, burtă încep să fac. noroc că vine sesiunea şi trece şi burta :))

    că tot sunteţi pe aici, oh, voi, guru-i ai internetului şi calculatoarelor. cum fac ca o postare să-mi apară doar parţial, cu link de "citeşte mai departe"? că polologhia de faţă se întinde excesiv...

    RăspundețiȘtergere
  4. Pe blogspot cred ca e un pic mai greu: http://www.eblogtemplates.com/how-to-add-the-blogger-read-more-expandable-posts-link/

    Daca faci doar un pic de burta, nu si barba, o sa am un crush pe tine :-))

    RăspundețiȘtergere
  5. Sau pe romaneste asta: http://ynf3rn0.blogspot.com/2009/03/pe-blog-faci-unele-postari-care-ocupa.html . Crap, de ce nu te am in lista de YM?

    RăspundețiȘtergere
  6. cere şi 'mneata de la amica X sau de la şefu' balcanic :P

    RăspundețiȘtergere
  7. Haha, ce dragut si ce mic e internetul! Salut, eu sunt Sandra, cu Neuromantul si Matrix :)

    Zi-mi te rog ca nu a fost acest Rome in Romania si l-am ratat...

    RăspundețiȘtergere
  8. mă bucur să te aproape-cunosc, Sandra :D
    Nu, alţi Rome au fost, nişte luxemburghezi liniştiţi şi poetici.

    RăspundețiȘtergere