
Deci e un road-novel. E alert şi are episoade foarte amuzante. Deci ar justifica cele 350 de pagini.
Dar e mai mult de atât. Drumul celor doi nu este doar un capriciu, ci un fel de parcurs cathartic în urma morţii celui de-al treilea prieten, Jack. Will pleacă din orăşelul său american nu atât pentru a cunoaşte lumea, ci pentru a nu se mai gândi obsesiv la accidentul care, scuzaţi clişeul, i-a schimbat viaţa. Când se opreşte din explorat, spune el, începe să se gândească: "capul meu era treaz, era ca un ţânc într-o cameră plină de musafiri necunoscuţi. Ţopăia şi schelălăia şi scotea cărţile din rafturi." Pe parcursul cărţii continuă metafora minţii ca bibliotecă în care bibliotecarii aduc ce dosare vor ei; desigur, pe mine m-a cucerit.
După cum, de altfel, m-a cucerit şi Will, naratorul sincer, nedumerit, un pic psihotic şi mereu la graniţa dintre seriozitate filosofică şi glume de 15 ani. Will nu ştie prea multe despre lume, dar completează golurile din imaginaţie şi frânturi de păreri: "Era o chestie europeană, mi-am imaginat - deopotrivă decadentă şi iubitoare şi plictisită - să râzi de tusea propriului soţ." Will suferă mai mult decât vrea să recunoască şi caută un sens al lucrurilor mai mult decât îşi dă seama. Will, în fine, ar putea să locuiască lejer în capetele noastre, cu fricile şi speranţele lui.
În loc de încheiere, un citat care m-a lovit în moalele subconştientului: "În momentul ăla am fost sigur. Că locul meu era în pielea asta. Că organele mele erau ale mele şi ochii mei erau ai mei şi urechile, care nu auzeau nimic altceva decât liniştea acestei nopţi şi respiraţia mea slabă, erau ale mele şi le iubeam atât pe ele, cât şi ce erau în stare să facă."
Dar e mai mult de atât. Drumul celor doi nu este doar un capriciu, ci un fel de parcurs cathartic în urma morţii celui de-al treilea prieten, Jack. Will pleacă din orăşelul său american nu atât pentru a cunoaşte lumea, ci pentru a nu se mai gândi obsesiv la accidentul care, scuzaţi clişeul, i-a schimbat viaţa. Când se opreşte din explorat, spune el, începe să se gândească: "capul meu era treaz, era ca un ţânc într-o cameră plină de musafiri necunoscuţi. Ţopăia şi schelălăia şi scotea cărţile din rafturi." Pe parcursul cărţii continuă metafora minţii ca bibliotecă în care bibliotecarii aduc ce dosare vor ei; desigur, pe mine m-a cucerit.
După cum, de altfel, m-a cucerit şi Will, naratorul sincer, nedumerit, un pic psihotic şi mereu la graniţa dintre seriozitate filosofică şi glume de 15 ani. Will nu ştie prea multe despre lume, dar completează golurile din imaginaţie şi frânturi de păreri: "Era o chestie europeană, mi-am imaginat - deopotrivă decadentă şi iubitoare şi plictisită - să râzi de tusea propriului soţ." Will suferă mai mult decât vrea să recunoască şi caută un sens al lucrurilor mai mult decât îşi dă seama. Will, în fine, ar putea să locuiască lejer în capetele noastre, cu fricile şi speranţele lui.
În loc de încheiere, un citat care m-a lovit în moalele subconştientului: "În momentul ăla am fost sigur. Că locul meu era în pielea asta. Că organele mele erau ale mele şi ochii mei erau ai mei şi urechile, care nu auzeau nimic altceva decât liniştea acestei nopţi şi respiraţia mea slabă, erau ale mele şi le iubeam atât pe ele, cât şi ce erau în stare să facă."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu