Recapitulare

Acum un an, eram convinsă că 2009 mi-a fost cel mai bun an şi-mi puneam problema că n-am cum să-l întrec. Acum am învăţat, pentru a câta oară, să nu spun niciodată niciodată. Da' niciodată. Să mă explic.

Şcoala a mers tot bine, deşi, în sfârşit, am rămas şi eu cu o restanţă. Începeam să mă simt exclusă. Dar în rest, totul bine. Atât de bine, că ASE-ul mi-a dat bani să plec în Belgia, să învăţ şi să mănânc cartofi cu maioneză. Aşa că de trei luni trăiesc pe picioarele mele, căutând reţete pe internet şi uitând detaliile până la bucătărie, învăţând cuvinte esenţiale într-o groază de limbi europene, repetându-mi numele de trei ori până să-l înţeleagă cineva, alungându-mi dorul pe Skype. E frumos Bruxelles-ul, e primitor şi relaxat, e un oraş în care e greu să nu-ţi fie bine.

Doar dintr-atâta aş fi fost satisfăcută geografic. Dar n-a fost nevoie. ANPCDEFP-ul (voiam să scriu asta) m-a trimis în Italia, lângă Roma, să învăţ despre educaţia non-formală şi despre câte feluri de paste poţi mânca fără să te plictiseşti. Un om tare drag m-a primit pe jumătate de saltea în Southampton şi ne-am alergat două zile prin Londra, chinuindu-ne să ne ţinem sarcasmul doar în română. ADVICE-ul mi-a scos paşaportul din raft pentru Lituania, cu minunata Rigă inclusă în preţ, şi pentru un sătuc austriac cu mori de vânt şi oameni zâmbitori. În Salonic am plecat cu trenul, pentru cinci zile de mâncat foietaje, lipăit cu picioarele în Egee şi zâmbit tâmp şi luminos. Bruxellezii ne-au plimbat prin Flandra; Bruges e teribil de frumos sub zăpadă, Marea Nordului e rece, Leuven are o goangă înfiptă într-un ac în faţa bibliotecii universitare. Fiecare cu conceptele lui estetice. Şi cum Belgia şade frumos în Vest, parcă era şi păcat să nu ameţesc de la mirosul de... floricele din Amsterdam, să nu îngheţ în Maastricht, să nu mă minunez de cantităţile de alcool din mini-Oktoberfest-ul din Stuttgart sau să nu urc prea multe scări în dezamăgitorul turn al catedralei din Koln. Am fugit şi-n Suedia un pic, unde Crăciunul începe din noiembrie şi mătuşa mea poate fi convinsă de utilitatea unui foc în şemineu.

Muzical, m-am întors în adolescenţă şi mi-am mai completat top-cin'-zeci-ul de pe last.fm. Bregovic m-a lăsat fără glas şi, pe final de concert, fără energie, la Rammstein m-au lăsat roacherii pletoşi să trec în faţă, solista de la Cranberries sună chiar mai bine live decât pe casetă, moşuleţii de la Aerosmith sunt îngrijorător de sexy pentru vârsta lor, Isobel Campbel şi Mark Lanegan se completează perfect, 65daysofstatic au avut un opening act foarte potrivit, iar la Gogol Bordello n-ai cum să nu sari şi să nu te zbuciumi, râzând şi ţipând de bucurie.

N-a fost totul vată de zahăr. S-au rupt legături cu oameni la care ţineam, uneori din prostia şi răutatea mea, de care încerc să mă lecuiesc, alteori din micile lor frustrări sau din îndelung ignorata nepotrivire de caracter. Alte prietenii au rezistat şi unele noi s-au legat pe neaşteptate, uneori în ciuda istoriei comune, a geografiei sau a vieţii de zi cu zi. Şi anul ăsta am iubit, am plâns şi m-am îmbărbătat, m-am închis în mine şi am trăncănit despre ce simt, m-am făcut utilă şi am pierdut vremea. Anul ăsta a fost un montagne russe, grăbit, înfricoşător şi încântător, în care nici o zi n-a trecut fără măcar o mică fericire.

Iar acum scriu de-acasă, de la biroul soră-mii, pe un laptop nou şi roşu, ascultând colinde metalice. Mama face sarmale şi tata bodogăne că am împodobit inegal şi haotic bradul. Îmi îngheaţă degetele şi mi-e cald pe dinăuntru. Am inima împărţită pe tot continentul şi un zâmbet până la urechi. Mă duc să atentez la cozonac.

Cum ştii că vine Crăciunul

Varianta Erasmus.

• Se termină şcoala. Se întâmplă "ultimele ore", rezervate întrebărilor. Una din întrebări este, invariabil, dacă examenul e grilă. Răspunsul, în general, e "nu".
• Simultan, se termină şi impulsurile casnice. Nu mai găteşti, că dacă rămâne se strică. Nu mai speli, că maşina de-acasă nu cere un euro juma'. (În fine, probabil că îl cere, doar că nu atât de manifest ca cea de la subsolul căminului.)
• Discuţiile de la cina comună (paste, bineînţeles) se învârt în jurul aeroporturilor mai ceva ca avioanele. Apropo, când ziceai că pleci? Şi când te întorci? Trebuie să ieşim la o bere înainte.
• Trebuie să ieşi la o ultimă bere. Timp de trei seri la rând. Hai, că asta chiar e ultima, doar nu plecăm aşa, fără să ne luăm rămas bun! Ok, încă una. Dar e ultima de tot.
• Îi faci bagajul. Scoţi, pentru prima dată în ţara asta friguroasă, tricourile din pseudo-dulap. Le foloseşti ca să înveleşti sticlele de bere care ţi s-au părut cadouri foarte bune. Te bate gândul să baţi nişte mătănii pentru integritatea sticlelor, că e bere roşie şi tare n-ar fi frumos să-ţi împodobească hainele.
• Îţi faci, cel puţin mental, program de văzut lumea, ieşit la o bere (iar bere?), povestit pe scurt ultimele trei luni. A, şi învăţat, că examenele sunt imediat după vacanţă şi e panică dacă nu le iei.

Au trecut trei luni de exil plăcut în Vest, s-a terminat semestrul. Mâine, dacă nu ninge prea tare la vreunul din capete, ajung în Bucureşti. Încă nu ştiu unde a fugit vremea, încă nu ştiu cum de-am meritat aşa lucru frumos, încă nu ştiu cum o să-mi iau la revedere "de-adevăratelea" de oamenii de-aici. Dar să nu anticipăm.

Cărţi pe scurt, trei

Au fost două săptămâni satisfăcătoare literar şi cred că mă obişnuiesc cu scrisul pe scurt. Adică mi se face lene, ceea ce nu-i frumos. Dar să nu deviem.

• Douglas Coupland, "Eleanor Rigby". Nu mai ştiu cine-mi spunea că, în afară de "Generaţia X", Coupland e un scriitor slab. N-avea dreptate. Liz Dunn trăieşte o viaţă resemnat de retrasă, până când primeşte un telefon de la spital, unde îşi întâlneşte pentru prima dată fiul de 20 de ani. Povestea se desparte, o parte urmărind încercările protagonistei de a crea o legătură cu străinul ciudat şi fascinant căruia i-a dat naştere, cealaltă amintire detaliată a excursiei la Roma unde a fost conceput Jeremy. Naraţiunea e încâlcită, iar finalul e cam tras de păr. Şi totuşi e o carte care te prinde, pentru că scenele sunt frumos scrise şi cuplul mamă-fiu, cu toate ciudăţeniile, îţi devine simpatic fără să-ţi dai seama.
• Neagu Djuvara, "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri". Dacă din raftul de-acasă n-am luat-o, hai că m-a tentat în biblioteca mătuşi-mii, unde am ajuns disperată să citesc ceva şi în română. Titlul descrie destul de bine ce e în ea: o variantă de istorie, de la daci şi romani până în comunism, care e expediat în 3 pagini şi-un pic. E bine structurată, uşor de citit, menţionează legăturile cu "tabloul mai mare" din restul Europei, nu e dogmatică şi fals patrioată ca un manual şcolar, teoriile mai puţin încetăţenite sunt destul de bine susţinute. Şi totuşi se simte o oarecare parţialitate şi o dorinţă (acceptată, de altfel) de a schimba unele decizii trecute. Plus o seriozitate de bunic sfătos. Care nu-i forţată sau iritantă. Doar că eu, una, prefer ironia plină de note de subsol a lui Lucian Boia. Deformaţie profesională.
• Haruki Murakami, "La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor". Tot în română, că asta-i situaţia, deşi mi-e clar că omul ăsta, în lipsa cunoştinţelor avansate de japoneză, trebuie citit în engleză. Ţara aspră a minunilor este, din câte înţeleg, o versiune vag alternativă a Tokio-ului, în care protagonistul e implicat, mai mult sau mai puţin fără voia lui, într-o rivalitate informaţională, în care el serveşte de maşină de codat informaţii, printr-un sistem ascuns în propriul subconştient. Capătul lumii este un Oraş împrejmuit de un Zid de netrecut, în care trăiesc oameni fără Umbră, suflet sau memorie şi animale aurii cu un singur corn în frunte. Majusculele nu-mi aparţin. Cele două fire ale poveştii încep să se lege vag cam pe la mijloc, iar înspre ultimele capitole legătura e explicată mură-n gură, nu cumva s-o ratăm. Da, sunt scene destul de bune pe-acolo, dar ansamblul parte-distopie-parte-basm-idealist nu prea merită efortul. Presupun că are şi domnul Murakami dreptul să dea cu oiştea-n gard ocazional.
• Davin Wong, "John dies at the end". Primită de la un om de care mi-e absurd de dor sub forma unui .doc de 357 de pagini, cartea asta lâncezea printr-un colţ de folder de mai bine de un an. Am deschis-o ca să "citesc şi io vreo două capitole". Am terminat-o în patru ore şi ceva. Wikipedia zice că e un roman horror de comedie şi nu ştiu cum să-l descriu mai bine. Dave şi John, post-adolescenţi obişnuiţi dintr-un oraş din centrul Statelor, se trezesc într-o luptă extinsă cu forţele răului. Ar fi un roman de duzină, plin de monştri şi încâlcit către un final relativ fericit, dacă n-ar fi teribil de amuzant. Cei doi tratează evenimentele cu genul de sarcasm cu care ascultă hipsterii 3rei Sud Est, doar că mai amuzant. Gândindu-se dacă să coboare într-o pivniţă necunoscută, naratorul se îmbărbătează: "Go down and be a meal for the infamous Midwestern Tunneling Explode-bear". Închişi într-o maşină condusă de un roi ambulant de creaturi nefaste, băieţii încep o discuţie despre, desigur, mândriile lor, concluzionată cu "You don't even exist, you're all a figment of my cock's imagination". Deci nu, nu e o carte pentru copii, întrucât conţine limbaj dur şi licenţios, consum excesiv de droguri şi alcool, precum şi, ştiţi, monştri şi chestii care explodează grafic. Dar e o pauză plăcută de la literatura "serioasă". Cereţi şi vi se va da, sub formă de ataşament.

Şi acum să trecem la lucruri serioase, cum ar fi un joc de Chicken Invaders. Christmas Edition, pentru că, nu-i aşa, vin sărbătorile vin.

Carte: H. Kureishi, "Midnight All Day"

Hanif Kureishi scrie romane, piese, scenarii de film şi nuvele. Şi când îţi împarţi ziua în douăzeci de direcţii, o culegere de texte scurte, dar care spun o poveste întreagă, e fix ce trebuie.

9 dintre cele 10 povestiri din "Midnight All Day" se învârt în jurul ideii anunţate de pe copertă, anume talentul de a alege parteneri nepotriviţi: "there is an instinct, magnet or aerial which seeks the unsuitable". Multe dintre personaje sunt divorţate sau în relaţii complicate. În "The Umbrella", divorţul pare să fi fost atât de urât, încât fosta soţie refuză să-i împrumute fostului soţ o umbrelă, lăsându-l să plece prin ploaia torenţială; "A Meeting at Last" povesteşte întâlnirea plină de resentimente dintre soţ şi amant, iar "Strangers when We Met" urmăreşte vacanţa unui triunghi amoros în care toţi ştiu ce se petrece, dar se joacă de-a aparenţele.

Două lucruri sunt frumoase la nuvelele astea. Primul e senzaţia de viaţă pe care le dau. Textul e destul de detaliat încât să-ţi poţi agăţa imaginaţia de scene şi senzaţii familiare, şi totuşi destul de lejer ca să nu te ducă de mână. Puţin monolog interior, mai deloc comentarii ale naratorului, doar fapte aşa cum sunt. Iar al doilea e finalul cât se poate de deschis, care te lasă să-ţi continui propria poveste. În "Sucking Stones", de exemplu, povestea se opreşte când eroina se decide să-şi abandoneze visul de a deveni scriitoare, evitând să continue într-un monolog depresiv al banalităţii sau într-o glorificare a realismului.

Iar a 10a povestire e o variaţiune după "Nasul" lui Gogol, în care personajul principal, faimos actor de filme porno, îşi pierde temporar organul muncii. Asta aşa, ca să încheiem suprarealist.

Alte cărţi pe scurt

Pentru că da, din nou am avut noroc de cărţi bune şi ghinion de timp în care să le povestesc. Într-o ordine relativ cronologică, iată.

• Julian Barnes, "Arthur & George". Arthur e Arthur Conan Doyle, George nu e faimos. Arthur creşte doar cu mama şi surorile lui, studiază pentru a ajunge doctor şi începe să-şi scrie nuvelele dintr-un capriciu, fără să se aştepte să-i devină sursă de venit şi celebritate. George, fiul vicarului dintr-un sătuc englezesc, creşte privit cu suspiciune de cei din jur şi devine avocat specializat în cazuri plictisitoare. Drumurile celor doi se întâlnesc când George e condamnat pentru uciderea monstruoasă a unor animale din satul său, iar vicarul îi scrie lui Doyle, cerându-i să-şi aplice talentul de detectiv pentru a rezolva cazul. De ce merită citită? Pentru că e, pe alocuri, o reinterpretare bună a poveştilor cu Sherlock Holmes, iar în rest o frumuseţe stilistică şi de limbaj. Pentru că poveştile se leagă frumos. Pentru că e bazată pe fapte reale. Şi pentru că finalul e imprevizibil.
• Orhan Pamuk, "Mă numesc Roşu". Genul de carte pentru care vrei să mergi cu metroul la capătul oraşului, doar ca să mai citeşti câteva capitole. E o poveste cu sultani şi artişti, o carte despre cărţi şi ilustraţii, o fereastră într-o epocă şi o lume complet necunoscute mie. Primul povestitor este recent decedatul Elegant Efendi, ilustrator pentru bogat ornamentatele cărţi ale sultanului. Urmează la "microfon" colegii lui de atelier, un povestitor abia întors în Istambul şi femeia pe care o iubeşte de jumătate de viaţă, evreica pe jumătate croitoreasă şi pe jumătate peţitoare, ba chiar şi ilustraţiile agăţate într-o cafenea. Curge frumos, nici prea încurcat, nici prea tern, iar finalul, deşi puţin previzibil, e un artificiu drăguţ. Recomand varianta în engleză, dacă aveţi chef să învăţaţi cuvinte noi şi frumoase.
• Bill Bryson, "Mother Tongue". Că tot ziceam de cuvinte. Britanico-americanul (sau americo-britanicul?) analizează naşterea, evoluţia şi perspectivele limbii engleze. Un fel de "lingvistică pentru toţi", fără pretenţii şi termeni specializaţi, plină de anecdote şi comentarii amuzante. Lituaniana, se pare, e limba europeană cea mai apropiată de sanscrită, iar vocabularul englezei de azi e majoritar de origine normandă, deşi termenii anglo-saxoni acoperă cele mai importante aspecte ale vieţii şi sună mai natural vorbitorului nativ: "we feel better with a «hearty welcome»  than after receiving a «cordial reception»". Celor care se plâng de scrierea neregulată, Bryson le aminteşte că încercările de regularizare "almost always hav a sumwut stranj and uneskapubly arbitrary luk about them, and ov cors they kawz most reederz to stumbl". Faină, deci, şi amuzantă cât să-ţi sperii colega de cameră râzând spontan. Cum, mă, să-ţi denumeşti biserica Saint-Andrews-of-the-Wardrobe?

Atât, că sunt ocupată cu petreceri şi experimente culinare. 

Vederi din Brussel

Nimeni nu-l pronunţă cu toate literele, iar franceza belgiană oricum nu sună ca buletinul de ştiri de la TV5.
A trecut luna şi-ncă-o săptămână peste. Sunt în viaţă, deşi între timp mi-am gătit singură, mi-am plimbat picioarele în Marea Nordului la 10 grade şi am dormit constant câte 4 ore pe noapte. Iar aseară am încercat să mă caţăr pe pereţi, ceea ce s-a soldat cu bătături, zgârieturi, febră musculară şi ditai zâmbetul.
Aici plouă, ca stare generală. Vreme extremă n-am întâlnit, dar plouă mărunt şi constant, cât să te ţină în casă, unde întâlneşti căni de ceai şi, cu puţin noroc, calorifere calde. E riscant, ce-i drept, să inviţi belgieni în camera ta, pentru că încep să transpire de la 15 grade în sus.
Cu transportul public stau ceva mai bine ca noi. În staţiile de metrou se aude muzică, uneori clasică, iar automatele vând gauffre şi mini-cârnaţi. Nu le-am încercat, că duc mereu lipsă de monede. Transport de noapte au doar vinerea şi sâmbăta, dar acoperă mai tot oraşul, cu tot cu periferiile şi satele înglobate.

Mai bine stau şi la dorinţa de a se promova singuri. De exemplu, doar într-o lună au fost două festivaluri studenţeşti, la care muzeele, instituţiile culturale şi spaţiile pentru concerte au venit cu standuri, concursuri şi zâmbete autentice sau foarte bine repetate. Dar cea mai faină idee culturală trebuie să fie Nocturna, care ţine în fiecare joi câteva muzee deschise până la 10 seara. Aşa am ajuns la Muzeul Africii Centrale, la 14 kilometri de Bruxelles, sau la cel al Orientului Îndepărtat, găzduit de o pagodă şi un pavilion chinezesc. 

Şi şcoala e altfel. Au deranjant de multe locuri unde să înveţi, să intri pe internet sau să stai la o vorbă. Trei clădiri pe acelaşi colţ de stradă, fiecare cu cantina ei, plus clubul universităţii, unde poţi să bei o bere în pauza de masă. N-am încercat, dar probabil că e amuzant. Biblioteca are 7 etaje. Proful de statistică trimite fiecărui student observaţii privind tema, deşi are cam 300 de studenţi în 5 cursuri. Toate par făcute să te tragă de mânecă să rămâi cu ceva în cap.

Încă nu mă cred localnică, încă umblu cu ochii pe sus la clădiri sau rămân blocată în mijlocul conversaţiei, realizând unde sunt. Dar deja pot îndruma oamenii spre linia corectă de metrou, vorbesc mult mai lejer o corcitură de oricare-limbi-mă-ajută-să-mă-înţeleg-cu-persoana-din-faţa-mea, am un stand preferat la piaţa de duminică şi o idee vagă despre care beri nu trebuie încercate. Mi-e bine şi frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.

Poveşti din Bruxelles

Mişto titlu, ştiu. Am ajuns de 12 zile şi deja s-au strâns atât de multe, că nu ştiu cât de coerentă o să mai fiu. Aşa că o să spun câte două vorbe despre ce contează.

Locul. Bruxelles-ul e cel puţin bilingv, după cum afli uitându-te la numele străzilor. Mai e şi capitala Belgiei şi, judecând după instituţii, a Europei. Drept urmare, engleza e monedă de schimb, ceea ce-i tare bine pentru abia-ajunşii nelămuriţi şi nesiguri pe franceza lor de baltă. Bruxelles-ul are un centru frumos, clasic şi turistic. Şi haotic, cumva. Nu ca Balcanii, e drept, dar nici tras cu rigla ca oraşele germanofone. Aşa că te poţi uita liniştit în sus şi poţi face poze artistice.

Dar Bruxelles-ul adevărat e dincolo de primul ring, în cartierele puternic individualizate după etniile majoritare. Pentru că da, aici se vorbesc 180 de limbi. Şi se găsesc pieţe enorme, târguri de vechituri, restaurante cu de toate şi terase paşnice, unde să bei o bere. Pe care ai de unde s-o alegi, pentru că belgienii se pricep la asta. 

Şcoala. Din câte pare după primele zile, e ceva mai serioasă şi mai ancorată în realitate ca la noi. Proful de marketing a deschis cursul povestindu-ne despre cei 20 de ani petrecuţi în fruntea departamentelor de multinaţionale. Am început să rânjesc inexplicabil. Cursurile la ei au câte 3 credite, aşa că am 9 semestrul ăsta. Ne descurcăm, suntem bine. Ce mă miră, totuşi, e că nu au seminarii. Au, în schimb, un Intranet incredibil de util şi plin de cursuri. Un fel de forum FCRP în zilele lui bune. Şi cămine scumpe, dar tare civilizate. În camera mea am un fost şemineu.

Oamenii. Ei, aici e-aici. Sunt tentată să fac inventar de ţări; persoanele cu care am petrecut mai multă vreme până acum sunt o franţuzoaică, o norvegiancă şi un lichtenstein-ian. (Aşa s-o fi zicând?) Mă aşteptam să ajung într-un mediu internaţional, dar nu-mi dădeam seama cât de internaţional e oraşul cu totul, chiar şi dincolo de limitele veselului grup de Erasmuşi. Care, apropo, conţine vreo 120 de oameni. De-asta, cursurile în engleză chiar sunt în engleză, spre dezamăgirea flamanzilor rătăciţi printre noi.

Sunt oameni şi oameni. Unii cu care n-am mare lucru în comun şi oameni cu care văd lumea fix la fel, în ciuda diferenţelor geografice şi de vârstă. Oameni care, cel puţin momentan, sunt în decor şi oameni de care ştiu deja că o să-mi fie dor. Ce mi se confirmă e că suntem toţi la fel, dincolo de diferenţe. Şi că ne place berea. 

Că veni vorba de dor. Nu mi-e încă dor de casă, dar tare aş vrea să fie câţiva oameni dragi aici, cu mine. Ca să-i duc în magazinele de antichităţi şi să le arăt de unde să cumpere ciocolată ieftină. Ca să le aleg eu berea, după ureche, dar poate o nimeresc. (Da, berea e un leit-motiv. Poate o să treacă, doar să mă obişnuiesc.) Ca să am un motiv să merg la Atomium. Ca să le gătesc semipreparate şi să-i plimb pe la muzeele deschise joi noaptea.

Nu vă mai ţin. Aveţi de muncit mâine, iar eu trebuie să duc gunoiul. Selectiv, desigur.

La revedere, momentan

Mâine plec pentru 5 luni din ţară. Sunt fericita posesoare a unei burse Erasmus la Hogeschool-Universiteit din Bruxelles. Ştiam din aprilie, dar până acum n-am realizat. Acum chiar se întâmplă, m-a lovit gândul, în timp ce împachetam şosetele. Apropo, aveţi idee cât hal de spaţiu pot ocupa şosetele într-un geamantan?!

Revenind. Viaţa mea se află acum într-un geamantan de 30 de kile, plus rucsac pentru laptop, plus un colet de trimis cu curierul. Cum să plece copilul fără pătură şi tigăi, mai ales că are să stea la cămin? Teancul de hârtii oficiale are două degete; majoritatea sunt de la ASE, desigur. Care, ca o paranteză, îmi dau ei nişte bani, iar de restul descurcă-te. În fine, merge şi-aşa.

Plec dintr-un Bucureşti în demolare, pe care nu ştiu dacă o să-l mai recunosc la întoarcere. Şi care totuşi mi-e drag, în felul lui şchiop şi contradictoriu, mai mult ca scenă a întâmplărilor frumoase decât ca frumuseţe în sine. Şi mă duc într-un oraş în care n-am fost niciodată, într-o ţară în care n-am fost niciodată, unde se vorbesc două limbi. Una o vorbesc la nivel de baltă, cealaltă deloc. Las' că ne descurcăm noi.

Plec dintr-o rutină cât de cât stabilită ca s-o iau de la zero, fără să ştiu să gătesc sau să calc. Plec de lângă ai mei, pentru prima dată din existenţa mea cocoloşită, şi de lângă soră-mea care a început să se smiorcăie de ieri dimineaţă. Plec de lângă multe cunoştinţe, un număr decent de prieteni şi câţiva oameni infinit de dragi, de care o să-mi fie dor în fiecare zi. 

Mă întorc în februarie. Să fiţi cuminţi.

Cărţi pe scurt

Citesc mai repede decât scriu recenzii. Iar am rămas în urmă. N-o să scriu câte un articol despre fiecare. Dar, pentru că asta e tarlaua mea şi fac ce vreau cu ea, o să scriu câteva vorbe despre iulie-ul şi augustul meu de lectură.

• Will Self, "Cum trăiesc morţii". Păi cum să trăiască? Lumea de apoi este o suburbie a Londrei, în care, de altfel, trăiesc şi câţiva vii. Cartea o urmăreşte, în principiu, pe Lily Bloom, care îşi deapănă amintiri din noua ei locuinţă postumă. Apar şi fetele ei, Charlotte cea plictisitor de responsabilă şi micuţa drogată Natasha. Pe alocuri am râs, pe alocuri m-a trecut cu fiori. Şi mă înclin în faţa traducătoarei (Alexandra Coliban, după cum scrie pe prima pagină), care a salvat multe jocuri de cuvinte, iar pe restul le-a explicat bine.
• Mario Vargas Llosa, "Mătuşa Julia şi condeierul". Asta mi-a plăcut mult, pentru că e lungă şi încurcată. Povestea principală îl urmăreşte pe narator, scriitor aspirant de 18 ani şi proaspăt îndrăgostit de o mătuşă prin alianţă, o divorţată fâşneaţă şi deschisă la minte de 32 de ani. La postul de radio local, un scriitor bolivian produce drame radiofonice pe bandă, scriind şi înregistrând în fiecare zi. Poveştile astea mici, introduse drept capitole separate, servesc de pretext unor idei, personaje şi scene foarte, foarte puternice. Mi-a rămas în cap povestea bărbatului care, traumatizat de accidentul în care a ucis un copil, se duce la psiholog, care îi spune să-şi accepte pornirea subconştientă de a răni copii. Cartea are 364 de pagini scrise mic şi sfârşit relativ fericit, la care am ajuns după 10 ore de citit intensiv. E faină. Dacă în traducere e aşa faină, mai c-aş învăţa spaniolă.
• Maria Ellis, "Carte de colorat pentru orbi". Singura din care m-am obosit să-mi iau notiţe, pentru că prea mi-au atins o coardă sensibilă. Naratoarea se întoarce în satul copilăriei, îşi reîntâlneşte un prieten din copilărie şi încearcă să dezlege iţele încurcate ale familiei sale. Ellis scrie realist, cu sinceritate, şi despre gropile de la marginea drumului, şi despre frica de a te arunca în apă, şi despre ura posacă a mamei vitrege, dar şi despre pacea de a te simţi acasă, şi despre fericirea de a te ţine de mână cu cineva drag. Viaţa aşa cum e, cu bomboane şi murături, fără exagerări şi filosofie ieftină. Iar cea mai frumoasă frază din toată povestea e asta: "dacă plămânii mei ar fi respirat aşa cum iubeam eu, aş fi murit de mult sau, în tot cazul, aş fi fost destul de des în comă".
• Malcom Gladwell, "What the Dog Saw". Ca toate cărţile lui Gladwell, cartea asta e despre de toate. Despre succesul în teleshopping şi calităţile pe care le căutăm la sosul pentru paste, dar nu şi la ketchup. Despre câini, anticoncepţionale şi genii în domenii teoretice şi practice. Colecţie de articole şi studii scrise de-a lungul vremii pentru The New Yorker, "What the Dog Saw" e, fundamental, o pledoarie pentru a vedea lucrurile din alte unghiuri şi a nu înghiţi păreri şi concepţii pe nemestecate. Iar felul lui de-a povesti, combinând interviuri cu istorii şi studii "traduse" în limbaj natural, e de-a dreptul captivant.
• Gary Shteyngard, "Absurdistan". N-are nimic de-a face cu albumul Adei Milea. E despre un evreu rus cu un tată mafiot, o prietenă latina din New York, un tovarăş drogat şi o pasiune pentru rap întrecută doar de pasiunea pentru mâncare. Pentru a pleca din Rusia în Vest, Mişa trece prin republica caspică (cacofonie acceptată?) Absurdvani, supranumită Absurdistan, unde poate face rost de un paşaport fals. Sub valurile de votkă şi caviar, sub marea de încurcături şi replici superficiale, Mişa are un suflet cum cred eu că trebuie să fie sufletul rusesc: înclinat spre extreme şi în durere, şi în fericire. Pentru mine, asta a fost miza romanului, nu "fina satiră socială" anunţată pe copertă.
• Jean-Lorin Sterian, "Lorgean". Încă o carte (după Mesi@) găsită la Cărtureşti cu 5 lei şi propulsată în virtualul meu top al preferinţelor de lectură. Naratorul îşi duce existenţa urbană, la marginea cool-ului, cu slujba vag creativă şi prietenii hipsteri, până când, spre sfârşit, are o experienţă care îi schimbă viaţa. Dacă încerci să desparţi adevărul de ficţiune sau de exagerare, pierzi distracţia de a citi. Ce-i drept, unele scene sunt evident imaginate, cum ar fi cea în care directorul unei companii, pentru a avansa în carieră, îşi scoate chirurgical coloana vertebrală. Dar toate celelalte sunt cel puţin plauzibile, scrise cu ironie, umor şi un praf de referinţe pop-culturale, că aşa ne stă bine.

Atâta decât. Să ne auzim cu bine.

Marea europenizare

De data asta am o scuză pentru absenţa îndelungată. De pe 2 până pe 24 august am fost acasă fix 18 ore, cât să spăl o pereche de blugi, să împachetez alte tricouri şi să moţăi în trecere în propriul pat. Asta pentru că Advice-ul e mişto şi pleacă la proiecte europene de tineret.

Primul a fost în Kaunas, al doilea oraş ca mărime din Lituania, casă celei mai lungi alei pietonale din Europa de Est (Laisves aleja, adică Strada Libertăţii, lungă de aproape 2 kilometri). Ajunşi acolo, am aflat că e casă şi unor tipi foarte simpatici, care seara agrează cantităţile excesive de alcool şi compania intimă a domnişoarelor neînsoţite. Aşa că serile am cam stat acasă, în căminul universităţii locale, la bere slabă şi poveşti. Iar ziua am stat prin restaurante tradiţionale, filmând şi făcând poze în costume medievale. Asta, desigur, când nu băteam străzile cu ochii după clădiri frumoase, când nu fugeam o zi în Vilnius, când nu făceam glume cu cartofi şi când nu ne cocoţam pe pervazul de la etajul 5 pentru a prinde wireless. Mi-au fost de-a dreptul dragi grecii, cu portughezii se putea râde, lituanienii erau copii frumoşi, cu letonii ne-am bălăcit într-o politeţe rece. Iar pe final am văzut Riga, de care m-am îndrăgostit inexplicabil.

Aterizat pe Otopeni, recuperat bagaj, ajuns acasă, răspuns la mail-uri până la 3 dimineaţa, culcat, trezit, privit filmul ăsta frumos la televizor, închis valiza, hai la gară.

Pentru că în Austria am mers cu trenul, dintr-o combinaţie între încurcături organizatorice şi spirit de aventură. Cuşetele sunt decente, băile la fel, în caz că plănuiţi să vă plimbaţi pe-afară din ţară pe drumuri de fier. Am ajuns după vreo 20 de ore în Viena, cu scandalul de la graniţa România-Ungaria inclus în programul artistic. Ne-am dus repede în Linz, unde se află un muzeu de gadget-uri şi tehnologii, apoi am ajuns în Riedau, sătuc frumos şi paşnic din Austria de Sus. Am început să ne cunoaştem, am vorbit o salată de engleză simplificată cu neamţă de baltă şi spaniolă de telenovele, am văzut mori de vânt şi clădiri medievale, ne-am plimbat cu tractorul şi am tras puternic în piept mirosul de... Milka, să spunem, am învăţat ce înseamnă culorile caselor şi ne-am despărţit cu îmbrăţişări de austrieci şi de spanioli. De letoni, din nou, cu mai puţine îmbrăţisări. Şi ca să nu stricăm tradiţia capitalelor, am stat o noapte şi în Viena, după ce am trecut, nedormiţi şi nelămuriţi prin Passau.

Şi am ajuns acasă. Concluzii ar fi multe. Să selectăm ce contează. Unu, schimburile de tineri sunt o combinaţie de călătorit cu făcut prieteni cu încercat lucruri noi cu simţit bine şi frumos. Deci, dacă vârsta şi cheful vă permit, agăţaţi-vă de o organizaţie cu activitate internaţională. (Poate chiar de Advice, mai ştii?) Doi, oamenii sunt la fel peste tot. Cu bune şi rele. Iar a sta o săptămână cu cineva, douăş'patru şapte, crează un altfel de legătură decât ocazionalele ieşiri la cafea. Trei, treaba aia cu dorul ce casă cam funcţionează. Ceea ce e îngrijorător pentru următorul semestru. Dar despre asta, în episodul viitor.

Capybara

Ce-i ăla? Un rozător mare şi gras, care ar putea să supravieţuiască 8 ani, dacă nu l-ar mânca mai toate animalele din jurul lui, după cum explică wikipedia. Şi mai e şi numele fostei echipe 5 din Atelierele ADfel de anul ăsta.
Cum se desfăşoară evenimentul. Trimiţi o aplicaţie, te chinui (sau îţi merge natural...) s-o faci cât mai creativă, stai cu sufletul la gură până se anunţă participanţii (sau uiţi şi te trezeşti cu surpriza în inbox) şi începi să baţi drumul Lăptăriei. Acolo vin oameni faini să-ţi vorbească despre strategie şi creaţie. Mi-a plăcut mult de Ştefan Stroe şi de Costin Radu, pentru că ne-au prezentat instrumente şi metode foarte concrete, nu poveşti cu "strategia este". Pe creaţie, tutorii au tot fost pe fugă, aşa că ne-au oferit câte 15 minute pe echipă, ameţindu-ne complet şi făcându-ne să trecem de la o idee la alta. Spre una mai bună, desigur.
În culise, au fost 7 zile cu o echipă extraordinară. O săptămână de prietenie instant, oricât de rar şi de uimitor ar părea. O săptămână alimentată cu pizza, Cola Zero şi ţigări, bancuri şi filmuleţe de pe Youtube, cu aceeaşi melodie în aceeaşi maşină şi pe aceeaşi canapea. O săptămână de muncă, de încredere unii în alţii, de râs până la lacrimi şi dormit cu caietele lângă noi, poate nimerim vreo idee. O săptămână într-un haos care mi-ar plăcea să-mi devină rutină. Dar cel mai important, mai drag şi mai siropos, o săptămână cu oameni de care o să-mi fie un dor feroce. Şi cărora probabil o să le trimit poze care să aibă sens doar pentru noi. Oare la grădina zoologică din Kaunas o fi vreun capybara?

D-ale melancoliei

Cutia mea de amintiri e, de fapt şi de drept, o cutie de pantofi promovată şi lipită în mod repetat cu scotch. Şi căzând ea din raft şi înspre delicatele mele picioare azi, mi-am pus în minte să fac ordine prin ea.
S-au dus brăţările de la concerte, chiar şi cea nedeschisă, subtilizată pentru a intra în zona A la Aftershock-ul de anul trecut. În seara aia era s-o cunosc pe Ruxandra, care şi-a fluturat pletele indecent de lungi peste faţa mea. Au rămas biletele şi insignele de lucru de la Aerosmith, Clapton şi Cranberries. S-au dus şi setlist-urile, rămâne doar cel de la 20 de anii lui Cosmin, sărbătoriţi Kumm trebuie. Pentru că e cu autograf.
Biletele de tren, biletele de autobuz şi programele de drum (trenul ăla, ora aia) vor fi reciclate. La fel, biletele de intrare la varii obiective turistice, orarele complicate şi adnotate din anul întâi şi un suport de pahar subtilizat cine ştie de unde. Felicitările nu. Nici scrisorile de dragoste. Chiar dacă nu mai corespund realităţii.
Etichetele se duc şi ele la container. Ce-o fi fost în capul meu, să păstrez etichete complet insipide, de la nici nu mai ştiu ce haine? Bine, nici ambalajele de ciocolată nu mai ştiu ce ar trebui să-mi evoce. Chitanţele, în schimb, sunt de la majoratul meu. Eram cool, se pare, după numărul de Bacardi Breezer-e băute.
Băi câte bilete de tren sunt pe-aici. Şi câte insigne de la evenimente, începând cu naţionala de română dintr-a 8a şi continuând într-o spuzeală de evenimente studenţeşti. Astea se păstrează, chiar dacă nu sunt în pericol să le uit.
La unele am ezitat. La o carte de vizită, de exemplu. Deşi el nu mai lucrează acolo. Şi nu de-asta îmi dăduse cartea de vizită. Sau la cartelele aduse de tata pentru colecţia mea din tinereţe, dinainte să încep şi eu să mă plimb. (Şi când, desigur, aveam colecţie de cartele.) Am regăsit un ursuleţ ascuns de ciudă în ultimul an de liceu şi cred că o să-l repun la locul lui, pe geanta de şcoală.
Şi am eliberat jumătate de raft. Şi mi-am amintit de oameni care mi-au fost dragi. Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus jumătăţi ambigue de poveste-aşa. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Fuse şi se duse. Ok, mă opresc acum.

Anglia - mic alfabet, doi

• Oxford Street: stradă de magazine. H&M, French Connection, parcă şi American Apparel, bineînţeles Mango şi Zara - din nou, toată gaşca. Şi ca să-mi pierd definitiv baza de cititoare, voi menţiona că n-am intrat în nici un magazin.
  
• Pence: subdiviziunea lirei. A trecut recent printr-o remodelare de-a dreptul simpatică, astfel că reversul monedelor (de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50) formează stema Marii Britanii. Enervant e, în schimb, faptul că mărimea nu corespunde valorii; cea mai mare monedă este de 2, urmată de 10, iar 20 şi 50 au aceeaşi dimensiune.
• Que Pasa: restaurant aproximativ mexican din Southampton. Nu e rău, nu e nici foarte scump, dar nu e memorabil. Punctul lui forte e vinul la gheaţă.
• Reclame: bineînţeles. Unele banale, unele un pic mai înţepătoare. Câteva, aici.
• Southampton: orăşel-universitar-şi-port din sudul extrem. Atmosferă de suburbie, liniştită şi uniformă. Un mall mai mare decât Băneasa şi varii monumente pentru eroi cunoscuţi şi necunoscuţi. Din Soton au plecat, la câteva secole distanţă, vasele Mayflower şi Titanic. Unul a fondat America modernă, altul a dat în gheţar. Istoricii încă decid care dezastru a fost mai mare.
  
• Trafalgar Square: celebra piaţă din Londra, în faţa Galeriei Naţionale, marcată de coloana cu Nelson în vârf. Spre nefericirea prietenului transformat în ghid, nu m-a impresionat absolut deloc. Sau poate că abia pândeam zăcutul pe iarbă în St. James Park.
• Underground: metroul londonez, care l-ar face pe al nostru să-şi ia jucăriile şi să plângă într-un colţ. A început să fie construit acum 150 de ani şi are peste 250 de staţii. Cu atâta istorie, nici nu e de mirare că a născut legende - câteva sunt confirmate într-o campanie de promovare, Tube or False. De departe cel mai eficient mod de a te deplasa prin oraş, în afară de plimbarea agale.
• Votka Revolutions: club în Southampton. Trăsătura sa caracteristică este, sper, evidentă.
• Winchester: orăşel liniştit şi turistic ceva mai sus şi la dreapta de Southampton. Fost castru roman, fostă reşedinţă de judeţ (sau, în fine, ceva similar şi britanic). Are o catedrală, un muzeu prietenos, un râu şi o zonă pietonală. În 6 ore îl termini, dar merită ziua petrecută acolo.
• Xenofobie: dacă e, n-am văzut-o. Dreptu-i că nici n-am stat mult printre englezi, ci mai mult prin grupul de internaţionali. Dar chiar n-am experimentat nici una dintre poveştile de groază ale prietenilor, care se simţeau puşi la colţ de vânzătoarele de la supermarket pentru accentul imperfect.
• Y... habar n-am.
• Zen: restaurant foarte scump. Şi stare care te cuprinde când zaci pe iarbă într-un parc, la umbra unui palat, mâncând îngheţată (proastă) de la dozator.

Cam atât.

Anglia - mic alfabet

Da, am fost o săptămână în Anglia. Ceea ce îmi dă dreptul să-mi dau cu părerea arbitrar, superficial şi subiectiv.

• Amabilitate: da, chiar sunt amabili. Îţi prind privirea de turist rătăcit şi se oferă să te ghideze. Aşteaptă să descoperi care monedă valorează cât, pentru că te-ai încăpăţânat să dai exact. Şi da, ţi se adresează cu "darling" şi "love". Ceea ce, în context, nu e deranjant.
• Brighton: orăşel la mare, cu plajă de pietre, ponton cu maşinării de parc de distracţii şi pavilion indian. Care se închide la 5, după cum am aflat la 5 şi un sfert. Colorat, vesel, nu groaznic de scump. Bate vântul. Rău.
• CCTV: adică closed-circuit television. Camere de luat vederi. Sunt peste tot. Fiecare zonă publică e supravegheată din două, trei direcţii. Dacă te-ai scobit în nas în Londra, există undeva o înregistrare a evenimentului.
• Double-decker: autobuz cu etaj. Apariţie cotidiană, nu doar în centrul turistic al Londrei. E un sentiment aparte să vezi de la etaj cum mergi pe partea greşită a drumului.
  
• England: subiectul expunerii de faţă. Parte din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Eliminată în optimile cupei mondiale de Germania. Care şi-a luat-o de la spanioli. Dar să nu deviem.
• Fish & chips: mâncarea pe care o învăţam la engleză în generală ca fiind tradiţională. Cartofii sunt mediocrii, peştele e lipsit de orice fel de gust. Reîncălziţi şi umpluţi de caşcaval românesc, sunt un brunch minunat.
• Gandalf: vezi Hobbit, the.
• Hobbit, the: pub în Southampton, cu băuturi inspirate de saga tolkieniană. Am băut un Gollum destul de bun, dar Gandalf-ul era într-adevăr de excepţie.
• India: fosta colonie se plimbă liniştită pe străzile regatului. Mâncarea orientală în general şi cea indiană în special sunt preferate de englezi. (Bine, la ce mâncare au ei, nici nu-i de mirare.) Şi da, indienii au accentul ăla din filme. Dar e inteligibil.
• James: nume de regi. Preferatul meu e James 2.1 - James al doilea al Scoţiei, urcat pe tronul Angliei ca James întâi. Apropo, cum se traduce James?
• Kitsch: se găseşte şi la ei, mai ales în zonele turistice. De la catarame sclipicioase cu Gucci la costume scoţiene pentru câini, fără să mai vorbim de magneţi de frigider, steguleţe şi poze-suvenir. Pe plajă, cel puţin, oferta e la fel de variată ca la Mamaia.
• Londra: mare, haotică şi totuşi ordonată, imposibil de "făcut" în două zile, cum am încercat noi, îngrozitor de scumpă. Metroul e de bază pentru deplasare. Centrul e turistic, iar cartierele sunt liniştite, scunde şi cumva prietenoase. Singurul lucru la care nu se pricep e kebab-ul.
• Madame Tussaud's: vrea aproape 30 de lire pentru intrare şi se stă la coadă cu orele. Deci nu ştiu cum e. Ceea ce probabil e mai bine, pentru că mă sperie un pic figurile astea hyper-realiste. Mă tot aştept să-mi pună o mână pe umăr când pozez, cum aud că a făcut Maradona. Dar, din nou, deviem.
• National Portrait Gallery: ditai monstrul de muzeu care, desigur, e doar o parte din Galeria Naţională. Conţine, evident, portrete, dar şi câteva peisaje şi naturi moarte. Monet, Degas, Van Gogh, un Picasso într-un colţ - toată gaşca. Iar intrarea e liberă.

Restul, în episodul viitor.

Gata!

Încă o sesiune fuse şi se duse. Doar 6 examene, înghesuite în 8 zile, unele de-a dreptul jenibile, altele grele. Mă rog, unul greu. Da' greu. Primul examen la care mi-am dorit, cu toată sinceritatea, "decât să trec". Plus prima restanţă, rămasă din oficiu, din lenea de a merge la seminar. Asta e.
Tot în sesiune au fost concerte. La Bob Dylan am învăţat să scanez bilete şi că băieţii drăguţi nu apreciază când le complimentezi tricoul. La Eric Clapton am învăţat să aliniez scaune, să mă ard pe umeri şi să spăl cratiţe în care, cu un pic de efort, încăpeam toată. Pentru că da, există şi bucătărie de turneu, şi există şi spălători de vase voluntari. Măcar n-am stat în soare. Cât despre muzică, Dylan a fost ok şi Clapton minunat.
Şi tot în sesiune a fost prima mea întâlnire de vânzări pentru Advice, o plimbare scurtă pe la Street Delivery, terminată cu un "hai la mare" nerealizat, o plimbare scurtă afară din oraş, la dat în leagăn şi jucat badminton, multă leneveală şi căldură considerabilă, mon'şer.
Acum, vacanţă. Poate scot şi blogul din paragină, mai ştii?

Carte: A. şi L. Ries, "The 22 Immutable Laws of Branding"

Nu vă îngrijoraţi, n-am început să-mi cheltuiesc ultimele rămăşiţe de bursă pe cărţi profesionale. Cele 22 de legi aici de faţă au ajuns la mine la ultima întâlnire NewMediaSchool, unul din proiectele faine ale CROS-ului. Da, vă încurajez să apăsaţi pe link-uri. Iar ideea cu trei cărţi pe lună (da, şi aici e un link explicativ) e tocmai pe sufletul meu.
Gata cu promo-ul.
"The 22..." sunt, de fapt, două cărţi într-una. Prima e evidentă din titlu şi a fost publicată iniţial în 1998, iar a doua este "The 11 Immutable Laws of Internet Branding", publicată în 2000. Pfuai, 33 de legi la preţ de 22? Unde semnez de livrare?
Aşa că da, am pornit să citesc cu aşteptări destul de mari. Legea 1: dacă îţi extinzi brandul unde nu e cazul, pierde din putere. Plauzibil. Legea 2: dacă îţi restrângi brandul, îl faci mai puternic. Stai, cum? Asta n-a fost şi mai devreme? Legea 10: dacă incluzi în brand toate prostiile, îl distrugi. Ok, am înţeles, altceva?
Deci nu sunt chiar 33. Ca în povestea cu cei 4 evanghelişti. Dar atâtea câte sunt, chiar au potenţial de legi. Un brand se construieşte prin PR şi se consolidează prin publicitate, spun cei doi Ries. Numele e foarte important, aşa că trebuie evitată cu orice preţ o denumire generică. Un brand se construieşte în timp, nu peste noapte, şi trebuie să ajungă să simbolizeze un singur cuvânt în mintea consumatorului.
Din nou, zic, plauzibil. Chiar banal pe alocuri, ai crede, până când citeşti exemple de ditai branduri care au dat cu oiştea-n gard. "What's a Chevrolet? It's a big, small, cheap, expensive car or truck", de exemplu. E destul de amuzant să citeşti "Legile" astea şi să te simţi mai deştept (retroactiv) decât giganţii multinaţionali. Marele punct minus rămâne data publicării. S-au schimbat câteva chestii în ultimii 10 ani, aş zice. Una din legile brandingului pe internet, spun ei, este cea a divergenţei: tehnologia tinde să se specializeze, nu să integreze mai multe funcţii. Serios? Deci iPod-ul meu nu există?
Hai că prea mă dau deşteaptă. În concluzie. E o carte bună pentru a-ţi face o idee despre ce-i aia branding şi o colecţie amuzantă de gafe internaţionale. Dar cam atât.

Locuri şi cărţi

"Insuportabila uşurătate a fiinţei" am citit-o trei sferturi în tren, de la Bucureşti spre Câmpina. Locul meu din compartiment era acoperit de ghiozdane şi muzică dubioasă izbucnind dintr-un casetofon, aşa că m-am retras pe coridor, m-am pus pe jos şi m-am cufundat în explicaţiile uşor arogante ale cehului.
"A Walk through the Woods", a lui Bryson, am citit-o tot în tren, de la Predeal spre Bucureşti de data asta, într-un 31 decembrie friguros. Citeam câte un capitol, închideam cartea, ascultam câte o melodie, închideam iPod-ul şi citeam din nou. Şi nu-mi venea să cred că citesc o carte de 500 de pagini despre o plimbare prin pădure. Şi-mi place.
"Middlesex" am citit-o în trei ţări şi două avioane, de la Stockholm spre casă. În cele 30 de minute în care a trebuit să alerg între avioane în Amsterdam, nici n-am mai băgat cartea în geantă, iar la check-in i-am întins-o cu nonşalanţă stewardesei, în loc de bilet şi paşaport.
În metrou mă chinuiam cu "Povestiri despre putere", a lui Castaneda, acum ceva vreme. (Paranteză. Nu-mi place. O vrea cineva?) Lângă mine se aşează o fată care scoate din ghiozdan "Povestiri despre putere". Şi o deschide la aceeaşi pagină cu care mă luptam de două staţii.
Pe trepte la Universitate am citit de destule ori, dar nimic notabil. Nici o poveste legată în jurul vreunei cărţi memorabile. Şi cred că asta e parte din motivul pentru care merg mâine la Lecturi Urbane. Să primesc o poveste cu un loc şi o carte.

Carte: C. Paul-Bădescu, "Luminiţa, mon amour"

Na, că m-a apucat cititul. Zici că n-am 'nşpe proiecte pe cap şi toată ziua o huzuresc. Da' mă păcălesc singură că e ca la dietă, când termini dulciurile din casă înainte să te apuci. Aşa fac şi eu cu cititul. (Siiigur, se aude din public, şi marmota citeşte peste umărul tău?)

Dar deviez. De Cezar Paul-Bădescu am auzit de la Cărtărescu, acum vreo 3 ani, când el ţinea ceva conferinţă despre viitorul literaturii româneşti, iar eu mă ţineam să nu dau în pasiuni adolescentine penibile. N-am dat, dar nici de "Luminiţa, mon amour" n-am dat prea curând. Am cumpărat-o abia acum o lună şi am citit-o ieri, în 3 ore.
Volumul spune povestea de dragoste, dependenţă şi uşoară demenţă dintre Cezar şi Luminiţa, de la întâlnirea din facultate până la reflexiile post-divorţ. În seara în care se cunosc, cei doi studenţi la Litere discută literatură. "Deja aud golanii din fundul sălii cum fluieră şi strigă "F***-o, mă fraiere!" Sala râde. Au şi ei dreptate, s-or fi plictisit de atâta lipsă de acţiune." Apoi se îndrăgostesc, pleacă la mare, îşi cunosc reciproc părinţii. Ai Luminiţei locuiesc într-un oraş din Moldova, "leagăn al culturii româneşti, care a dat mari nume, etc., etc." şi refuză să-şi mărite fiica din raţiuni financiare. Ai lui Cezar îi dau pe tineri afară din casă, cu strigături. Până aici, povestea e destul de amuzantă. De aici începe drama. Luminiţa capătă fobii paralizante, iar Cezar o ajută cât poate. Se căsătoresc, se naşte Tudor şi, într-un final, se ajunge la divorţ.
Citeam prima parte, râdeam în hohote şi mă gândeam că aşa aş vrea şi eu să-mi povestesc viaţa. Cu autoironie şi un limbaj minunat, surprinzător, punctat cu jocuri de cuvinte şi analiză de expresii: "Acum ar fi trebuit să fac observaţia de bun simţ că aerul îmi biciuia obrajii, numai că ar fi incorect: aerul, săracu', nu făcea nimic; eu mă împlântam cu viteză în el", scrie despre gestul simplu de a scoate capul pe geam din tren.
Dar am ajuns la părţile dure. Şi mi-am dat seama că "Luminiţa, mon amour" e, înainte de toate, un gest de un curaj aproape dement, pe care eu nu l-aş avea niciodată. Curaj de a-ţi scrie viaţa, aşa cum a fost, fără să o transformi nici în comedie de doi bani, nici în tragedie grecească. De a te autoanaliza şi de a-ţi expune, vorba lui Topârceanu, sufletul în vitrine. De a vorbi cu luciditate dureroasă despre boli mintale şi stupidităţile infinite din sistemul religios.
Am început în glumă şi termin în serios. Cartea merită citită, dar nu e pentru cei cu ochelari roz asupra vieţii. Te face să râzi, să te îngrozeşti, să te revolţi, să o termini într-o singură tură de citit şi să-ţi (re)dai seama că se poate şi mai rău.

Carte: A. de Botton, "Sex, shopping şi un roman"

Măi dragilor. Din toată haita de prieteni culţi şi cunoştinţe intelectuale de care mă bucur pe nemeritatelea, nu v-aţi găsit unul să-mi puneţi în braţe un volum de Alain de Botton şi să mă ameninţaţi cu moartea dacă nu citesc? A trebuit să ajung la Kilipirim (care, în treacăt fie spus, nici n-a excelat anul ăsta) şi să fiu convinsă de bulina portocalie de "5 lei" şi titlul cvasi-provocator ca să-l descopăr pe elveţianul ăsta lucid şi amuzant?

Mă rog. Hai că vă iert. Tura asta.
Titlul este înşelător. În "Sex, shopping şi un roman" e foarte puţin shopping şi încă şi mai puţin sex. Cât despre roman... Da, este. Dar intercalat cu fragmente îndelungate de analiză aproape tehnică, organizată şi cu referinţe bibliografice variate. Analiză a ce? A orice, în principiu. A vieţii în general, a personalităţilor diferite şi a relaţiilor dintre oameni.
Pretextul narativ îl constituie relaţia dintre Alice, 24 de ani, influenţabilă şi nesigură pe sine, şi Eric, 32 de ani, în destule privinţe opusul ei. Cei doi se cunosc la o petrecere, când el recunoaşte (spontan sau planificat?) că mereu se simte stânjenit să înceapă o conversaţie cu o necunoscută, iar ea, mişcată de coincidenţă, continuă conversaţia şi se lansează cu entuziasm în relaţie. După o perioadă de armonie şi înţelegere, Eric începe să aibă "episoade" de retragere, iar Alice începe să-şi pună întrebări şi să se acuze de crime necomise. "Pentru cei deja predispuşi la scenarii ale dezastrului, dragostea nu poate decât să agraveze o rană deschisă", observă de Botton.
Şi, de fapt, de Botton observă cam multe. Fiecare scenă e desfăcută şi dezbătută de un narator aproape tehnic, fiecare gest şi gând este analizat, trecut printr-un aparat teoretic şi clasificat. Pe bune, are şi liste şi scheme prin text. Când analizează diferenţele dintre cei doi, de exemplu, le clasifică în 5 categorii: design interior, sentimentalism, goliciune fizică şi emoţională şi generozitate, fiecare cu indicii despre incompatibilitatea negată din cuplu. Iar aluziile se întind de la Platon la Aretha Franklin, trecând prin filosofie, psihologie şi literatură. Mi-a plăcut să le prind. M-am simţit o persoană completă din punct de vedere cultural.
Într-un fel, de Botton e un Kundera pe dos. Acolo unde Kundera brodează bucăţi de teorie în jurul unei poveşti care rămâne, în principiu, atracţia principală a cărţii, de Botton pare să creeze o naraţiune care să-i confirme o teorie unitară, bine articulată şi argumentată. Acolo unde Kundera aruncă idei surprinzătoare şi le lasă în aer, de Botton îşi construieşte expunerea în 300 de pagini, adăugând cu fiecare scenă încă o cărămidă edificiului său retoric.
Ce mi-a plăcut? Că cele două personalităţi sunt foarte credibil construite. M-am identificat în cele mai mici detalii cu Alice şi am recunoscut Eric-ii din preajma mea. Ce nu mi-a plăcut? Că după ditai romanul-bară-analiza-psiho-sociologică minunat/ă, de Botton trânteşte 3 pagini de final fericit potrivite ca tenişii la rochie de seară.
Dar o să închei optimist. Cu un citat. "Întârziera stârni diversele grupuri teologice dinăuntrul ei, fiecare propunând crezuri rapid alternante şi contradictorii. Creştinismul clasic: O să sune, dar o să dureze mult. Agnosticismul: O să-l cred când îl văd. Creştinismul renăscut: A încercat să sune mai devreme, apoi a hotărât să vină direct. (...) Poate că s-a oprit să cumpere un buchet de flori ca să se scuze pentru întârziere. Ateismul: Visează înainte, draga mea."

Cum să nu...

Acum vreo două zile am dat peste un articol care explica, în detaliu şi cu variante clasificate după eficienţă şi preţ, cum să faci astfel încât căştile de la playerul posesie personală să nu se încurce când introduci dispozitivul în buzunar. (Nu-l mai găsesc, că pe cuvânt că aş pune link. Era o minunăţie de articol.)
L-am citit din două în trei şi am rămas cu o singură întrebare. De ce? De ce ai vrea să nu ţi se încurce căştile? Cât de ocupat să fii, încât cele câteva secunde petrecute pentru a descurca firul să ţi se pară o pierdere? Şi când a devenit relaxarea doar un episod al zilei, care trebuie planificat şi eficientizat cu aceeaşi rigoare ca şcoala, munca şi alte obligaţii?
Ca revoltă, îmi voi continua pierderea de vreme. Nu îmi voi pune blogurile prietenilor sau online comics-urile în reader, ci voi deschide pagină cu pagină în fiecare zi. Nu voi învăţa tehnici de citire rapidă, ci voi rumega pe-ndelete volumele de oarecare consistenţă. Nu îmi voi face o oală de ceai, să fie pentru mâine, ci voi pândi ibricul cu fix o cană de apă în el. Şi nu, nu îmi voi ţine căştile de iPod descurcate. Na, că sunt rebelă.

Carte: A. Gheorghe, "Midnight Killer"

Am făcut greşeala să las cartea asta la vedere după ce am terminat-o de citit. Drept pentru care tata s-a lansat într-o peroraţie despre cât şi de ce nu-i place Andrei Gheorghe. Nu l-am ascultat. Nu mă pasionează subiectul. Ce face omul Andrei Gheorghe în viaţa lui profesională şi personală mi se pare absolut irelevant pentru cum scrie articolele şi fragmentele din "Midnight Killer". Asta aşa, în loc de disclaimer.
Pentru cine citeşte 24-FUN, formatul textelor lui Gheorghe e familiar. Se ia o bucată de realitate, se analizează fără prea multe pretenţii, cu luciditate, cinism şi, da, ceva aroganţă şi superioritate, pentru a ajunge la o concluzie concisă şi şlefuită. Limbajul nu e tocmai academic, părerile nu sunt tocmai politicoase. Sunt disecate viaţa de noapte, ghiolbanii şi copiii de bani gata, nesimţiţii de pe şosea, fiţele şi banalitatea, haosul vieţii mai mult sau mai puţin corporatiste, conectate douăş'patru-şapte. Scurt şi la obiect.
Şi tot scurte şi la obiect sunt concluziile, pentru care Gheorghe chiar are mână. Citez două care mi-au rămas în minte. Prima, despre succes: "Sunt un om corect, exact, nu întârzii niciodată la întâlniri, mă ţin de dead-line-uri, respect partenerii de afaceri: sunt un om de succes! Sunt singur." A doua, despre activism şi neangajare politică: "Ai citit No Logo? Tipa, Naomi, s-a căsătorit cu fratele meu! Nunta lor a fost sponsorizată de Nike."
"Midnight Killer" e o carte care, vorba reclamei, le spune pe bune. Şi nu le spune rău deloc.

Revoluţie

... de câte 3 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Săptămâna viitoare, mai precis, când se întâmplă AdRev-ul de anul ăsta. În TNB, ca să ne vadă şi puştii cool. Pe 1 martie îmbătrânim, pe 2 salvăm lumea, pe 3 stăm pe Twitter, pe 4 mergem la teatru şi pe 5 o dăm în bară. Totul marca Advice, cu buget mititel, muncă multă şi satisfacţii uluitoare.

Dacă din rezumatul de mai sus nu se înţelege nimic, recomand cu încredere site-ul proaspăt mutat şi renovat pe http://AdRev.ro. Iar de luni să ne vedem cu bine la conferinţe. Dacă broşura de pe scaunul dumneavoastră e strâmbă, s-ar putea să fie împăturită de mine.
Şi dacă nu era destul, Advice-ul pregăteşte între timp şi două şcoli faine, una pentru creativi, cealaltă pentru strategi. Dar despre acestea, în episodul următor. (Melodie specifică TeleEnciclopediei. Fade out.)

Carte: Z. Smith, "Dinţi albi"

Un cititor pasionat ajunge, mai devreme sau mai târziu, să nu mai citească recomandările de pe ultima copertă. Pentru că fiecare carte e "cea mai...", dar nu prea. La "Dinţi albi", recomandările sunt pe prima copertă, aşa că n-am putut să le evit. "Extraordinarul debut al noului mileniu", o carte "amuzantă, inteligentă şi o lectură de-a dreptul exuberantă", hai, mă laşi? Aşa că am pornit s-o citesc cu o doză sănătoasă de scepticism. Care mi-a fost învins.
Povestea principală îi urmăreşte pe vechii prieteni Archibald Jones, cât se poate de englez, şi Samad Mial Iqbal, cât se poate de bengalez, care s-au cunoscut în război şi s-au revăzut în Anglia după 40 de ani. Archie, în prima zi din 1975, finalizează divorţul şi încearcă să se sinucidă, este salvat în ultimul moment şi o întâlneşte pe Clara, o negresă de care se-ndrăgosteşte (sau aşa ceva) şi pe care o ia urgent de soţie. Se naşte Irie. Samad o primeşte în căsătorie aranjată pe Alsana, care dă naştere gemenilor Magid şi Millat. Cei trei copii sunt prieteni, cel puţin la suprafaţă. Irie se îndrăgosteşte fantastic de Millat, Millat e fratele rău, rebelul, iar Magid, copilul care nu-şi doreşte decât să se integreze în societatea englezească, e trimis în India să-şi redescopere rădăcinile. Planul nu funcţionează, desigur, căci Magid nu face decât să-şi întârească aprecierea pentru raţionalismul occidental, în timp ce Millat se alătură unui grup fundamentalist islamic. În final, toate personajele se întâlnesc la o conferinţă ştiinţifică, unde se leagă un fir al poveştii lăsat liber prin primele 100 de pagini. Nu spun care, bineînţeles.
V-am ameţit? Mai e. În carte mai apar şi stră-străbunicul lui Samad, erou sau nenorocit al revoluţiei indiene, bunica şi mama Clarei, Martore ale lui Iehova convinse până la fanatism, familia Chalfen, engleji tipici (dacă există aşa ceva) cu care Irie şi Millat ajung să-şi petreacă mult timp. Şi alţii. Şi toate personajele sunt credibile, individualizate şi savuroase. Şi toate întâmplările, deşi par confuze la cum le-am înghesuit aici, curg minunat şi se leagă de nici nu le simţi între ele.
Dar nu de-asta e "Dinţi albi" o carte atât de faină. Ci pentru că vorbeşte pe un ton foarte lejer despre chestii serioase. Despre cum sunt văzuţi şi trataţi străinii în Anglia, despre cum se adaptează şi îşi crează propria lume, amestec de moşteniri culturale şi compromisuri occidentale. Când Samad îşi trimite un fiu să înveţe "vechea lege", când Clara rupe legăturile cu maică-sa, când Millat fumează şi Irie încearcă să-şi întrepte părul, toţi fac, de fapt acelaşi lucru: încearcă să-şi găsească locul într-o lume cu prea multe opţiuni.
Legată de această "căutare de loc" e tema eredităţii. Fără să cadă în determinisme de doi bani, Smith spune, prin toate personajele ei, că familia, ţara şi cultura în care creştem ne influenţează, poate mai mult şi mai puternic decât ne dăm seama. Ipoteză pe care studenţii la FCRP o aud şi răs-aud. Doar că aici e exemplificată frumos, nu teoretizată sec.
Hai, că prea m-am lungit. "Dinţi albi" e o carte foarte bună, alertă, pitorească şi vie, care te trece de la râs la înduioşare şi înapoi în aceeaşi frază. Are 568 de pagini şi merită citită pe nerăsuflate. Recomand, deci, cu încredere.

Bani pentru distracţie

Staţi liniştiţi, nu e un concurs. Bani n-am, iar distracţie nu se poate. Ăsta e un blog serios, aşa să ştiţi.
E, în schimb, o leapşă de la Robert, care întreabă ce meserii mi-ar tulbura somnul în sensul bun, adică de-abia de-aş adormi de dorul lor. Să vedem.

• Cu surle şi trâmbiţe, pe 1 trebuie să fie meseria de cititor. Adică să fiu plătită să stau toată ziua într-un fotoliu comod, cu ceai şi ronţănele la discreţie, şi să mă scufund în câte o carte. În familia literară ar intra şi un-pic-mai-realistele editor, bibliotecară sau vânzătoare într-o librărie mică şi boemă. Shop assistant, pardon. Ce-i aia, vânzătoare?
• Un 2 apropiat se duce meseriei de povestitor. Fotoliul se păstrează, doar că acum sau citesc cu voce tare sau vorbesc din propria-mi tărtăcuţă unor ascultători. Despre lucruri frumoase, oricare ar fi ele. Eventual chiar despre cărţi, cum m-a primit ante-menţionatul Robert la cursurile Cogito din trecutul imemorial.
  
• Pe 3 deja intervine un pic de realism. Ca să nu simt că fac facultatea degeaba, aş lucra cu drag în confuza şi larga zonă a comunicării. Ca ce, încă nu ştiu. Oricum, mai curând în spatele scenei decât sub reflectoare.

Aşa, deci. Mai departe, să-mi spună Maria, Paula şi Cosmin ce visează să facă în viaţă.

Toate

Zilele şi nopţile, dimineţile şi apusurile. Paşii pe care îi faci, străzile pe care calci, cărările pe care le bătătoreşti. Scaunele pe care te opreşti, paturile în care zaci. Zâmbetele care luminează camera, plânsul din tot sufletul. Cuvintele pe care le spui sau le înghiţi.
Olimpiadele şi restanţele. Petrecerile şi nopţile de învăţat. Joburile, concedierile, demisiile şi CV-urile necitite. Primele săruturi şi ultimele îmbrăţişări. Filmele, cărţile, tablourile, muzicile care-ţi plac sau nu. Muzeele şi bodegile în care îţi treci timpul. Tramvaiele şi metrourile cu care mergi. Avioanele spre oriunde. Parcurile în care aştepţi nici-tu-nu-ştii-ce.
Oamenii pe care îi cunoşti. Şi cei pe care nu-i cunoşti. Cei pe care i-ai uitat, cei care te-au uitat. Cei care îţi sunt mereu aproape şi cei care au plecat după câteva mile. Oamenii din camera de-alături şi cei la un e-mail distanţă. Oamenii pe care îi iubeşti şi cei pe care, oricât de "incorect politic" ar fi, nu-i poţi suferi.
Tot ce faci, tot ce trăieşti, tot ce simţi. Absolut toate astea te fac cine eşti. N-ai să ştii niciodată cum se termină povestea şi cum se ţes elementele. Aşa că e stupid să regreţi şi să nu te bucuri de ele. De toate.

Carte: J. Wallen, "Vineri noaptea în oraş"

M-a costat 5 lei cartea asta, la vreo mamă de reducere pe la vreun târg de carte. Nici nu mai ştiu când m-am cadorisit cu ea. Cert e că mi-am început vacanţa citind-o, pentru că "Dinţi albi" e ameninţător de mare, iar "Outliers" nu ajunge odată în mâinile mele. (Aluzie subtilă.)

Abel, personajul principal, are o slujbă de doi bani, la "Institutul de Tăiat Frunză la Câini", din care pândeşte cu disperare sfârşiturile de săptămână. La sfârşit de săptămână, se întâlneşte cu prietenii lui de doi bani, cu care poartă conversaţii de doi bani şi pleacă să se îmbete şi să-şi aline singurătăţile cu flirturi de doi bani. Povestea din "Vineri noaptea în oraş" se întâmplă... în oraş, într-o noapte de vineri. Noapte de vineri cât se poate de obişnuită pentru Abel, cu băutură, tristeţi monoloage interioare şi reminescenţe din gloria trecută a adolescenţei.
În principiu, cartea asta nu spune nimic nou. Spune că ne putem trezi cu o viaţă plictisitoare, convenţională, în care zilele seamănă până la a se confunda între ele, iar discuţiile sunt mereu la fel, goale de conţinut şi grele de clişee. Spune că orice întâmplare, oricât de dramatică, îşi pierde la un moment dat însemnătatea, devenind doar un motiv de îngrijorare socială: "N-am chef să mă trezesc alături de Vanessa Redgrave în cine ştie ce speluncă şi să comand, cât mai dezinvolt cu putinţă, o băutură alcoolică produsă din sângele, sudoarea şi lacrimile palestinienilor sau ale kurzilor dezrădăcinaţi."
Ca stil, Wallen o cam nimereşte. Dialogurile sunt foarte credibile, ceea ce pentru mine e semn bun. La fel de credibile sunt monoloagele interioare, care oscilează cu naturaleţe între un pic de filosofie ("A dat oare peste un adevăr uman fundamental? Sunt oare toate obiceiurile încercări zadarnice de retrăire a unei experienţe iniţiale?") şi un pic mai multă ironie ("Bineînţeles, mexicanii ar fi putut considera că, dacă morţii nu se foloseau de cei cinci ani ca să pună mâna să învie, vina era a lor şi doar a lor.") Destul de drăguţe sunt şi fabulaţiile lui Abel, care nu prea au farmec scoase din context. (Adică nu dau citat.)
Aşa că mă găsesc într-o dilemă. Cartea asta nici nu are ceva extraordinar, care s-o propulseze în vreun top ţ'şpe cărţi care mi-au schimbat viaţa, dar nici nu dă cu oiştea în gard, ca s-o pot desfiinţa. "Vineri seara..." e neutră. Nu bună, nu proastă, nici măcar mediocră. Perfect neutră.

Studenţeşte

Verbul, desigur. Eu studenţesc, tu studenţeşti... După un an şi jumătate de facultate şi 6 sesiuni (că deh! de trei ori câte două...), mă simt în sfârşit studentă.
Pentru că sesiunea asta am învăţat şi noaptea, adormind cu capul pe carte. Am învăţat şi în grup, cu oameni dragi, căni de ness şi glume între suprarealism, stupiditate şi somn verbal. "Cutremurul din Haiti chiar s-a întâmplat pentru că un iepure a bătut din fluture," se pare. Sesiunea asta m-am trezit, pentru prima dată, cu examen în două zile dintr-o materie cu desăvârşire necunoscută. Şi tot am înghesuit ceva în cap şi hai c-am mai scris câte ceva. Sesiunea asta nici nu m-am mai amăgit singură că "semestrul viitor învăţ din timp". Semestrul viitor e departe. E încă o ipoteză neverificată.
Cam atât. Voiam doar să anunţ că, teoretic, pauza s-a terminat. De-acum, program de citit, socializat şi dormit. În orice combinaţii. Ne auzim.

Neînţelegere

(Ficţiune cu care aspir la glorie trilematică. 505 caractere.)

- Potoleşte-te, o roagă el cu jumătate de glas. Dă-o dracu', am ajuns să visez noaptea că-l întâlnesc pe Vlad.
Ea lasă ochii în jos şi strâmbă din nas a nemulţumire şi răsfăţ. Se gândeşte că ar fi un moment bun să roşească, dar nu-i reuşeşte.
- Plus că nu e corect faţă de el.
Ea ridică privirea şi strâmbă din nou din nas. Unul din foştii ei prieteni se topea după figura asta. Nu mai ţine minte care.
- Ne-am înţeles?
Ea surâde şi aprobă entuziast din cap. Apoi continuă să-i descheie nasturii de la cămaşă.

Responsabilitate

Azi m-am trezit cu al 200lea "urmăritor" pe Twitter. Nu ştiu câţi sunt companii şi câţi oameni, câţi mă cunosc sau ba. Ducând confuzia chiar mai departe, nu mi-e foarte clar de ce mă urmăresc, pentru că nu mi se pare că spun chestii prea interesante. Pe blog am 21 de "oameni interesaţi", orice ar înseamna asta. Acum ceva vreme, cineva a ajuns aici căutând "a" pe Google Moldova. Litera A. M-am amuzat copios.
Sunt realistă. Nu cred că schimb viaţa vreunuia dintre cei 221 menţionaţi mai sus prin cugetările mele blogger-eşti sau micro-blogger-eşti. Dar nu mă pot abţine să nu mă simt puţin... responsabilă. Aşa că anunţ. N-am murit. Am sesiune. Şi încerc să fiu responsabilă, să învăţ şi să folosesc internetul predominant în scopuri educaţionale. Altfel spus, ne auzim prin februarie.
Dacă vă plictisiţi, se găseşte mereu ceva de citit pe Recitiri, Ginger Group sau nou-apărutele Cultitudini. Online plăcut vă doresc.