Carte: F. Florian, "Zilele regelui"

Mi-a împrumutat Ana cartea asta, spunându-mi că o să-mi placă. Am amânat-o vreo săptămână, am citit-o şi-i dau dreptate. Regele din titlu este Carol I, adus în destul de recent unitele Principate din "frunzişul unor arbori genealogici iluştri", tânăr, confuz şi cu măsele cariate: "Avea dureri cumplite, aşa că, în bună parte ameţit şi înainte să se fi consultat cu tatăl său şi cu ministerpraesident-ul von Bismarck, s-a trezit întrebându-l pe dentistul care-i crestase gingia dacă nu cumva l-ar urma la Bukarest, pentru totdeauna."
Aşa ajunge dentistul Joseph Strauss în Bucureştiul sfârşitului de secol 19, un loc de care se sperie şi se bucură în acelaşi timp, la graniţa dintre Vest şi Balcani, dintre oraş şi mahala, cu locuitori de nenumărate naţii şi cu ciudate obiceiuri. Aici se mai vede sporadic cu proaspătul rege, se stabileşte (desigur) pe Lipscani, îşi face prieteni, se îndrăgosteşte şi păstrează taine. Alături îi stă motanul Siegfried, care scrie lungi epistole mâţei Riţa pe spatele scaunelor tapiţate.
Ce-i fain la cartea asta? Acţiunea e interesantă, credibilă şi destul de alertă încât să-mi fac popcorn şi să citesc cum aş urmări un film. Sunt faine personajele, de la dentistul netulburat de haosul din jur la soţia sa cu "ochi albaştri şi sârbeşti", de la regele pe care îl urmăreşti maturizându-se până la pisicul filosof. Vorbind de filosofie, se găseşte şi d-aia, aruncată în fermecătorul stil indirect liber: "Joseph credea că banii îşi pierduseră noima, ajungând să însemne recunoştinţă, loialitate, amor, afecţiune, prietenie şi milă, câte un strop din fiecare şi câte un strop din multe altele, ca într-o salată de sentimente şi noţiuni".
Dar cel mai frumos îi iese domnului Florian atmosfera. Interioare şi străzi, camere cu perdele trase, vagoane de tren sau câmpuri de luptă, toate descrise în detaliu şi într-un limbaj teribil de îngrijit, aproape că devin personaje şi nu doar cadre ale acţiunii. Deşi finalul (fericit, apropo) a încheiat la fix povestea, mi-ar fi plăcut să întârzie puţin.
Două vorbe mai spun. Odată, că povestea trebuie, probabil, înţeleasă ca ficţiune; personal, mă lasă rece dacă regele Carol a avut vreun copil din flori, dar poate pe alţii îi preocupă subiectul. A doua, că pe ultima copertă, într-unul din comentariile de altfel elogioase, se arată harul românesc de a lăuda pe cineva insultându-i pe alţii. Dau o bere cui se prinde la ce mă refer.

Încă doi

Ziceam acum destul timp că mă îndrăgostesc şi mă dezdrăgostesc repede. Fidelă afirmatei concepţii, mi-am petrecut câteva zile de vacanţă zâmbind a prost şi făcând scenarii improbabile. Altfel spus, încă doi care m-au prins, chiar dacă pe scurt.

• În iunie a fost tipul din metrou, care mi-a prins prietenele din urmă şi le-a lăsat o carte de vizită pentru "fata creaţă". Om deştept, adult aproape responsabil, trăit cu anii prin afară şi cu slujbe (plural, pentru că poate) de vis. Ieşirea "la o bere" s-a transformat în discuţie presărată cu aluzii peste două sticle de vin, încheiată cu un sărut şterpelit în ploaie. Nu m-a mai sunat. Acum regret că nu i-am văzut tatuajele.
• Pe sfârşit de iulie, aruncată în Deltă, mi s-au aprins călcâiele după un coleg de cum a apărut în raza mea vizuală. Ce-i drept, asta fac în fiecare grup nou; o fi vreun mecanism de adaptare. Băiat pe tipicul iubirilor mele de 15-16 ani, frumuşel, cu o pasiune ferventă pentru muzică şi o doză de ciudăţenie d-aia faină. Cum eram aproape invizibilă în haita de fete frumoase de acolo, m-am resemnat după două zile. Am rămas cu formaţii noi în iPod şi drag de cuvântul "bittersweet".

Pentru august se oferă cineva?

Carte: P. Bruckner, "Căpcăunii anonimi"

Am citit cărţulia asta foarte pe scurt, luând-o din raftul gazdei ca să nu mă plictisesc înainte de masă. În "Căpcăunii anonimi" sunt două povestiri ca la 70 de pagini fiecare, tocmai bune pentru zâmbit plin de înţeles într-o dup-amiază. Prima, care dă titlul volumului, povesteşte încercările lui Balthus Zaminski, căpcăun cu origine nobiliară şi purtări altfel alese, de a renunţa la mesele pe bază de copilaşi. În cea de-a doua, groaznic de morocănosul chimist Paul Folcone foloseşte o substanţă creată întâmplător pentru a şterge, la propriu, fericirea copiilor de la şcoala din apropiere. Unde duc întâmplările, nu vreau să vă spun, de vreme ce o parte din farmecul lui Bruckner stă în deznodăminte.
Iar altă parte a farmecului stă în forma scriiturii. Elementele de fantastic sunt atât de frumos şi de credibil detaliate şi ţesute în text că devin aproape credibile: "E multă vreme, aşadar, de când căpcăunii nu mai au chipuri de ucigaşi sau de sălbatici. Sunt fiinţe respectabile ca voi şi ca mine, care vorbesc englezeşte, plătesc cu cărţi de credit şi lucrează la calculator." Un mare plus este şi ironia cu care sunt construite personajele; chiar şi antieroii stârnesc un zâmbet şi, prin asta, un grăunte de simpatie: "Mergea aplecat, întotdeauna exasperat, fulminant, alungând cerşetorii şi câinii. De fapt, detesta bărbaţii ca şi femeile, copiii ca şi bătrânii, bogaţii ca şi săracii, francezii ca şi străinii."
Pe scurt, o carte faină, de relaxare, nu de profunde reflecţii filosofice.

Verde

Stau de 10 minute cu foaia virtuală în faţă şi nu-mi găsesc cuvintele. Cum să scriu despre ultima săptămână, cum să enumăr şi să descriu tot ce-am făcut, am vorbit şi am simţit de duminică până duminică?
Pe hârtie e simplu. A fost o şcoală de vară, pe numele ei Plant Your Brand, care a adunat 20 de participanţi, 15 organizatori şi (oficial) 4 vorbitori în numele ecologiei şi comunicării. Ne-am dus în Deltă, la Mila 35, am făcut conferinţe şi workshop-uri, am lucrat la proiecte şi ne-am relaxat serile. Dan Dumitrescu şi Adrian Ciubotaru ne-au vorbit despre ce poţi să schimbi şi cum să ajuţi la nivel individual, Teia Catană despre dezvoltare durabilă şi cum se influenţează lucrurile între ele, Dragoş Bucurenci despre cum promovăm eficient ecologia, iar Mona Nicolici despre ce fac companiile pentru societate. La sfârşit am făcut spoturi pentru ediţia a doua a PyB, ura şi la gară. Nu aşa?
Păi nu aşa. În primul rând pentru că am mers cu barca şi autocarul, nu cu trenul. Şi pentru că n-am spus nimic despre oameni. De care m-am îndrăgostit iremediabil şi care mi-au făcut plinul cu speranţă şi energie până cine ştie când. Şi ajungem din nou la "cum să scriu despre".
Invitaţii au refuzat să se cocoaţe la vreun pupitru. Pe Dan o să-l ţin minte sărind în piscină, pe Adrian jucând ping-pong, pe Teia dându-ne idei de jocuri, pe Dragoş cântând "Famous blue raincoat", pe Mona râzând de personajele noastre de la prezentări. Pe AdViceri o să-i ţin minte agitându-se, înotând când noi lucram şi ţinând şedinţe când noi pierdeam vremea cu biliard şi darts, dansând toată noaptea şi căscând toată dimineaţa. Oameni responsabili, deştepţi şi entuziaşti, cărora îmi doresc tare, tare de tot să le fiu colegă de la toamnă.
Şi ajungem la cei 19 fantastici. Iar stau de 10 minute, mă uit când la ecran, când la foaia cu datele de contact şi-mi dau seama că n-am cum rezuma zilele astea. N-am cum să scriu despre. N-am cum explica, oricât de puţin convingător, că am plecat necunoscuţi şi ne-am întors prieteni. N-am cum să număr şi să enumăr zâmbetele, cântecele, excursiile la piscină (la orice oră, zi sau noapte), bancurile, jocurile, proiectele în echipă, serile de zbânţuit şi dimineţile de băut cafea cu paharul. Mi-e incredibil de dor de voi şi vreau înapoi în Deltă. La anu', cu cortu' pe pajişte?