sâmbătă, 13 iunie 2009

Plecări

Marţi au terminat liceul clasele a 12a din fostul meu liceu. Am fost acolo, am schimbat replici politicoase cu profesorii, m-am uitat la defilările copiilor (tot noi am fost mai tari...) şi m-a izbit un fel de tristeţe paşnică.
Copiii ăştia pleacă. Punkeriţa sarcastică şi monumental de inteligentă, care-mi ţinea predici despre diferenţele majore dintre Velvet Underground şi Velvet Revolver, cu care repetam infinit şi inutil piesa scrisă de vară-sa, are să se facă doctoriţă în Scoţia. Prietena ei cu păr lung şi dragoste pentru chimie, care mereu se uita peste umăr când ne spurcam la bere ieftină în Tineretului, preferă mai-sudul Regatului. În Londra are să devină faimos băiatul căruia îi era frică de zâmbete false şi care, după patru ani de Sava, a devenit unul dintre ciudaţii ăia faini de tot. Fata care spune poveşti frumoase rămâne în Bucureşti şi, dacă nu mă înşel, vrea să-mi calce pe urmele academice. N-am idee ce vrea să facă roacărul supărat, bărbos, anti-tehnic şi filosof, dar tot pe-aici îşi va petrece studenţia.
Şi, bineînţeles, toată ameţeala asta de direcţii şi planuri duce la despărţiri. Cu un an întârziere, trec şi ei prin ce-am trecut noi şi se sperie şi se gândesc că nimic nu va mai fi la fel. Aşa e. Va fi mai greu să ieşiţi împreună. Telefonul va costa enorm şi Skype-ul va deveni o a doua casă. Dar veţi supravieţui. Şi va fi bine. Drum bun.

2 comentarii:

  1. Am trecut și eu prin asta când am fost la festivitatea de absolvire a celor care au terminat în anul de după mine. A fost un spectacol foarte... suprarealist, așa. Pe mulți dintre ei nu-i cunoşteam, ce-i drept (la mine în liceu a fost un oareşice hiat între generații), dar am simțit cel mai ciudat tip de simpatie pe care l-am avut vreodată.

    Și mai e ceva: cu un an înainte, deși nu pot spune neapărat că m-a lăsat rece întreaga poveste, nici nu m-a mişcat foarte tare. În schimb, când i-am văzut pe cei din urma mea terminând, am avut un sentiment de tristețe care a durat vreo săptămână până l-am scuturat de tot, pentru prima dată mi s-a părut că "cheers for the teenage years" e mai mult decât un clişeu de doi lei, şi cred că vreo câteva secunde am regretat că n-am profitat mai pe îndelete de anii ăstia. Mă rog, regretele mi-au trecut uşor pentru că am profitat de ei destul.

    RăspundețiȘtergere
  2. sunt ani faini. dar poate ca o parte din fain-aciune tine si de faptul ca sunt limitati. adica... you can't stay teenage forever.

    RăspundețiȘtergere