Dragă Moş Crăciun,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris. Cred că pe undeva printr-a 10a te-ai supărat pe mine, de mi-ai adus şosete. Sper că ţi-a trecut.
Eu sunt bine, Moşule. Nu ştiu cine mi-a făcut cadou anul care tocmai se termină, dar l-a nimerit exact cum trebuie. Să ştii că te suspectez de amestec. Hai să-ţi povestesc ce-am făcut eu cu 2009.
Am cunoscut foarte mulţi oameni. Ceea ce s-a mai întâmplat, presupun. Doar că am cunoscut foarte mulţi oameni uimitori. Oameni care luminează camera când zâmbesc. Oameni cu care aş sta la poveşti cu orele, până mi se încleiează dinţii şi mi se închid ochii. Oameni optimişti, care pun mâna şi fac ceva în loc să se plângă că nu "se face" nimic. Oameni care văd lumea la fel ca mine, cu jumătate realism şi jumătate idealism, deşi nu mai sunt post-adolescenţi şi sigur şi-au luat mai multe ţepe ca mine. Oameni cu câte un dar, câte o credinţă, câte o pasiune (sau mai multe, desigur), oameni care, scuză-mi clişeul, mă inspiră. Oameni care mi-au devenit repede dragi.
Am plecat din oraşul pe care îl iubesc şi îl urăsc şi am văzut locuri noi. M-am plimbat din nou prin Braşov, Sighişoara şi Sibiu şi am zâmbit cu gura până la urechi. Am descoperit Clujul, m-am suit în castelul din Hunedoara şi am trecut cam în grabă prin Târgu Mureş. (Sau Târgu Ureş, pentru cunoscători.) Am revăzut Viena, după juma' de viaţă şi am fugit la Bratislava, să mănânc turtă dulce şi să mă revolt că McDonald's-ul n-are WiFi. Am fost în Deltă şi m-au mâncat ţânţarii. Dacă stăteam în apă până la gât, mă muşcau de cap.
Că ziceam de Târgu Ureş. Am primit atâta muzică anul ăsta, că nici nu ştiu ce să mai cer pentru 2010. Încă mi-e greu să accept că în aceleaşi 12 luni am cântat din tot sufletul la Killers, mi-am amintit de rock-ul pletos din liceu la Manowar, i-am văzut la faţă pe moldovenii de Snails şi Alternosfera, mi-am urlat toate frustrările la Nine Inch Nails, am plâns cu cele mai frumoase lacrimi la Cohen, l-am descoperit pe Tiersen altfel decât în soundtrack-uri, mi-am revizuit cunoştinţele de Kumm, m-am îndrăgostit de Byron, am fost încântată de noua solistă de la Urma, mi-au fost dăruiţi Rome, mi-am dorit să fiu Alexandrina şi am decis că pot să mor liniştită, pentru că l-am văzut pe Mark Lanegan live.
Şi în rest? Am avut de două ori câte două sesiuni şi le-am trecut din prima, cu note de veritabilă tocilară. Am învăţat făcând, la Olimpiade, în AdConnection, în şcoala de vară şi în internship. Am citit mult şi am scris puţin, când m-a mai prins bruma de inspiraţie. Am iubit, mi-am luat palme emoţionale, am trecut peste şi o iau de la capăt, fără resentimente şi cu steluţe în ochi. Au fost seri când am adormit înainte să cad în pat şi seri când am numărat păianjenii de pe tavan. Au fost seri când am adormit râzând şi seri când credeam că mor de tristeţe şi pustiu. Ba chiar şi vreo două când cred că am leşinat de durere de măsea. Am crescut, văd lumea ceva mai clar şi pe mine ceva mai înţeleaptă, şi totuşi sunt acelaşi plod fericit să se înţepe în scoici şi să foşgăie prin frunze uscate.
Ceea ce încerc să spun, Moşule, în prea multe cuvinte, e că n-am ce să-ţi cer de Crăciun. Oricum am primit mai multe decât m-aş fi priceput să cer. Mai bine îţi mulţumesc în avans şi te scutesc de un horn prin care să te strecori. Oricum stau la bloc.
P.S. Până la urmă, au fost tare bune şosetele de-atunci. Încă mai am vreo două perechi nedeschise.
P.P.S. Dacă termini mai devreme cu împărţitul de cadouri, ne vedem la Byron?

Cum a fost la...

Mă confrunt cu o dilemă. Se întâmplă ceva, vreun eveniment de vreo natură, particip, îmi place sau nu. Până aici, toate bune. Ajung acasă, se face a doua zi şi nu scriu pe blog despre evenimentul în cauză. Mai trec două, trei zile şi aici intră dilema. Să mai scriu? Păi a scris deja toată lumea, s-au dat deja toate părerile. Să nu mai scriu? Păi pierd funcţia de aide-memoire de fericiri a blogului, ba chiar şi detaliile amintirilor, că neuronu' funcţionează când şi dacă are el chef. Să scriu, deci? Dezbaterea continuă.
De data asta, scriu. În vizor, două chestii altfel pe care le-am împărţit cu prietenii în ultima săptămână. Una sâmbătă, cealaltă marţi.
Sâmbătă am fost la Dark Bombastic Evening. În ciuda numelui cu uşor iz de pop prost din anii '90, DBE a fost, aude-se, evenimentul industrial/neofolk al anului prin partea asta de Europă. Aici se impune o clarificare. Eu sunt o puştoaică indie. Pentru mine industriale sunt fabricile şi uzinele, iar folkul e lălăitul de cor şi chitară prin Bucegi. (Neofolkul ar fi, evident, lălăitul cu o chitară nouă.) Aşa că m-am dus sâmbătă seara cu vreo două melodii ascultate şi, ca fapt divers, în singura rochie neagră pe care o posed. Părerile muzicale de mai jos sunt teribil de neavizate.
Ajung, deci, în Biserica de Argint, mă uit în jur, intră TriORE pe scenă. Băieţii ăştia, juma' Triarii, juma' Ordo Rosarius Equilibrio, de unde şi numele, au fost tocmai buni pentru a stabili atmosfera serii. Adică s-au potrivit, dar nu mi-au lăsat mare impresie. După ei au venit Cascadeur, pe care am cam moţăit până la ultima piesă, cea cu ditai tobele şi cu tipele cu torţe pe scenă. Pe urmă a fost Kim Larsen, care în înregistrări sună minunat, liniştitor şi poetic, iar în sală n-a sunat deloc, pentru că nu prea se auzea. Pe urmă au fost Triarii, cu melodii bătăioase, scene apocaliptice pe monitoare şi câteva saluturi naziste din public. Exceptând saluturile, care până la urmă nu sunt vina trupeţilor, spectacolul lor a fost destul de impresionant, chiar şi pentru un suflet blând ca mine.
Şi dup-aia au fost Rome. De care m-am îndrăgostit instant, din primele două melodii. Versurile lor sunt poezie pură, solistul cântă calm şi cald, chitara e jucăuşă, dar nu ridicol de complicată, iar vioara se potriveşte de minune. Aici a fost punctul culminant al serii mele, iar capii (capetele?) de afiş nu intraseră încă pe scenă. Care capi (capete?) au fost Ordo Rosarius Equilibrio, cu tămâie şi torţe şi versuri teribil de sexuale cu tot, şi Spiritual Front. Despre primii, nu ştiu ce să zic. Sunt interesanţi, nu-i vorbă, originali - cât cuprinde, iar mie mi-au cântat cele trei melodii care-mi plac. Cunoscătorii spun însă că nu s-ar fi ridicat la înălţimea lor obişnuită. Spiritual Front, în schimb, au fost o a doua surpriză plăcută. Solistul, cunoscut drept Johnny Cash al muzicii ăsteia întunecate, s-a zbânţuit pe scenă şi a reuşit să antreneze privitorii de parcă ar fi cântat despre floricele de porumb, nu renunţări şi sinucideri. În acest contrast şi această zbânţuială s-a încheiat seara, care m-a lăsat, per total, mulţumită de investiţia în bilet.
Luni am stat acasă şi m-am culcat devreme.
Iar marţi am ajuns pentru prima dată la Lecturi Urbane. Puţin stingheră, intenţionând să trag cu ochiul la "şefii" acţiunii înainte să mişc în front, am cules câteva cărţi şi m-am pus pe citit. După care am şi împărţit câteva cărţi. Da, m-am izbit şi eu de sprâncene ridicate, de "de ce"-uri neîncrezătoare, ba chiar şi de un "nu, eu nu prea citesc", salvat impecabil de o colegă prin comparaţia cărţii ("Neuromancer"-ul lui Gibson) cu Matrix. (Apropo. N-am apucat să fac prea multe cunoştinţe, dar mi-ar plăcea să aflu cine a salvat situaţia atunci. Dacă recunoşti personajul, dă un indiciu.) A fost frumos, după cum s-a mai spus. Şi chiar e ceva special să vezi cum don'şoarele din faţa ta încep să răsfoiască cărţile abia primite. M-am simţit ca un Moş Crăciun fără barbă şi burtă.
Ca să încheiem simetric, uite că am scris. Internetul e acum mai bogat cu două păreri şi câteva repetiţii. Cititori să fie, că scriitori pe toate drumurile.

10

Da, e o leapşă. Da, e primită de vreo două săptămâni şi lâncezeşte. Da, Maria are dreptul să cârcotească asupra vitezei cu care îmi onorez datoriile virtuale. 10 lucruri ciudate despre mine, deci. Să alegem.

1. De când au apărut plăcile de întins părul, am tot suferit după una şi îmi tot convingeam o prietenă să "mă facă". Crăciunul trecut am primit una. Am folosit-o de vreo 5 ori tot anul.
   
2. Deşi am gusturi muzicale destul de stabilite, nu ştiu cum face Cosmin de-mi trimite tot felul de dubioşenii şi eu ajung să le ador. Îl aşteaptă o carieră în PR muzical, ascultaţi-mă pe mine.
3. Am purtat ochelari vreo doi ani şi aparat dentar vreo şapte. Eram mică. Acum sunt bine.
4. Sunt inexplicabil de mândră de liceul la care am fost. Sava Pride Worldwide!
5. Scrisul meu de mână spune că încerc să mă arunc în mai multe bălţi decât pot înota. Uitându-mă în căsuţa mea de mail, cam aşa pare să fie.
6. Şi mie mi s-a făcut dragă Paula ciudat de repede. Ce să-i faci, dacă e grozavă? La fel a fost şi cu Ioana şi Anca. Ba cred că şi cu Ileana.
   
7. Cred că se observă, dar îmi place să fiu Căpitanul Evident: citesc mai mult decât media. Când am intrat la facultate, prima lună am suferit că nu aveam timp să citesc. Iar prima carte citită după luna de "secetă" a fost una care nu mi-a plăcut.
8. Tot nu ştiu ce vreau să fac în viaţă. Au început să mi se clarifice câtuşi de câtuşi gândurile, dar tot cu "ăăă" răspund întrebărilor punctuale.
9. De câteva ori am refuzat în mod conştient să dau sms-2-twitter. În alte ocazii nu am putut rezista tentaţiei. Internetul ne mănâncă. Şi dorinţa de a ne da mari. Ăăă, de a împărtăşi cu alţii momentele speciale.
10. Cred că 2009 a fost cel mai bun an din viaţa mea. Recensământ, poate, pe sfârşit de lună.

Mai departe, înspre băieţi: Împăratul, Măgarul şi Cosminul deja menţionat. Poate şi Ronwe? Ce zici, te joci o leapşă?

Carte: B. Dumitrescu, "SMS"

Pe ultima copertă, Cărtărescu îl numeşte pe Bodgan Dumitrescu "un prozator fantastic şi colorat". Lăsând vocabularul criticist la o parte, cred că are dreptate.
Volumul se numeşte "SMS" din două motive. Odată, pentru că e o colecţie de proze scurte şi foarte scurte, un fel de SMS-uri literare. Ceea ce o face o carte excelentă pentru călătorit sau pentru citit pe sub bancă la cursurile anoste. A doua, din cauza povestirii numite "SMS (Save My Soul)". Şi titlul ăsta chiar se potriveşte, pentru că personajele din SMS-uri îşi pierd sufletele mai des decât şi le salvează.
Aleg la întâmplare câteva povestiri, pentru că de plăcut, chiar mi-au plăcut toate. În "Trecutul apropiat", cuplul stereotip de corporatişti decide să-şi invite absolut toţi oamenii dragi la aniversarea căsătoriei lor. "Below the line" este un compendiu de posibile metode promoţionale încă neinventate; tot pe-acolo e şi "Ofertă". "Singur(ă) pe lume" e povestea halucinantă a băiatului obligat să fie propria soră, pentru că părinţii îşi doreau doi copii. Un regizor perpetuu falit încearcă să-şi realizeze filmul printr-un "Colaj" din imaginile înregistrate pentru proiecte mai mici.
Poveştile astea au un dar care, pe mine una, m-a lăsat mască. Sunt deopotrivă incredibile, frizând şi coafând absurdul, şi foarte plauzibile. Altfel spus, dacă părinţii unui băiat ar decide să-l oblige să trăiască o viaţă dublă, exact aşa ar fi povestea lui. Încă altfel spus, poveştile sunt realiste dacă accepţi regulile jocului. Iar personajele suntem noi. Disperaţi după o slujbă bună, eventual în comunicare, că se poartă, mereu pe fugă, omorându-ne visele, mâncând de la fast-food, uitând pentru ce am venit, crezând în filme şi nu în viaţă.
Deci nu e ceea ce s-ar numi o carte paşnică. Nu te face să crezi că viaţa e roz. Pentru că nu e. Dar e o carte frumoasă, cu idei originale şi, într-adevăr, "pagini de o poezie autentică". Recomand.

Călătorind

Sau despre cum m-am dus la Viena şi m-am îndrăgostit de Bratislava.
Am plecat la Viena pentru concertul Depeche Mode. În situaţia în care, vorba maică-mii, parcă nu eram aşa mare depeşistă. Păi nici nu sunt, mami, mă duc pentru opening act. Pentru ce? Pentru ăia de le cântă în deschidere. Aha. Cine-s ăia? Soulsavers. Cum? Soulsavers. Aha. Cine-s ăia? Sunt faini, mami. Bine. Du-te.
Despre concert, numai de bine, desigur. DM sunt cât se poate de stăpâni pe spectacol şi ştiu să comunice foarte, foarte bine cu publicul. Pe alocuri, preferam să mă uit la mulţimea care dădea din mâini la unison decât la formaţie. Tot pe alocuri, vocea lui Dave nu s-a înţeles cu sonorizarea şi cu urechile mele aflate în fundu' sălii. În schimb am fost uimită de vocea chitaristului, care a cântat câteva balade absolut minunate. Despre Soulsavers nu pot vorbi. Sunt formaţii despre care nu pot vorbi.
Ce e frumos în Viena? Că ştiu să se pună în valoare. Ştiu să profite de palatele şi bisericile răspândite de Habsburgi tot la două, trei străzi. Ştiu să îşi amenajeze muzeele şi celelalte atracţii încât să te prindă şi să nu scapi. Am rămas sincer impresionată de depozitul de mobilă şi de grădina zoologică, în situaţia în care eu, de fel, nu prea contemplu scaune şi urşi panda.
E frumos şi că metroul lor are destule legături între linii, scaune goale şi ajunge în staţie la 2 minute. (Pe bune că-i important.) Prin metrou am zâmbit multor tineri alternativi vienezi, care sunt imperceptibili mai alternativi decât alternativii de la noi. Adică sunt alternativi, dar nu toţi la fel. Că au târguri de Crăciun în fiecare piaţă mai consistentă şi că târgurile nu sunt pline de kitsch-uri odioase.
Ce nu-i aşa frumos? Că e un oraş scump. Zău dacă pricep unde-s magazinele în care să mergi la shopping în Viena. Eu zâmbeam la haine, dar îmi înţepenea zâmbetul la preţuri. Nu-i frumos nici că e un oraş adormit. Am fost sâmbătă seara în clubul care ne-a fost recomandat drept "cel mai animat". Nimeni nu dansa. Tinerii alternativi de mai sus stăteau în picioare, sub reflectoare, cu o bere în mână, şi vorbeau. Ceea ce, desigur, e grozav. Doar că nu e club.
Cât despre Bratislava, am descoperit că se află că la o oră şi 6 euro distanţă. Că e frumoasă, calmă şi rece. Că are un castel care apare din ceaţă şi din care se vede frumos Dunărea. Că are străduţe înguste, cu piatră cubică, case cu ferestre înalte şi statui care te pândesc după colţ. Că e un fel de Cluj plus Sibiu plus Sighişoara plus cum îmi imaginez eu oraşele ruseşti. În fine, că e, inexplicabil, genul de oraş în care m-aş vedea trăind o vreme, pentru care m-aş vedea învăţând slovacă.
Mi-a plăcut. Aş mai face. Cine vine cu mine?

Carte: D. Eggers, "Să te ţii alergătură!"

Să intrăm în subiect. Will a primit foarte mulţi bani făcând mai nimic, aşa că îşi ia prietenul poreclit Mână într-o călătorie în jurul lumii. Nu ştiu unde se duc, însă trebuie să se întoarcă într-o săptămână, vor să vadă cât mai multe locuri nebătătorite turistic şi să dea localnicilor cât mai mulţi bani. Pleacă înspre Africa, unde dau de contrastele dintre sărăcia lucie a localnicilor şi sclipiciul turistic fluturat prin broşuri, apoi spre Europa de Est, unde e frig şi sunt străduţe vechi, apoi ajung în Mexic, unde se termină romanul.

Deci e un road-novel. E alert şi are episoade foarte amuzante. Deci ar justifica cele 350 de pagini.
Dar e mai mult de atât. Drumul celor doi nu este doar un capriciu, ci un fel de parcurs cathartic în urma morţii celui de-al treilea prieten, Jack. Will pleacă din orăşelul său american nu atât pentru a cunoaşte lumea, ci pentru a nu se mai gândi obsesiv la accidentul care, scuzaţi clişeul, i-a schimbat viaţa. Când se opreşte din explorat, spune el, începe să se gândească: "capul meu era treaz, era ca un ţânc într-o cameră plină de musafiri necunoscuţi. Ţopăia şi schelălăia şi scotea cărţile din rafturi." Pe parcursul cărţii continuă metafora minţii ca bibliotecă în care bibliotecarii aduc ce dosare vor ei; desigur, pe mine m-a cucerit.
După cum, de altfel, m-a cucerit şi Will, naratorul sincer, nedumerit, un pic psihotic şi mereu la graniţa dintre seriozitate filosofică şi glume de 15 ani. Will nu ştie prea multe despre lume, dar completează golurile din imaginaţie şi frânturi de păreri: "Era o chestie europeană, mi-am imaginat - deopotrivă decadentă şi iubitoare şi plictisită - să râzi de tusea propriului soţ." Will suferă mai mult decât vrea să recunoască şi caută un sens al lucrurilor mai mult decât îşi dă seama. Will, în fine, ar putea să locuiască lejer în capetele noastre, cu fricile şi speranţele lui.
În loc de încheiere, un citat care m-a lovit în moalele subconştientului: "În momentul ăla am fost sigur. Că locul meu era în pielea asta. Că organele mele erau ale mele şi ochii mei erau ai mei şi urechile, care nu auzeau nimic altceva decât liniştea acestei nopţi şi respiraţia mea slabă, erau ale mele şi le iubeam atât pe ele, cât şi ce erau în stare să facă."

Uimitori

Încep într-o notă personală. De o săptămână sunt mândră membră Advice Students, cum voiam de câteva luni. În departamentul de Relaţii Internaţionale, mai precis, unde o să-mi pun la bătaie româna pitorească, engleza impecabilă şi franceza mizerabilă pentru discuţii, colaborări şi schimburi cu alte organizaţii, fie ele din ţară sau de-aiurea.
Şi preşedinta Advice, care scrie aici, a zis cândva, în tenebrele perioadei de probă, că dacă stai pe lângă oameni mişto, devii şi tu mişto. Am ridicat dintr-o sprânceană, la început. Ce, uimitor-icimea e contagioasă? Dar am început să sper că este. Aşa că vorbesc despre trei oameni uimitori, pe care mă bucur tare să-i fi întâlnit.
Despre Ioana, cel mai des se spune "nu ştiu cum reuşeşte". Cum reuşeşte, adică, să facă două facultăţi şi să fie integralistă. Să aibă cel puţin câte un deget, dacă nu chiar toată mâna şi juma' de picior în fiecare proiect Advice. (Şi sunt multe.) Să fie o prietenă apropiată, iubitoare, sinceră şi necritică, să muncească dacă e de muncit, să petreacă dacă e de petrecut. Să păstreze contactul cu toată lumea, să facă ordine şi de mâncare. Să fie, pe scurt, stăpână pe situaţie şi responsabilă fără să devină adult naşpa.
Pe Dan (fără link) l-am cunoscut în Deltă şi m-a uimit prin calm. Aş folosi gluma aia cu poza din dicţionar la definiţia cuvântului, dar e veche. Dan-ul acesta calm, înalt şi cu doar un an mai mare e plecat acum cu un Erasmus în Franţa. După ce vara a lucrat o lună la Banca Naţională. După ce într-o vacanţă anterioară a urcat pe Mont Blanc. Nu mă înţelegeţi greşit, ştiam că există oameni care le fac pe toate astea. Doar nu ştiam că sunt... oameni. Cu nasu' între ochi, pasiune pentru Noica şi preferinţă pentru Timişoreana la halbă. Şi calmi.
Iar profu' de retorică este de departe cel mai deştept om pe care l-am cunoscut vreodată. Nu pentru că pare să fi citit tot ce s-a scris vreodată în comunicare şi domeniile conexe. Nici pentru că predă vreo 4 materii şi ţine pasul cu muntele de teme pe care le cere. Ci pentru că şi-ar permite lejer să fie naşpa, sever, cocoţat pe o platformă a ştiinţei absolute. Şi nu e. Ci chiar vorbeşte cu noi, chiar ne provoacă minţile adormite şi chiar îi pasă dacă pricepem. Ba, ocazional, mai şi discută despre declaraţia de dragoste perfectă şi pune în joc bilete la bal pentru exerciţii rezolvate. Mie seminarul de luni îmi înseninează toată săptămâna.
Concluzie. Când o să fiu mare, vreau să le fac pe toate ca Ioana, cu calmul şi convingerea lui Dan şi deşteptăciunea şi deschiderea profului de retorică. Simplu, nu?

Fericiri mici

S-a mai zis şi-o să se mai zică: fericirea nu e chestia aia mare, care te izbeşte odată peste ceafă de-ţi zguduie celulele. Fericirea e seria de fericiri mici, de mulţumiri momentane, de păci (permiteţi-mi pluralul) de cinci minute.
Fericirea e priveliştea oraşului pe care îl iubeşti şi îl urăşti, seara, de la etajul 7, sub pătură şi în papuci pufoşi. Sau discuţia cu un prieten nou despre vieţile voastre atât de diferite şi oamenii pe care vă uimesc pe amândoi. Sau mirosul de popcorn la cratiţă, ars şi împrăştiind fum gros în toată bucătăria. Sau berea cumpărată din primul aproape-salariu omului care te-a împins de la spate să crezi în tine. Sau chiulul nevinovat de la un seminar şi foşgăitul prin frunze uscate, pe sfârşit rece de toamnă. Sau cărţile cumpărate spontan, pentru că treceai pe lângă târgul de carte şi aveai bani în buzunar.
Astea au fost fericirile mele mici, de luni până azi. Bucăţelele de bine pe care mi-ar părea rău să le uit printre rânduri. Test neanunţat: pe voi ce v-a bucurat din 16 noiembrie 2009 încoace? Care v-au fost, vorba Twitter-ului, cele #3lucruri frumoase?

Nu toţi

Nu toţi vedem lumea la fel. Nu avem aceleaşi ţeluri, aceleaşi bucurii şi aceleaşi drame. Nu ne înţelegem cu aceiaşi oameni, nu vrem să bem aceleaşi beri cu ei. (Paranteză. Am auzit o teorie cum că prieten ţi-e cel cu care ai băut 10 beri, nu musai în aceeaşi seară. Nu că-i faină?) Nu trăim aceleaşi momente, iar când le trăim, nu tragem aceleaşi învăţături şi aceleaşi amintiri din ele.
Nu toţi ne văd la fel, iar şansa ca cineva să ne vadă complet, pe toate părţile şi în toate momentele, e mai mică şi mai mică decât degeţelul de furnică. Dar încep să cred că asta e parte din distracţie. Mie, una, mi s-au spus de toate. Mi s-a spus că sunt încurajator de optimistă sau deprimant, obositor, insuportabil de pesimistă. Că sunt exagerat de caldă şi (citez) "pupicioasă" sau prea rece, ţepoasă şi caustică. Că sunt prea sinceră sau prea închisă. Că sunt (citez din nou) "proastă de bună" sau înfiorător de egoistă. Deşteaptă sau limitată şi prea puţin dispusă să învăţ. Şi probabil că aşa e. Probabil că sunt toate astea.
M-am apucat din nou să mă gândesc la asta citind comentariile de aici. (Self-promo nesimţit, desigur.) Articolul de faţă nu se vrea o revoluţie filosofică. Doar că nu stric adevărul ideilor repetându-le, iar mie-mi trebuie să mi le repet. Haideţi, în cor: nu toţi vedem lumea la fel. Ceea ce e grozav, pentru că ne-am plictisi grozav la exact acelaşi film.

Carte: K. Roberts, "Lovemarks"

Publicată în 2004, tradusă la noi în 2006, "Lovemarks" trebuie citită de tot tineretul cu speranţe în marketing şi comunicare. Nu pentru că e o carte bună, deşi e. Nu pentru că are poze, deşi are. Ci pentru că restul lumii a citit-o şi e naşpa rău să rămâi de căruţă. Eu, una, de-asta am citit-o.
Un Lovemark este un brand de dincolo de brand. Adică nu unul mort, Doamne-fereşte, ci unul cât se poate de viu. Atât de viu, încât consumatorii chiar îl iubesc. De unde şi "love"-ul din lovemark. Pentru consumator, un lovemark nu este doar cea mai bună opţiune din categoria lui, ci singura opţiune. De lovemark-ul tău nu te saturi niciodată şi nu vorbeşti de rău, iertându-i eventualele scăpări, erori şi hibe.
Evident, ca producător sau vânzător, nimic nu te-ar bucura mai mult decât să creezi un lovemark. Cum faci asta? Păi renunţi la statistici şi grafice, ieşi din birou, afli ce vor cu adevărat consumatorii tăi, cum trăiesc şi ce le place, după care faci tot posibilul să le îndeplineşti şi să le depăşeşti aşteptările. Cum faci asta? Bineînţeles, nu există reţetă, aşa că încerci, o nimereşti sau o dai în bară, încerci din nou, ectecera.
Iertaţi-mi ironia gratuită. Cartea e faină, scrisă lejer şi amuzant, într-un format interesant (adică are poze, dom'le!), cu exemple foarte bune, sfaturi pertinente şi citate grozave. Anita Roddick, de exemplu, spune: "Dacă crezi că eşti prea mic pentru a avea un impact, atunci du-te la culcare cu un ţânţar." Şi începe cu fraza "m-am născut optimist". Cum să întreci asta? Altfel spus, "Lovemarks" ar putea să devină în sine un lovemark în domeniul cărţilor despre, cu şi pentru creativi şi comunicatori.
Şi m-a pus pe gânduri. Care sunt lovemark-urile mele? Primele care mi-au venit în minte au fost Snack Attack şi Kumm. Dar Snack Attack au dat câteva rateuri în ultima vreme, aşa că rămân doar Kumm-ii. Lovemark-urile voastre care sunt?

Carte: D. Smith, "Noapte de vară"

Aseară încercam fără spor să-mi fac nişte teme. Şi m-am dus cu gândul la ce uşoare erau temele din generală. Şi la generală în general. Şi la primară, şi la cărţile pe care le citisem deja de vreo două ori înainte să am o vârstă cu două cifre. Una dintre ele este "Noapte de vară". Am recitit-o zâmbind.

Cartea asta, deşi nu are un dalmaţian pe copertă şi nu se cheamă "102 dalmaţieni", este continuarea cărţii "101 dalmaţieni". (Care carte, dacă e să intrăm în detalii, nu e ca filmul.) De-asta începe cu o mică recapitulare a contextului din prima carte, după care intră în acţiune. Pongo se trezeşte într-o dimineaţă şi observă că nici o creatură în afară de câini nu este trează. Mai mult, câinii nu simt foame sau sete, pot comunica telepatic pe distanţe mari şi plutesc prin aer. Pentru a elucida misterul acestei zile, o parte dintre dalmaţieni pleacă la Londra, unde locuieşte Cadpig, una din fiicele lui Pongo şi Missis, actuala căţeluşă a primului ministru. Explicaţia, se arată, este că steaua Sirius, îngrijorată de halul în care oamenii tratează lumea, propune să-i ia pe câini în constelaţia sa. Dacă acceptă sau nu, aflăm în deznodământ.
Nu e o carte complicată. Un singur fir epic, personaje puţine şi bine individualizate, nimic greu de înţeles, provocator sau scandalos. Normal, aş zice. Doar e o carte pentru copii. De ce-am citit-o? Pentru că aveam o oră liberă, o cană cu ceai şi un pic de dor de vremurile simple şi fericirile mici. Nu zic s-o căutaţi pe-asta. Dar zic să căutaţi una care v-a plăcut şi să faceţi o pauză de la seriozitate şi adult-itate. S-ar putea să prindă bine.

Carte: M. Gladwell, "The Tipping Point"

Mie nu-mi displac volumele de non-ficţiune. Am citit câteva pentru şcoală, am citit câteva de florile mărului, să mă mai culturalizez, iar când am dat de "The Tipping Point" în original, la o cincime din preţul traducerii, am decid să mă scutesc de cafea şi croissant pe ziua respectivă. Oricum nu prea le am cu cafeaua şi croissant-ele.
Revenind. Nu mă aşteptam să-mi displacă, mai ales că am auzit lucruri bune despre ea de la oameni deştepţi. Dar nici să-mi placă în halul ăsta de mult. Dacă despre "Vaca mov" sau "Buzz marketing" spuneam că sunt rezumate bune ale unor idei şi discuţii arhicunoscute, "The Tipping Point" m-a ţinut atentă de la un capăt la altul.
Tipping Point-ul este, după Gladwell, ceva-ul mic cu efecte surprinzător de mari. Există asemenea puncte în multe domenii, de la epidemii la mode şi comportamente sociale. Pentru a le găsi şi a le utiliza, ai nevoie de o mână de oameni capabili să-ţi răspândească mesajul exponenţial, de un detaliu memorabil şi de un context pe care să-l înţelegi cu adevărat. Sună banal? Cu atât mai bine. Cartea e scrisă, cred eu, ca să-şi convingă cititorii de relaţiile disproporţionate dintre cauză şi efect, de faptul că îţi dai seama unde să apeşi, poţi să aprinzi foarte multe beculeţe deodată.
Ca să susţină ideea, autorul aruncă exemple surprinzătoare, de la epidemii în sensul strict la ascensiunea (şi căderea) pantofilor Airwalk şi de la fumat la Sesame Street. Şi da, ce scrie în josul primei coperte, cu văzutul lumii altfel, se cam aplică. Şi dacă nu era de ajuns, mai aduce în discuţie şi teorii de care poate aţi auzit, pe care le foloseşte ca argumente. La teoria celor 6 grade de separaţie, de exemplu, adaugă faptul că lanţurile posibile ajung de multe ori să se suprapună parţial, prin intermediul oamenilor cu grupuri sociale neobişnuit de eclectice. Din antropologie şi biologie comparată preia studii despre legătura dintre evoluţia neo-cortexului şi numărul de prieteni buni pe care îi putem avea, iar din sociologie ţine o lecţie scurtă despre mecanismele de răspândire a zvonurilor.
N-aţi înţeles? Asta-i pentru că eu nu scriu clar, coerent, ordonat şi argumentat, cum scrie Gladwell. În plus, are un limbaj creativ, chiar un pic poetic pe alocuri, fără să dea în penibilisme, clişee şi limbă de lemn. Iar ocazional îşi permite un pic de sarcasm blând: "Conventional advertisers have preconceived ideas about what makes an advertisment work: humour, splashy graphics, a celebrity endorser."
Încă o vorbă şi închei, deşi aş putea să mai ciripesc entuziasmată vreo juma' de pagină pe puţin. Să priveşti "The Tipping Point" drept "a business how-to", cum fac cei de la Time Out pe coperta 4, e o limitare artificială şi inutilă. Ar putea să fie un "understand-how-things-work how-to", dacă ar exista aşa ceva. Şi cum nu există, rămâne o carte foarte bună. Şase stele din cinci.

Căutări, 2

Din nou, de la Google citire:

• egocentrism sau altruism - aceasta-i întrebarea. Ceva între, după caz, aş zice.
• nu ştiu să desenez oameni - nici eu. Sunt două soluţii mari: sau iei cursuri de desen, sau alegi să-i desenezi în cuvinte. Ce-i drept, dacă ai temă la desen nu merge cu cuvintele. Am încercat eu şi n-a ieşit bine.
• să citeşti o carte este foarte amuzant şi inter - inter...naţional. Inter...Milano. Inter...dicţie, că nu-i cul să citeşti. E cul să scrii "lol!!!" la Favourite Books pe reţelele sociale.
• pagină de suflet - de asta nu fac mişto. Asta e frumoasă.

Poate, într-o zi, şi pe mine mă vor căuta doritorii de "sex cu moşi", ca pe Împărat.
Edit: poezii inter milano. Mişto. Dacă vreau vreodată musai să scriu şi n-am despre ce, asta o să fac.

Carte: J. Barnes, "A History of the World in 10 1/2 Chapters"

Adusă din Anglia de un om drag, cartea asta s-ar putea să fi devenit una din cărţile mele preferate. Mai citisem Barnes şi îl ştiam sarcastic (din "Pedantul în bucătărie"), cu idei surprinzătoare (din "Până când m-a cunoscut") şi scriitură originală (din "Trois"), dar "A History..." tot a reuşit să mă surprindă.
Cele 10 capitole din titlu sunt 10 povestiri destul de independente, iar jumătatea este "Paranteza" dintre capitolele 8 şi 9. Serios, aşa-i zice, "Paranthesis". Subiectele povestirilor sunt de-a dreptul aiuritoare: avem parte de repovestirea legendei lui Noe din perspectiva unui pasager clandestin al Arcei şi de două încercări de descoperire a vasului pe muntele Ararat, de un posibil accident nuclear şi de un proces intentat de Biserică unor insecte, printre altele.
Deci idei are. Mai mult, reuşeşte să le lege, subtil şi amuzant, între ele. Pentru mine a fost o plăcere să descopăr pasagerul clandestin din primul capitol în toate celelalte; de la o vreme, încercam să prezic unde şi cum o să apară. Dar deliciul cel mare la cartea asta este, desigur, stilul lui Barnes. Sau, mai curând, naturaleţea (studiată?) cu care îi izbutesc o groază de stiluri diferite, care te cufundă fără scăpare în poveste. Unul dintre capitole e format doar din scrisori, altul din ornamentate pledoarii de tribunal, altul dintr-un amestec de naraţiune şi monolog interior delirant.
Am convins pe cineva? Mai dau două argumente. Primul, că în ultimul capitol descrie Raiul. Al doilea, un citat care m-a făcut să bufnesc în râs în mijlocul cursului de Finanţe: "When the film "Jaws" came out, there were many attempts to explain its hold over the audience. Did it draw on some primal metaphor, some archetypal dreams known the world over? (...) [Kingsley Amis] came to the following conclusion: "It's about being bloody frightened of being eaten by a bloody great shark"."

Partea plină a paharului

Amicul X, anonim la cerere, a binevoit aseară să mă lase să fiu adolescentă, negativistă şi plină de toane într-o plimbare printre haitele de câini. (Paranteză. Nasol cu haitele de câini.) Şi m-a întrebat de ce nu scriu despre marile şi micile mele catastrofe existenţiale pe blog.

Nu e o strategie de personal branding. Nu încerc să dau cuiva impresia că sunt mereu fericită cu existenţa mea perfectă, că toate îmi merg din plin, că n-am frici sau frustrări. Ba am. În plus, pe cine aş păcăli scriind pe blog? Mai toţi cei care aruncă vreun ochi pe aici îmi sunt prieteni în viaţa reală şi s-au cam prins, măcar în mare, ce hram port.
Tot aseară, narcisistă şi fără somn, mi-am răsfoit postările din ultimul an şi cred că am găsit poanta. Scriind despre lucrurile faine, impresionante, despre fericiri şi reuşite, îmi creez o arhivă (publică, dar nu asta contează) de optimism. O plasă de siguranţă, un ham de bungee jumping pentru ocazionalele căderi emoţionale. O confirmare a faptului că naşpa-ul trece şi fain-ul revine.
Închei scriitura asta dezlânată şi doar vag coerentă cu o întrebare. Când sunteţi "jos", voi ce faceţi?

Carte: M. Hughes, "Buzz Marketing"

Am senzaţia că multă lume a citit deja cartea asta. Aşa că s-ar putea să devină inutil să scriu despre ea. Dar am să scriu oricum.
Subtitlul cărţii spune tot. "Fă lumea să vorbească despre ceea ce faci." Iar raţionamentul din spatele acestei replici-cheie este unul impecabil: ca să cumperi un produs, trebuie să fi auzit de el. Nu mai credem în reclame, dar credem când apropiaţii ne spun că oarecare suc, cântăreţ sau bodegă merită atenţia, vizita şi banii. În mod evident, orice companie îşi doreşte să creeze "buzz"-ul din titlu.
Ceea ce spune Hughes e că buzz-ul poate fi creat, nu se întâmplă de la sine. Pentru asta, trebuie întâi de tot să creezi o poveste care să atragă atenţia, fie ea foarte amuzantă, scandaloasă sau bazată pe tabuuri şi secrete. Apoi trebuie să atragi atenţia presei, modelând povestea pe interesul jurnaliştilor. Sigur, asta nu înseamnă să minţi, ci chiar să faci ceva ieşit din comun pentru a-ţi promova produsul. Important e şi să ştii ce se spune despre produsul tău, să supraveghezi eventualele nemulţumiri şi să le remediezi. O idee care mi-a atras atenţia a fost cea a mediilor de comunicare "lipsite de aglomeraţie": dacă îţi găseşti un mod nou de a-ţi transmite mesajul, în loc să apelezi la mediile cunoscute, te baţi cu mai puţine alte mesaje pentru atenţia clientului. Altfel spus, într-un calup publicitar t.v. încap mai multe reclame decât pe o cutie de chibrituri.
Cartea în sine e uşor de citit, în mod evident scrisă cu naturaleţe şi tradusă destul de amuzant. Secretele şi reţetele sunt susţinute de prezentări ale unor poveşti care au funcţionat, de la (pentru noi) anonima vopsea Rit la Pepsi, Mustang şi Britney Spears. Citind-o, am avut senzaţia că am mai auzit lucrurile astea; marketing de guerilla, promovare prin word-of-mouth, reţele sociale, parcă numai de asta se vorbeşte zilele astea. Dar cartea de faţă e un rezumat util şi convingător al discuţiilor de acest gen. Cumpăraţi-o la comun şi citiţi-o pe rând, cred că-i scumpă.

Blogherii ie oameni faini

A fost ieri prima tură de Recitiri. Am ascultat, am citit şi mi-a plăcut maxim, de la stângăcia, calmul şi emoţia autentică a Sorin Tudor-ului coordonator la stăpânirea pe sine şi talentul de vorbitor în public al lui Adrian Ciubotaru, de la zâmbetele Ancăi şi Elenei la critica deşteaptă a lui Gabi Macovei. Şi de la vin până la absint, desigur.
Aţi văzut ce-am făcut în primul paragraf? Am pus link-uri. Am trimis oamenii să citească blogurile persoanelor cu care am schimbat (măcar câteva) cuvinte aseară. Plus că am pus un titlu încurajator în acest sens. Dar hai să vă spun o chestie despre titlu. E o tâmpenie cât casa, nu doar prin aberaţiile gramaticale şi fonetice. Bineînţeles că bloggerii sunt oameni faini. Sau, mai precis, dacă sunt faini înainte să devină bloggeri, au foarte puţine şanse să se tâmpească în faţa tastaturii. Şi e interesant tare să cunoşti oameni din două direcţii, din articole şi faţă-doi-faţă. Eu abia prind gustul sportului ăstuia şi deja îmi place mult. D'asta mă duc luni la Offline 2.0.
Iar articolul de faţă a fost ceva între promovare de proiecte şi promovare de oameni şi promovare de sine. Pauza publicitară să trăiască.

Edit: Atunci a citit şi Ileana, care între timp şi-a făcut blog. Iar textul ei a fost, cred, cel mai frumos din seara aceea.

Scriituri

Aveam 6 ani când am scris prima poezie. Încă o ştiu pe dinafară, încă îmi amintesc cum arătau hârtia (puţin lucioasă, foarte albă, împăturită în două) şi literele (de tipar, înghesuite şi strâmbe). Părinţii mi-au citit-o şi m-au acuzat că e propagandistă. Sau cel puţin aşa cred, din amintirile mele despre un cuvânt lung şi complicat şi din recitirile ulterioare ale textului.
Pe urmă am scris prin şcoală, crezându-mă un geniu neînţeles când mi se reproşa că nu respect tema. Abia în clasa a 11a m-am lăsat convinsă, cu rugăminţi refuzate de dragul de a le auzi din nou, să scriu fără să fie musai. Am început greu şi am oscilat între senzaţia că scriu mizerabil şi convingerea că sunt literar-minunată. Mi-a luat o vreme să mă prind că nu-i nici aşa, nici invers.
Tot într-a 11a m-a dus el de mână la cenaclul de-l pusese la cale între două beri şi ca la vreo 10, 15 prieteni. Prin varii bodegi, terase şi parcuri ne-am jucat de-a "scrie plecând de la cuvântul ăsta", ne-am citit unul altuia ultimele bateri de câmpi şi ne-am prins că-i faină treaba asta cu literatura. Sau, mă rog, eu m-am prins, cred că ei ştiau deja. Vara am mers La Metoc şi băieţii au apărut cu agende scrise până la mijloc, pe când eu aveam juma' de pagină printată. În noiembrie ne-au dat afară din cafeneaua Muzeului Literaturii, ceea ce ni s-a părut culmea ironiei.
Şi ajungem, cu voia boieri dumneavoastră, în anul de graţie şi criză 2009, pe 7 septembrie, la supriza anunţată acum două zile. Din două săptămâni de internship 2.0 se naşte cenaclul recitiri. Care se vrea întâlnire de oameni cu oameni, de cuvinte cu urechi, poate chiar de buze cu absint, dat fiind spaţiul de care beneficiem, dar mai ales întâlnire de inimi cu trăiri. Dacă vă sună bine, ne vedem, vorba cântecului, online oricând şi offline miercurea mai târziu de amiază.

Completări

Cum zice şi titlul. Urmează completări la două articole mai vechi.

• Ziceam anul trecut de autobuze. Cel mai recent autobuz cu metaforice substraturi este 35-ul din Cluj, care duce din centrul plin de clădiri vechi în cartierul Zorilor, unde am văzut răsăritul. (Aşa-i că sună bine?) 35-ul e metafora mea pentru libertate, pentru a pleca de-acasă de nebună, pentru a mă plimba singură fără să am habar unde sunt, pentru bătături de la sandale şi îngheţată bună cum doar în Roma am mai gustat, pentru dormit în paturile prietenilor noi, dragi şi cu accent. Iar Clujul e un oraş frumos, care merită nopţile pe tren.
• Acum vreo lună ceream o îndrăgosteală pentru august. S-a găsit, pe sfârşit de lună, într-o plimbare nocturnă în Herăstrău, cu discutat despre filosofie, muzică şi sex şi uitat la stele din iarbă. (Nu genul ăla de iarbă. Nu fiţi dezamăgiţi.) Am căzut de acord că viaţa nu-i doar poezie, deşi mai e şi d-aia, mi-a dăruit o carte şi a plecat din ţară în prima zi de toamnă. Poetic, oarecum.

Concluzii. Unu, că nici o poveste şi nici o temă de gândire nu se epuizează vreodată. Doi, că azi am scris două articole. Sper că nu devin un animăluţ online.

2.0

De două săptămâni sunt în pr365.ro, programul de internship ţinut de Sorin Tudor. Unul din internship-urile mele de vis. Hai să vă zic cum e.

• E ciudat şi interesant să lucrezi sută la sută online, cu oameni pe care nu-i cunoşti în realitate.
• E amuzant să fii într-o şedinţă pe Twitter, iar ultima replică a "şefului" să fi fost "lol".
• E cumplit de obositor să stai câte opt ore cu ochii în calculator, cu câte 5-6 pagini deschise.
• E folositor să te prinzi, în sfârşit, cum funcţionează Google Docs (mulţumesc, Florin) şi ce-i aia un widget (mulţumesc, Bogdan).
• E relaxant, într-un fel, să fii "la serviciu" acasă, în tricou.
• E nesănătos să mănânci trei zile biscuiţi şi ceai, iar într-a patra să uiţi pastele pe foc pentru că lucrezi la un proiect mişto de tot.
• E frustrant să-ţi dai seama că nu ştii nimic şi că drumul spre "ce vrei să faci în viaţă" e lung şi plin de pietre.
• E puţin descurajant să te vrei om de comunicare, dar să eşuezi la a explica părinţilor "ce naiba faci tu acolo şi de ce".
• E plăcut să te vezi publicată, ca aici.
• E incredibil că s-au dus două săptămâni şi mai e doar una, ultima, care se anunţă plină de lucruri tocmai pe sufletul meu.

E fain, pe scurt. Staţi pe-aproape, se anunţă surprize. Şi dacă tot sunteţi aici, puteţi da o mână de ajutor cu chestionarul pe care îl promovăm.

Carte: C. Noica, "Pagini despre sufletul românesc"

N-am citit cum trebuie cartea asta la vremea ei. Vremea ei era seminarul de ICRM de semestrul trecut, când eu îl bodogăneam pe Cioran. Acum vreo săptămână mi-a dăruit-o un om drag (spontan, că aşa-i frumos), am citit-o şi chiar m-am bucurat de ea.
"Pagini despre sufletul românesc" e o culegere de texte despre modul în care românii văd lumea. Probabil cel mai cunoscut dintre ele este primul din volum, conferinţa "Ce e etern şi ce e istoric în sufletul românesc", în care vorbeşte despre Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir şi Lucian Blaga pentru a ilustra resemnarea şi revolta din scrierile româneşti de-a lungul vremii. În "Suflet agrar sau suflet pastoral", argumentează relativ convingător ideea că românii nu sunt făcuţi să stea pe loc. Un articol frumos e "Bisericuţele noastre", în care se revoltă că nici noi, nici străinii nu apreciază însemnătatea culturală a mânăstirilor bucovinene: "expresie de putere şi expresie de sensibilitate cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc." În "Pentru o altă istorie a gândirii româneşti"şi "Cum gândeşte sufletul românesc" încearcă să-şi dea seama dacă vom avea vreodată un sistem filosofic autohton, autentic şi coerent. În ultimul text, "Ardealul în spiritualitatea românească", afirmă că transilvănenii, prin istorica lor nemulţumire, sunt cei care ţin spiritul românesc treaz.
Ideile din volumul de faţă rămân destul de pertinente şi după mai bine de jumătate de secol de la publicare. În plus, Noica are darul scriiturii, spre deosebire de alţi gânditori care trebuie citiţi cu dicţionarul şi cartea de gramatică în mână. Per total, mi-a plăcut mult. Un gând mai arunc: citind despre "revolta" spirituală ardeleană, m-am gândit la supărările din melodiile vechi de la Kumm şi Luna Amară. Asta interdisciplinaritate, dom'le!

Carte: F. Florian, "Zilele regelui"

Mi-a împrumutat Ana cartea asta, spunându-mi că o să-mi placă. Am amânat-o vreo săptămână, am citit-o şi-i dau dreptate. Regele din titlu este Carol I, adus în destul de recent unitele Principate din "frunzişul unor arbori genealogici iluştri", tânăr, confuz şi cu măsele cariate: "Avea dureri cumplite, aşa că, în bună parte ameţit şi înainte să se fi consultat cu tatăl său şi cu ministerpraesident-ul von Bismarck, s-a trezit întrebându-l pe dentistul care-i crestase gingia dacă nu cumva l-ar urma la Bukarest, pentru totdeauna."
Aşa ajunge dentistul Joseph Strauss în Bucureştiul sfârşitului de secol 19, un loc de care se sperie şi se bucură în acelaşi timp, la graniţa dintre Vest şi Balcani, dintre oraş şi mahala, cu locuitori de nenumărate naţii şi cu ciudate obiceiuri. Aici se mai vede sporadic cu proaspătul rege, se stabileşte (desigur) pe Lipscani, îşi face prieteni, se îndrăgosteşte şi păstrează taine. Alături îi stă motanul Siegfried, care scrie lungi epistole mâţei Riţa pe spatele scaunelor tapiţate.
Ce-i fain la cartea asta? Acţiunea e interesantă, credibilă şi destul de alertă încât să-mi fac popcorn şi să citesc cum aş urmări un film. Sunt faine personajele, de la dentistul netulburat de haosul din jur la soţia sa cu "ochi albaştri şi sârbeşti", de la regele pe care îl urmăreşti maturizându-se până la pisicul filosof. Vorbind de filosofie, se găseşte şi d-aia, aruncată în fermecătorul stil indirect liber: "Joseph credea că banii îşi pierduseră noima, ajungând să însemne recunoştinţă, loialitate, amor, afecţiune, prietenie şi milă, câte un strop din fiecare şi câte un strop din multe altele, ca într-o salată de sentimente şi noţiuni".
Dar cel mai frumos îi iese domnului Florian atmosfera. Interioare şi străzi, camere cu perdele trase, vagoane de tren sau câmpuri de luptă, toate descrise în detaliu şi într-un limbaj teribil de îngrijit, aproape că devin personaje şi nu doar cadre ale acţiunii. Deşi finalul (fericit, apropo) a încheiat la fix povestea, mi-ar fi plăcut să întârzie puţin.
Două vorbe mai spun. Odată, că povestea trebuie, probabil, înţeleasă ca ficţiune; personal, mă lasă rece dacă regele Carol a avut vreun copil din flori, dar poate pe alţii îi preocupă subiectul. A doua, că pe ultima copertă, într-unul din comentariile de altfel elogioase, se arată harul românesc de a lăuda pe cineva insultându-i pe alţii. Dau o bere cui se prinde la ce mă refer.

Încă doi

Ziceam acum destul timp că mă îndrăgostesc şi mă dezdrăgostesc repede. Fidelă afirmatei concepţii, mi-am petrecut câteva zile de vacanţă zâmbind a prost şi făcând scenarii improbabile. Altfel spus, încă doi care m-au prins, chiar dacă pe scurt.

• În iunie a fost tipul din metrou, care mi-a prins prietenele din urmă şi le-a lăsat o carte de vizită pentru "fata creaţă". Om deştept, adult aproape responsabil, trăit cu anii prin afară şi cu slujbe (plural, pentru că poate) de vis. Ieşirea "la o bere" s-a transformat în discuţie presărată cu aluzii peste două sticle de vin, încheiată cu un sărut şterpelit în ploaie. Nu m-a mai sunat. Acum regret că nu i-am văzut tatuajele.
• Pe sfârşit de iulie, aruncată în Deltă, mi s-au aprins călcâiele după un coleg de cum a apărut în raza mea vizuală. Ce-i drept, asta fac în fiecare grup nou; o fi vreun mecanism de adaptare. Băiat pe tipicul iubirilor mele de 15-16 ani, frumuşel, cu o pasiune ferventă pentru muzică şi o doză de ciudăţenie d-aia faină. Cum eram aproape invizibilă în haita de fete frumoase de acolo, m-am resemnat după două zile. Am rămas cu formaţii noi în iPod şi drag de cuvântul "bittersweet".

Pentru august se oferă cineva?

Carte: P. Bruckner, "Căpcăunii anonimi"

Am citit cărţulia asta foarte pe scurt, luând-o din raftul gazdei ca să nu mă plictisesc înainte de masă. În "Căpcăunii anonimi" sunt două povestiri ca la 70 de pagini fiecare, tocmai bune pentru zâmbit plin de înţeles într-o dup-amiază. Prima, care dă titlul volumului, povesteşte încercările lui Balthus Zaminski, căpcăun cu origine nobiliară şi purtări altfel alese, de a renunţa la mesele pe bază de copilaşi. În cea de-a doua, groaznic de morocănosul chimist Paul Folcone foloseşte o substanţă creată întâmplător pentru a şterge, la propriu, fericirea copiilor de la şcoala din apropiere. Unde duc întâmplările, nu vreau să vă spun, de vreme ce o parte din farmecul lui Bruckner stă în deznodăminte.
Iar altă parte a farmecului stă în forma scriiturii. Elementele de fantastic sunt atât de frumos şi de credibil detaliate şi ţesute în text că devin aproape credibile: "E multă vreme, aşadar, de când căpcăunii nu mai au chipuri de ucigaşi sau de sălbatici. Sunt fiinţe respectabile ca voi şi ca mine, care vorbesc englezeşte, plătesc cu cărţi de credit şi lucrează la calculator." Un mare plus este şi ironia cu care sunt construite personajele; chiar şi antieroii stârnesc un zâmbet şi, prin asta, un grăunte de simpatie: "Mergea aplecat, întotdeauna exasperat, fulminant, alungând cerşetorii şi câinii. De fapt, detesta bărbaţii ca şi femeile, copiii ca şi bătrânii, bogaţii ca şi săracii, francezii ca şi străinii."
Pe scurt, o carte faină, de relaxare, nu de profunde reflecţii filosofice.

Verde

Stau de 10 minute cu foaia virtuală în faţă şi nu-mi găsesc cuvintele. Cum să scriu despre ultima săptămână, cum să enumăr şi să descriu tot ce-am făcut, am vorbit şi am simţit de duminică până duminică?
Pe hârtie e simplu. A fost o şcoală de vară, pe numele ei Plant Your Brand, care a adunat 20 de participanţi, 15 organizatori şi (oficial) 4 vorbitori în numele ecologiei şi comunicării. Ne-am dus în Deltă, la Mila 35, am făcut conferinţe şi workshop-uri, am lucrat la proiecte şi ne-am relaxat serile. Dan Dumitrescu şi Adrian Ciubotaru ne-au vorbit despre ce poţi să schimbi şi cum să ajuţi la nivel individual, Teia Catană despre dezvoltare durabilă şi cum se influenţează lucrurile între ele, Dragoş Bucurenci despre cum promovăm eficient ecologia, iar Mona Nicolici despre ce fac companiile pentru societate. La sfârşit am făcut spoturi pentru ediţia a doua a PyB, ura şi la gară. Nu aşa?
Păi nu aşa. În primul rând pentru că am mers cu barca şi autocarul, nu cu trenul. Şi pentru că n-am spus nimic despre oameni. De care m-am îndrăgostit iremediabil şi care mi-au făcut plinul cu speranţă şi energie până cine ştie când. Şi ajungem din nou la "cum să scriu despre".
Invitaţii au refuzat să se cocoaţe la vreun pupitru. Pe Dan o să-l ţin minte sărind în piscină, pe Adrian jucând ping-pong, pe Teia dându-ne idei de jocuri, pe Dragoş cântând "Famous blue raincoat", pe Mona râzând de personajele noastre de la prezentări. Pe AdViceri o să-i ţin minte agitându-se, înotând când noi lucram şi ţinând şedinţe când noi pierdeam vremea cu biliard şi darts, dansând toată noaptea şi căscând toată dimineaţa. Oameni responsabili, deştepţi şi entuziaşti, cărora îmi doresc tare, tare de tot să le fiu colegă de la toamnă.
Şi ajungem la cei 19 fantastici. Iar stau de 10 minute, mă uit când la ecran, când la foaia cu datele de contact şi-mi dau seama că n-am cum rezuma zilele astea. N-am cum să scriu despre. N-am cum explica, oricât de puţin convingător, că am plecat necunoscuţi şi ne-am întors prieteni. N-am cum să număr şi să enumăr zâmbetele, cântecele, excursiile la piscină (la orice oră, zi sau noapte), bancurile, jocurile, proiectele în echipă, serile de zbânţuit şi dimineţile de băut cafea cu paharul. Mi-e incredibil de dor de voi şi vreau înapoi în Deltă. La anu', cu cortu' pe pajişte?

Carte: D. Adams, "Ghidul autostopistului galactic"

Am citit prima dată cartea asta printr-a 11a, aşteptând infinit la porţile liceului german. (Dar asta e altă poveste.) Mi-a plăcut până la un punct, după care a început să mă obosească. La ultimul Bookfest am găsit-o redusă şi i-am mai dat o şansă.
În cele 5 volume ale "Ghidului" se întâmplă chestii s.f. În primele 20-30 de pagini, Pământul este distrus pentru a face loc unei scurtături hipergalactice, iar preşedintele universului, ale cărui două capete nu se înţeleg grozav unul cu celălalt, fură cea mai performantă navă inventată vreodată. În următoarele 700 şi ceva de pagini, totul devine semnificativ mai aiuritor. Personajele principale mănâncă la Restaurantul de la Capătul Universului, care călătoreşte în fiecare după-amiază la sfârşitul timpului pentru a oferi clienţilor spectacolul Apocalipsei. O rasă teribil de paşnică decide să distrugă universul pentru că filosofia lor nu îi acceptă existenţa. Într-un univers paralel, Pământul este ploios şi populat de animale mici şi deprimate, care comunică muşcându-se de picioare. Pentru cei cu curiozităţi metafizice, tot în "Ghid" se găsesc răspunsul la marea întrebaredespre viaţă, univers şi tot restul, ultimul mesaj al lui Dumnezeu către creaţia lui şi instrucţiuni despre cum să zbori.
Şi totuşi, în categoria science-fiction, "Ghidul" e printre cele mai proaste cărţi scrise vreodată. E aglomerată, incoerentă, lungă, se contrazice şi trece prin multe clişee şi pretexte folosite de prea multe ori. Cheia, bineînţeles, e să nu te gândeşti la asta. Pentru că toate evenimentele, toţi extratereştrii şi toate improbabilităţile infinite sunt doar scena pentru umorul absurd şi ironic al lui Adams, pe care eu una îl gust neaşteptat de mult. Prin text sunt aruncate aluzii culturale ("Era o baladă romantică şi dulce, care l-ar fi făcut pe McCartney mai bogat de zece ori şi l-ar fi determinat să uite de Kent şi de Sussex şi să oferteze direct pentru Hampshire.") şi aluzii la aluzii culturale ("afară este un număr infinit de maimuţe care vor să discute cu noi despre scenariul pe care l-au conceput pentru Hamlet"). Şi astea sunt doar începutul.
Marea problemă a cărţii rămâne, totuşi, mărimea demnă de clasicii ruşi. Care face o recenzie "cum trebuie" greu de scris. Şi încă mai greu de terminat altfel decât în coadă de peşte.

Hai să vă spun

... despre ei doi. Despre cum nu mai am habar cum ne-am împrietenit. Despre primele discuţii, despre prima dată când mi-am turnat sufletul în faţa ei şi prima dată când l-am luat de mână pe el. Despre votka proastă din Cişmigiu, din clasa a 10a, despre serile de film şi popcorn la el, despre cum 4 dăţi din 5 ardeam juma' de pungă. Despre concertul E.M.I.L. din Tineretului, despre ziua ei din Underworld, acum dispărut.
Despre infinitele ei pasiuni pentru câte un neterminat cu laţe şi obiceiuri proaste, despre fata cu un an mai mică pe care a sărutat-o el, despre cum încă îi amintim de asta. Despre lunile în care ea îmi spunea "zâmbet tâmp" şi el nu mă mai chema pe-afară. Despre excursii, despre plictiseala cumplită şi prietenul nostru canadian de la Rânca, despre el scoţând limba în Piaţa Mare din Sibiu, despre ea şi superstarul clasei fiind ameţito-xenofobi în Braşov. Despre prima mare cu ei, cu un an prea târziu, cu bolţ pe plajă şi îngheţat în Vamă.
Despre cum încă dor plecările lor, despre cât de ciudat e să nu-i văd cu lunile. Despre planurile de a merge unii după alţii în ţările adoptive, despre facturile de telefon care depăşesc orice limită a bunului-simţ. Despre cum suntem disperaţi după vacanţe. Despre colegii noi ai fiecăruia, pe care cumva tot reuşim să-i cunoaştem.
Hai să vă spun despre noi trei. Hai să vă spun despre prietenie adevărată.

3 şi ceva

... zile de Best'Fest. În sfârşit iese articolul ăsta din ciorne.
Ziua Zero, plănuită şi aşteptată din ianuarie încoace. Nici unul dintre planuri nu s-a îndeplinit. Nu am intrat de mână cu un el, nu am găsit standuri de cercei, plaja era de-a dreptul meschină, iar de la Patrice încolo a început să toarne în ultimul hal. Zgribulită şi iritată de glumele proaste ale unui cunoscut, agăţată de gardul scenei, chirchită sub o umbrelă împreună cu alţi 5 oameni, am ascultat cu jumătate de ureche pe White Lies, care şi-au făcut treaba foarte frumos şi la locul lor. Şi am pândit decorurile şi instrumentele Ucigaşilor. Iar când Brandon, Dave, Mark şi Ronnie au urcat pe scenă, lumea a devenit perfectă. După mai bine de o săptămână, încă nu-mi revin din zâmbit şi încă nu-mi găsesc cuvintele. Sinapsele mele sunt arse de scânteile de pe "When you were young" şi de vocea a cin'şpe mii de oameni cântând "I've got soul, but I'm not a soldier".
Din ziua doi n-am înţeles mare brânză, pentru că am voluntariat. În pauze i-am mai auzit pe cei de pe scene şi mi-a plăcut semnificativ de Gabriella Cimli, care chiar are voce. Şi ajungem la Aftershock, pe care nu mă aşteptam câtuşi de puţin să-l gust. Drept pentru care m-am închis în containerul promoţional al berii X şi am numărat pahare. Groaznic. În pauze, în schimb, am avut surprize. M-au surprins Ulytau prin uşoara ciudăţenie a muzicii, Trooper prin sinceritate ("vă ţinem puţin de vorbă cât îi aşteptăm pe ei, pe MA-NO-WAAAR!") şi Holyhell prin vocea solistei, care mi-a amintit de Tarja de dinainte de fiţe şi despărţirea de Nightwish.
Apoi au urcat pe scenă îndelung-aşteptaţii regi ai metalului. Menţionez că eu nu metălesc de felul meu. Au început concertul, au cântat câte ceva, le-au căzut generatoarele, le-au înlocuit, au început "Heart of Steel". Aici e aici. Lacrimile pe care le aşteptam în primul rând la Killers şi-au făcut apariţia pe balada asta, în timp ce rupeam biletele întârziaţilor la spectacol. După puţin timp am terminat munca şi m-am strecurat clandestin în Zona A, de unde am urmărit partea cu vorbit-în-română şi dat-chitară-unui-fan ale spectacolului. Am plecat buimacă şi fericită şi am adormit în maşina lui G.
Iar luni m-am zbânţuit şi m-am prefăcut a cânta la petrecerea karaoke a voluntarilor. Mi-a plăcut de oamenii ăştia. De Ionuţ, care cred că încă sare din pat când aude sunet de walkie-talkie, de tipul care a cântat frumos "Come as you are" şi de prietena lui în rochie albă. Şi de ceilalţi. Ne vedem la anu'.

Nostalgia

De unde şi colecţia de nuvele cu acelaşi nume. (Foarte bună, de altfel.) În refacere după Killers şi în căutarea cuvintelor, primesc o leapşă de la Adriana, care zice să-mi descriu o relaţie prezentă sau trecută doar prin melodii semnificative. Am reuşit să aleg una; urmează povestea.

Ne-am cunoscut destul de ciudat, schimbând încercări artistice şi melodii pe internet.

La rue Ketanou - Almarita

Ne-am aruncat amândoi cu capul înainte şi am iubit mult.

Emeric Imre - Nebunul de alb

Avea un CD cu discografia Leonard Cohen...

Leonard Cohen - So long, Marianne

... şi ceva Andrieş.

Alexandru Andrieş - Dimineaţa devreme

Mai scăpam pe la câte o zbânţuială...

Zdob si Zdub - Videli Noch

... sau o cântare în pivniţa lui, cu narghilea şi ploaia afară.

Oasis - Wonderwall

La fix un an, ne-au cântat nişte moşulici simpatici.

Deep Purple - Highway Star

Şi dup-aia s-a întâmplat ceva. Şi s-a terminat. Cu lacrimi şi spus chestii urâte. Acum suntem bine.

Greenday- Time Of Your Life

Leapşa merge la Maria şi D-ra Scorţişoară, desigur. Oricine altcineva e binevenit. Hai cu nostalgia

Carte: S. Godin, "Vaca mov"

S-a întors d-ra Ralu cea responsabilă şi greşit de interesată de chestiile pe care le învaţă la şcoală. "Vaca mov" e despre marketing şi publicitate. Care, se pare, nu mai sunt ce-au fost şi nu mai funcţionează cum funcţionau.
Seth Godin, pe care se pare că jumătate din tineretul viitor marketer îl idolatrizează, observă că nu mai ţine figura cu promovatul intensiv al unui produs mediocru sau neremarcabil. Soluţia, anunţată încă din primele pagini, este simplă: creaţi produse remarcabile, care se promovează aproape singure: "Merită să vorbeşti despre ceva remarcabil, iar acel ceva merită să fie observat. Căci este ceva excepţional, nou, interesant. Este o vacă mov. Lucrurile plictisitoare devin invizibile. Sunt nişte vaci maronii."
Pertinent, până aici. Dar cum creezi o vacă mov? Problema, desigur, e că nu există o reţetă. Aşa că Godin nu dă soluţii, ci un fel de reguli (foarte de bun simţ) pentru găsirea soluţiilor. Spune, de exemplu, că un produs remarcabil este cel care produce consumatorului o adevărată pasiune, pe când unul foarte bun, dar fără nimic special, are toate şansele să treacă neobservat. Sau că e mai bine ca produsul tău să fie remarcat pentru defectele sale decât să treacă neobservat. Pe scurt, că orice e mai bine pentru un produs sau serviciu decât să treacă neobservat.
Dar asta se ştia de la Oscar Wilde încoace, nu? "Singurul lucru mai rău decât să fii vorbit de rău e să nu se vorbească despre tine." Aşa să fie? Nu mă pot gândi la vreun brand care să fi folosit publicitatea negativă pentru a se (re)lansa, dar asta ar putea să fie scăparea mea. Altfel, cartea e scurtă şi la obiect, lejer scrisă, punctată cu exemple relevante. Mi-a plăcut.

Noi

Voiam să treacă ziua de ieri ca să scriu despre Cosmin, acum mai bătrân cu un an. Cosmin ăsta e, după cum spunea o anonimă colegă de facultate, mic şi ciudăţel. Nu stă niciodată locului, nici fizic, nici mental. Gesticulează mult, se strâmbă, rar termină o frază într-o singură limbă, rar nu mâzgăleşte pe fiecare colţ de hârtie pe care îl prinde. Scrie frumos, cu jocuri de cuvinte care mă fac mereu să zâmbesc. Şi e mereu acolo. La cursuri şi seminarii, la concerte faine, la cencacluri literare pe jumătate serioase, la club-ăreală şi la ceaiuri liniştite, cu Urma pe fundal. Cu un banc, o filosofie şi notiţele la Imago. Cosmin e eroul nostru, al fetelor faine de la FCRP, şi merită statuie.
Aşa că i-am făcut statuie. 12 ore am lucrat la replica lui din papier-mache. Cu Anca, copilul nebun, care ascunde ciudat de multă intuiţie şi empatie sub stratul de demenţă. Cu Ioana, "pensionara" venită de la mate-info, care-mi împărtăşeşte pasiunile adolescentine pentru profesori deştepţi. Cu Adriana, stratega al cărei căţel învaţă cu ea pentru examene. Cu Denisa, soarele ardelean pasionat de fotografie, care chiar rezistă să danseze toată noaptea. Cu Cristina, artista metalistă şi "ria" doar la suprafaţă.
Şi aşa am ajuns să scriu despre mai mulţi. Despre un "noi" care se formează acum şi care-mi place teribil. La mulţi ani, Scobitoare.

Carte: S. King, "Duma Key"

Încep cu o avertizare: recent apăruta "Duma Key" este singura carte de Stephen King pe care am citit-o. Dacă exagerez, invoc scuza acestui prim (şi cred că ultim) contact. Dar să nu anticipăm.
Două vorbe despre carte în sine: e enormă. Fizic vorbind. Dacă aveţi flori de pus la presat, aşezaţi-le cu încredere sub "Duma Key". A doua menţiune relevantă e că pe ultima copertă se povesteşte aproape toată cartea. Asta am observat acum. Dar oricum nu contează, pentru că asta face şi King. Dar, din nou, să nu anticipăm.
După un accident de muncă, Edgar Freemantle, constructor, soţ şi tată fericit, rămâne fără mâna dreaptă şi fără bucăţi semnificative din memorie. Soţia cere divorţul, iar psihoterapeutul îi sugerează să se mute din oraş. Aşa ajunge personajul principal pe insula Duma Key din Florida. Instalat într-o vilă impunătoare, îşi redescoperă pasiunea pentru pictat.
Cam aşa se scurg vreo 150 de pagini. După care încep să se întâmple dubioşenii paranormale. Edgar simte furnicături în mâna lipsă, pictează tablouri suprarealiste pe care nu şi le aminteşte şi are viziuni. Desigur, nu spune nimănui şi ajunge faimos pentru talentul său artistic incredibil. Dar. Tablourile sunt rele, inspiraţia pentru ele izvorând dintr-o ceva care nu se ştie prea bine ce e, dar e rea. Mai mult, ceea ce apare în ele devine realitate. Până în final, unele din personaje mor ciudat, se sinucid sau se omoară între ele, dar există ceea ce s-ar numi un final cât de cât fericit; King e american, să nu uităm, iar cărţile lui se ecranizează musai, eventual de câteva ori.
Cred că asta m-a iritat la "Duma Key". E făcută în mod evident pentru a deveni film şi îi lipseşte substanţa. Da, naraţiunea curge frumos, iar câteva scene sunt chiar drăguţe. Altele, în schimb, sunt nu doar slabe prin ele însele, ci şi anunţate prin clişee de doi bani. Iar în povestea asta liniară, King încearcă să mai arunce şi bucăţele de filosofie şi misticism, care se potrivesc mai mult de-o groază. Ansamblul e completat de scene căutat horror, pe stilul "uită-te după colţ, e un zombie acolo", care nu au nici un fel de efect în literatură.
Per total, o carte ideală pentru a sta comod cât îţi legi şireturile. King m-a pierdut de la prima încercare.

Plecări

Marţi au terminat liceul clasele a 12a din fostul meu liceu. Am fost acolo, am schimbat replici politicoase cu profesorii, m-am uitat la defilările copiilor (tot noi am fost mai tari...) şi m-a izbit un fel de tristeţe paşnică.
Copiii ăştia pleacă. Punkeriţa sarcastică şi monumental de inteligentă, care-mi ţinea predici despre diferenţele majore dintre Velvet Underground şi Velvet Revolver, cu care repetam infinit şi inutil piesa scrisă de vară-sa, are să se facă doctoriţă în Scoţia. Prietena ei cu păr lung şi dragoste pentru chimie, care mereu se uita peste umăr când ne spurcam la bere ieftină în Tineretului, preferă mai-sudul Regatului. În Londra are să devină faimos băiatul căruia îi era frică de zâmbete false şi care, după patru ani de Sava, a devenit unul dintre ciudaţii ăia faini de tot. Fata care spune poveşti frumoase rămâne în Bucureşti şi, dacă nu mă înşel, vrea să-mi calce pe urmele academice. N-am idee ce vrea să facă roacărul supărat, bărbos, anti-tehnic şi filosof, dar tot pe-aici îşi va petrece studenţia.
Şi, bineînţeles, toată ameţeala asta de direcţii şi planuri duce la despărţiri. Cu un an întârziere, trec şi ei prin ce-am trecut noi şi se sperie şi se gândesc că nimic nu va mai fi la fel. Aşa e. Va fi mai greu să ieşiţi împreună. Telefonul va costa enorm şi Skype-ul va deveni o a doua casă. Dar veţi supravieţui. Şi va fi bine. Drum bun.

Căutări

Nu e o chestie metafizică. E ce spune Google că s-a căutat pentru a mă găsi. Printre titlurile de cărţi care mă bucură teribil, au apărut următoarele:

• cărţile nu se mai poartă - trist, dar adevărat. Ofer idee de promovare a cititului contra mână capabilă s-o realizeze.
• poze oameni la telefon - greu. Cred că oamenii care şi-ar face poză vorbind la telefon şi-ar face poză cu telefonul. Sesizaţi paradoxul şi imposibilitatea fizică?
• proaste şi insistă - da. Am şi numere de telefon, dacă vreţi.

Distracţie plăcută pe minunatele plaiuri virtuale.

Leapşă literară

Pentru că nu o primeam de nicăieri, m-am autoservit de pe blogul dnei Pînzaru, care predă fain şi scrie tot aşa. Să purcedem.

Ce autor apare mai des în bibliotecă? Din ce carte ai mai multe exemplare?
Cred că Coehlo-urile cumpărate din inerţie. Sau Philip K. Dick, din tinereţea tulburată a lu' tata.
Dubluri n-am, deşi sunt câteva volume la care aş cumpăra originalele.

De ce personaj de ficţiune ai fost îndrăgostită în secret?
Surprinzător, cred că am rămas castă pe domeniul ăsta.

Ce carte ai citit cel mai des?
Antichrista, Amelie Nothomb. Ultima dată, duminică spre luni.

Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Testamentul unui excentric, Jules Verne. Una din puţinele cărţi care mi-a plăcut la prima citire, nu şi la a doua.

Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Unul, nici unul şi o sută de mii, Luigi Pirandello. Nu era musai proastă, doar că n-aveam eu răbdare cu filosofia ei deprimantă.

Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Middlesex, Jeffrey Eugenides. Citită în două aeroporturi, două avioane şi două fusuri orare, în 11 ore cu totul. Impecabilă.

Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Habar n-am. O să fiu patrioată şi o să zic Cărtărescu, care-mi place, dar nu ştiu realist vorbind dacă merită.

Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Mesi@, Andrei Codreanu. Sunt chiar curioasă cum s-ar pune în imagini haosul superb de care ziceam.

Descrie visul cel mai straniu în care să fie inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar?
Nu prea visez cărţi. O singură dată cred că am visat o bibliotecă imensă. Nici vorbă să fie straniu, totuşi... mai curând plăcut.

Care este cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Seria cu Cumpărăturile, Sophie Kinsella. Şi mi-a şi plăcut.

Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Mică enciclopedie matematică. Aveam examen.

Preferi autorii francezi sau ruşi?
Ruşi n-am citit. Am tras de Crimă şi pedeapsă vreo săptămână, cu pauze şi sughiţuri. Deci francezi.

Shakespeare, Milton sau Chaucer?
Pare rău, habar n-am. Nu l-am citit pe niciunul.

Ce te deranjează cel mai mult în activitatea de a citi?
Să se audă pickhammer-ul din faţa blocului. Sau să ajung la staţia la care cobor.

Care este romanul tău favorit?
Nu pot să aleg unul, serios. Încercam acum să aleg trei, şi nici aşa nu pot.

Povestiri scurte, schiţe?
Acum citesc Salcie oarbă, fată adormită, Haruki Murakami. Îmi place enorm.
Am mai citit "scurte" reuşite de Milan Kundera, Daphne du Maurier, Ray Bradbudy şi Norman Spinrad. Cereţi şi le veţi primi cu împrumut.

Non- ficţiune?
Pentru şcoală. Lângă laptop tronează Principiile marketingului, (evident) Kotler.

Ce scriitor este supraevaluat?
Am răsfoit câteva volume ale unor tinere talente neaoşe, publicate cu surle şi trâmbiţe, şi m-am luat cu mâinile de cap. Dar probabil că eu n-aş putea nici atât, deci nu dau nume.

Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Una pe care n-am citit-o deja. Probabil voluminoasă. Şi musai beletristică, nu funcţională.

Şi acum…ce citeşti?
Păi Principiile şi Salcia, după cum ziceam.

Mai departe, cui vrea. Hai, faceţi o pauză de la sesiune şi daţi-vă culţi.

Scene

... din ziua prezentărilor finale la Olimpiade.
La 9 fără un sfert, tipul de la xerox-ul din subsolul Universităţii nu putea să creadă că vrem să îndosariem 15 exemplare a 4 pagini. "Băi, da'... e scump!" Ştiam.
La 9 şi un sfert, Ciprian dormea, acasă, în timp ce noi ne învârteam în jurul cozii la Izvor, aşteptându-l în van. Când, într-un final, a apărut, l-aş fi bătut şi îmbrăţişat în acelaşi timp.
La 10 fără un sfert, în unul din nenumăratele, enormele şi absurd de decoratele holuri ale Parlamentului, Sorin Psatta ne zâmbea încurajator. Am zâmbit înapoi.
Trecând rapid peste prezentările echipelor de dinainte, pe care nu am putut să le apreciez din cauza emoţiilor, ajungem la scena pe care am urcat cu băieţii, în timp ce Maria asculta de la tipii din organizare eternele glume despre numele ei de familie. Ce-am spus, nu mai ţin minte. Ţin, în schimb, minte că am depăşit marginea din spate a podiumului şi era să cad din picioare; că am apăsat pe un buton greşit şi am închis temporar prezentarea; că, în ciuda defecţiunilor tehnice şi echilibristice, Marius Negrea părea cu adevărat interesat de ce spunem. (Apropo. Mulţumim. Pentru preselecţie, tutoriate şi mai ales pentru atenţie, de care chiar aveam nevoie.)
Ceva mai calmă, am ascultat cum Sergiu povestea execuţiile şi am căutat semne de aprobare pe feţele membrilor juriului. La câţiva am găsit-o şi mi-a crescut inima ca o varză de mândrie. Alţii scriau mesaje pe mobil. Asta e.
Coborâtă din lumina reflectoarelor, am putut să mă bucur de celelalte prezentări. Mindset au făcut spectacol, aşa cum promiteau, prezentând incredibil de energic o campanie care să-şi aducă publicul ţintă în lumina reflectoarelor. Moartea Domnului Rădulescu, amuzanţi şi spontani, şi-au învăţat viitorii clienţi că muzica pe care o ai în casă te defineşte.
Celelalte expuneri, însă, nu mi-au captat atât de mult atenţia. RG&B Creative Lab au avut o prezentare foarte şmecheră pe calculator, pe care au irosit-o printr-un discurs incoerent şi presărat cu insulte la adresa publicului. Rorschach au încercat să demoleze câteva din miturile Crăciunului, dar eu n-am priceput cu ce scop. Topolino au ales un concept foarte interesant pe care să-l asocieze cu portalul Strategic.ro, dar campania lor mi s-a părut neviabilă în viaţa reală. Iar campania fetelor de la Voodoo Advertising m-a lăsat încă nelămurită cu privire cine este şi ce face Ţara lui Andrei.
Finalul apoteotic, legendara "bere de după" s-a întâmplat în Centrul Vechi şi a fost o limonadă cu miere, greşit de scumpă pentru cantitatea oferită. Iar acum sunt acasă, cu bătături de la pantofii eleganţi ai maică-mii, examen mâine şi melodii liniştite în Winamp. Şi cu o amintire foarte, foarte faină.

Olimpici

N-aş vrea să devină siropoasă povestea asta. Dar dacă aşa iese, asta e.

Oamenii ăştia cu care particip la Olimpiadele Comunicării mi-s tare dragi. Şi împreună, şi separat, dar zilele astea mai ales împreună. Pentru că ne certăm, ne încăpăţânăm, suntem răi şi aroganţi, facem pe proştii, şi pe urmă se deschid cerurile şi cinci minute funcţionăm perfect, ne completăm frazele şi suntem copii cu creioane colorate şi un teanc de foi albe.
În ordine alfabetică. Mi-e drag Ciprian când îşi caută fără succes "good karma" şi ne anunţă că ne urăşte ideile. Mi-e drag Filip când desenează pe eternul carneţel şi insistă să căutăm strategia întâi. Mi-e dragă Maria când se extaziază că l-a văzut pe Mihnea de la Luna Amară şi când mănâncă a treia îngheţată de la Mc. Mi-e drag Sergiu când se aprinde pentru o idee şi îşi strâmbă ochelarii la mijloc.
Bineînţeles, astea sunt bucăţele nesemnificative din grandioasa noastră saga olimpică. Doar că, până la urmă, peste ics ani de zile, când voi fi bătrână şi decrepită, asta îmi voi aminti.

Scrisoare...

... puştiului din Goblin, de aseară.

Dragul meu,
Dacă ai cin'şpe ani, n-ai ce căuta în club. Eşti prea mic să-ţi maschezi cu succes nesiguranţele sub bere. Şi ai oră de întors acasă.
Dacă totuşi vii în club, fă un efort şi strânge un grup. Unde-s mulţi, puterea creşte - nu vă mai învaţă asta la şcoală? Nu veni cu prietenul cel mai bun care, deşi cu siguranţă e o persoană faină, arată ca naiba şi poartă haine mult prea strânse.
Nu te lua prea în serios. Lumea vine în club să se maimuţărească, să bea cocktail-uri scumpe şi proaste şi să râdă la aceeaşi poantă de săptămâna trecută. Nu sta lipit de perete şi nu face mişcări micuţe din picioare. Nici mişcări ample, hip-hop-ăreşti din mâini.
Că veni vorba, muzica nu s-a terminat la hip-hop-ul prost din anii '90. Ascultă un pic de indie, un pic de reggae, musai rock'n roll şi feel-good rock. S-ar putea să-ţi placă.
E ok să te uiţi la fete. Nu e ok să te holbezi cu un amestec de sociopatie şi jenă. Zâmbeşte. Nu şuşoti cu prietenul mai sus menţionat, e bizar şi feminin.
Şi distrează-te, fir-ar să fie! Nu eşti pe moarte, şcoala începe abia luni, tipa de la masa vecină nu e sufletul tău pereche. Ce nu se întâmplă săptămâna asta, poate o să se întâmple săptămâna viitoare. Sau când faci şap'şpe ani.
Puţin îngrijorată,
R.

Carte: F. Beigbeder, "29,9 RON"

De mult voiam să citesc Beigbeder. Din recomandări, din tot tam-tam-ul şi toate afişele pentru "Dragostea durează trei ani", pusă în scenă (sub un bilet prea scump) prin Lăptărie, de la coperta deşteaptă a acestui "29.9 RON". Şi am împrumutat-o, într-un final, şi am citit-o în câteva ore.
E o carte dură. Şi ca limbaj, dar mai ales ca mesaj. E o carte cinică, care se vrea violent de sinceră şi mai curând te-ar lua la palme decât să-ţi ofere o relaxare virtuală. Naratorul, Octave Parango, copywriter, urăşte lumea în care trăieşte, lumea satisfacţiei imediate şi a consumului, în care reclama ghidează vieţile şi dorinţele oamenilor: "Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. [...] Apostolatul meu e să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă." Aşa că scrie această carte sperând să fie concediat.
Povesteşte şedinţele de creaţie populate de numeroşi băgători de seamă, care nu-şi exprimă cu nici un preţ propriile păreri: "Assistant brand managerii încep să ia cuvântul pe rând, pentru a face comentarii: îmi place la nivel mediu, ader, mai degrabă, nu-s hiperconvins, chiar dacă am prins bine ideea...". Povesteşte întâlnirile platonice cu Tamara, prostituata pe care o aduce în lumina reflectoarelor cu rolul principal din reclama la care lucrează. Povesteşte cum şi-a părăsit prietena când aceasta l-a anunţat că e însărcinată. Povesteşte aventurile lui din Statele Unite şi de la Cannes, unde câştigă un Leu. Dar de fapt vorbeşte mereu despre superficialitatea şi tristeţea modernă, de neascuns sub lucruri noi şi vacanţe exotice.
De ce ai citi cartea asta, dacă vrei să lucrezi în comunicare? De ce ai citi o carte care pune la rădăcina tuturor relelor publicitatea? Din două motive. Primul, că dacă nu poţi face faţă unei cărţi de genul ăsta, e destul de probabil să nu poţi face faţă nici carierei tale de vis, în care trebuie să te baţi pentru ideile tale. Al doilea, că merită văzută şi cealaltă faţă a monedei, opusă poveştilor cu "echilibrul dintre client şi organizaţie" şi "livrarea calităţii" din manuale. Exagerate sunt şi manualele, şi "29.9 RON", iar adevărul de la mijloc e mai uşor de găsit dacă ştii extremele.

Carte: M. Kundera, "Immortality"

Din nou, Kundera. M-am gândit o vreme dacă să scriu despre "Immortality" şi să-l las pe fantasticul ceho-francez să apară de două ori în lista mea de să-le-zicem-recenzii. Dar n-am putut să mă abţin.
Stând la piscina unui hotel, naratorul observă gestul degajat de salut al unei femei şi, pornind de la el, o construieşte pe Agnes, una din eroinele romanului. Agnes e funcţionară măruntă, căsătorită cu avocatul Paul, mamă a doi copii şi soră a Laurei. Dacă Laura caută cu orice preţ să iasă în evidenţă, să-şi demonstreze pasiunea cu care se aruncă în viaţă, în iubire şi în suferinţă, Agnes descoperă cu uimire că îşi doreşte, mai mult decât orice, linişte şi singurătate.
Paul vrea să rămână tânăr. De-asta, ni se explică, are o rubrică la radio şi predă la Universitate - din refuzul de a pierde contactul cu modernitatea şi de a înţepeni în sterilitatea oficială a baroului. Tot un fel de revoluţionar cu ambiţii mici este şi cunoştinţa sa întâmplătoare, profesorul Avenarius, care aleargă seara printre maşini şi le sparge cauciucurile.
Iar profesorul Avenarius discută cu naratorul despre romanele recent publicate ale celui din urmă. Dacă n-aţi prins minunatul artificiu stilistic pe care l-am detaliat, mai citiţi odată. Aştept. Gata? Să explic. Naratorul e real, Agnes e ficţională, produsă de imaginaţia lui. Între ei sunt Paul şi Avenarius. Dar ei sunt reali sau ficţionali? Răspunsul, bineînţeles, e "da", ca la majoritatea întrebărilor cu "sau" din literatură.
Dacă nu era de ajuns, în roman mai apare şi Goethe. O dată viu, împreună sau încercând să se despartă de femeia care practic îl urmăreşte, altă dată mort, discutând cu Hemingway despre cum posteritatea le disecă cu mai mare entuziasm vieţile private decât operele.
Dar Kundera n-ar fi el însuşi fără să-şi explice părerile despre sensul vieţii. Din (probabil) mai multele teorii din "Immortality", două au fost exact pe frecvenţa mea. Prima, despre cum imaginea, fie ea a unei persoane, a unui obiect sau a unui concept, este mai importantă şi mai capabilă să ne influenţeze decât persoana, obiectul sau conceptul în sine. Aşa am ajuns, spune el, să judecăm oamenii după primele impresii şi să credem în imagini şi simboluri politice, nu în ideologii.
A doua, că nici un episod (din viaţa cuiva sau dintr-o naraţiune) nu poate fi considerat izolat, pentru că nici o funie de cauzalităţi nu poate fi dezlegată până la capăt şi pe toate ramurile; "no episode is condemned a priori to remain an episode for ever, for every event, no matter how trivial, conceals within itself the possibility of sooner or later becoming the cause of other events and thus changing into a story or an adventure." Mai mult, dacă am trăi la nesfârşit, dacă am atinge nemurirea anunţată în titlu, toate episoadele şi-ar găsi o rezolvare, devenind parte a poveştii.
Şi aş mai scrie. Aş povesti toată cartea, în cele mai mici detalii, dacă aşa nu şi-ar pierde tot farmecul.

Oameni: Virtual

Prin clasa a zecea am descoperit deviantArt-ul şi am început să-mi construiesc cu sârg galeria virtuală. (Care atunci consta în poze proaste.) Drept urmare, am intrat cu vârful degetelor în aşa-zisa comunitate virtuală. Dintr-un comment în altul am ajuns să vorbesc îndelung cu Alex din New Hampshire, despre cum funcţionează societăţile noastre. De la el am înţeles (în mare) cum votează americanii şi cum sunt organizate summer-camp-urile din filmele cu adolescenţi. "if you're ever in this part of the world, i have a couch you can crash on", mi-a spus la un moment dat.
Nu ridicaţi din sprâncene. Se poate şi mai dubios. Vreo două, trei luni am vorbit cu un fost coleg de liceu despre filosofie. Prin mesaje private pe hi5. Cei doi ani în care drumurile noastre reale ar fi putut să se intersecteze au trecut fără să ne cunoaştem. (Adică fără să mă cunoască. El era un fel de celebritate intelectuală.) Mediul este mesajul, spune McLuhan, şi are un pic de dreptate: pe messenger nu mai discutăm la fel. Acum el e în State, cu cartea mea cu tot, iar eu încă n-am citit nimic de Bertrand Russel.
Bineînţeles că astea nu sunt prietenii funcţionale. Dar sunt altceva. N-am primit niciodată scrisori, dar primeam la câteva zile o epistolă virtuală şi mă bucuram de ea. De cele 5 minute în care o citeam şi 10 minute în care răspundeam. Bineînţeles că nu o să mă prăbuşesc vreodată pe canapeaua lui Alex, la celălalt capăt al lumii. Dar îmi place să ştiu că aş putea.

Carte: M. Pavic, "Mantia de stele"

Editura Humanitas face o chestie foarte şmecheră împreună cu Vodafone. Anume. Cumperi o carte de la ei şi primeşti o a doua pe degeaba, din 10 titluri pe care le oferă. Teoretic, introducerea asta ar putea părea reclamă, dar cei 0,5 cititori ai mei nu sunt un public-ţintă pentru nici una din companiile menţionate.
Revenind. "Mantia de stele" a fost cartea gratis cu care m-am autocadorisit în Sibiu. Este o culegere de povestiri despre iubire şi zodii, teoretic cu legătură între ele. Spun teoretic, pentru că eu nu aş fi văzut legătura dacă nu era anunţată şi subliniată cu două linii (metaforice) pe coperta II. Dar se poate citi şi cu această limitare.
Ce e frumos la cartea asta e limbajul. Cele şase povestiri sunt plasate în epoci şi spaţii diferite, iar limbajul e perfect adaptat în fiecare caz, trecându-te printr-un plăcut tur de forţă stilistic. Mi-au mai plăcut eufemismele legate de sexualitate, pe care le-aş cita dacă ar avea farmec scoase din context.
Mai puţin plăcută simţului meu estetic a fost dezlânarea generală a textului. Tot aşteptând să "prind" legătura dintre fragmente, simt că am cam ratat poveştile în sine; drept dovadă, singura pe care mi-o mai amintesc e "Scorpion şi Vărsător", cea plasată în Balcanii medievali. Nu mi-a plăcut nici inserarea în text a pasajelor de horoscop, nici atmosfera căutat mistică.
Per total, o carte uşurică, bună pentru o sâmbătă seara liniştită, dar nu pentru un eseu literar. De ce-aţi ales-o, măi, pe-asta?

Carte - poll!

Am citit 3 cărţi relativ recent şi nu mă pot decide pe care să v-o expun. Până... la 00.00 în noaptea de sâmbătă spre duminică aştept voturi. Variantele sunt:

• Jose Saramango, "Peştera"
  
• Haruki Murakami, "Iubita mea, Sputnik"
• Milorad Pavic, "Mantia de stele"

Şi da, asta e şi un fel de test. Cine citeşte aberaţiile astea?
Edit: Gata. Voi reveni cu "Mantia de stele". Mulţumesc pentru atenţie.

Oameni: În trecere

Ca să-mi sărbătoresc îmbătrânirea am plecat câteva zile înspre Ardeal. A fost o pauză binemeritată (pentru amândoi), o jumătate de săptămână de izolare, linişte şi autosuficienţă. Şi totuşi nu pot să nu spun două vorbe despre oamenii care au fost prin preajmă.
Au fost profa lui în tren, coborând la Sighişoara, şi doamna care fuma. A fost recepţionera de la Hunedoara, care mi-a spus "la mulţi ani" şi a povestit cum au şocat-o preţurile din Bucureşti. A fost doamna de la castelul Corvinilor, care ne-a spus cum să nu ratăm jumătate din camerele deschise pentru vizitat. Au fost puştii din tren, adormiţi şi puţin luaţi, care mergeau la Braşov să petreacă.
În Sibiu, au fost cei doi taximetrişti, primul cu licenţa luată de o săptămână, al doilea revoltat de scăderea tarifelor pe kilometru. A fost manageriţa hostelului, Raluca, blondă, într-o bluză pe post de rochie. Au fost tipa din turnul catedralei, care m-a încurajat să urc până în vârf, şi barmaniţele din Propaganda, cărora le-am lăsat Cool Girl-ul cumpărat la mişto. În ultima dimineaţă, au fost chelneriţa din Einstein, care deja învăţase ce vrem şi zâmbea, de data asta, mai puţin forţat, şi cuplul proaspăt căsătorit care s-a oprit la poze în faţa cafenelei.
Şi toţi oamenii ăştia sunt în afara poveştilor mele doar din întâmplare, din motive exterioare. Am putea cunoaşte pe oricine, oricând, oriunde. Oricât de puţin. Oricât de în trecere.