Carte: K. Roberts, "Lovemarks"

Publicată în 2004, tradusă la noi în 2006, "Lovemarks" trebuie citită de tot tineretul cu speranţe în marketing şi comunicare. Nu pentru că e o carte bună, deşi e. Nu pentru că are poze, deşi are. Ci pentru că restul lumii a citit-o şi e naşpa rău să rămâi de căruţă. Eu, una, de-asta am citit-o.
Un Lovemark este un brand de dincolo de brand. Adică nu unul mort, Doamne-fereşte, ci unul cât se poate de viu. Atât de viu, încât consumatorii chiar îl iubesc. De unde şi "love"-ul din lovemark. Pentru consumator, un lovemark nu este doar cea mai bună opţiune din categoria lui, ci singura opţiune. De lovemark-ul tău nu te saturi niciodată şi nu vorbeşti de rău, iertându-i eventualele scăpări, erori şi hibe.
Evident, ca producător sau vânzător, nimic nu te-ar bucura mai mult decât să creezi un lovemark. Cum faci asta? Păi renunţi la statistici şi grafice, ieşi din birou, afli ce vor cu adevărat consumatorii tăi, cum trăiesc şi ce le place, după care faci tot posibilul să le îndeplineşti şi să le depăşeşti aşteptările. Cum faci asta? Bineînţeles, nu există reţetă, aşa că încerci, o nimereşti sau o dai în bară, încerci din nou, ectecera.
Iertaţi-mi ironia gratuită. Cartea e faină, scrisă lejer şi amuzant, într-un format interesant (adică are poze, dom'le!), cu exemple foarte bune, sfaturi pertinente şi citate grozave. Anita Roddick, de exemplu, spune: "Dacă crezi că eşti prea mic pentru a avea un impact, atunci du-te la culcare cu un ţânţar." Şi începe cu fraza "m-am născut optimist". Cum să întreci asta? Altfel spus, "Lovemarks" ar putea să devină în sine un lovemark în domeniul cărţilor despre, cu şi pentru creativi şi comunicatori.
Şi m-a pus pe gânduri. Care sunt lovemark-urile mele? Primele care mi-au venit în minte au fost Snack Attack şi Kumm. Dar Snack Attack au dat câteva rateuri în ultima vreme, aşa că rămân doar Kumm-ii. Lovemark-urile voastre care sunt?

Carte: D. Smith, "Noapte de vară"

Aseară încercam fără spor să-mi fac nişte teme. Şi m-am dus cu gândul la ce uşoare erau temele din generală. Şi la generală în general. Şi la primară, şi la cărţile pe care le citisem deja de vreo două ori înainte să am o vârstă cu două cifre. Una dintre ele este "Noapte de vară". Am recitit-o zâmbind.

Cartea asta, deşi nu are un dalmaţian pe copertă şi nu se cheamă "102 dalmaţieni", este continuarea cărţii "101 dalmaţieni". (Care carte, dacă e să intrăm în detalii, nu e ca filmul.) De-asta începe cu o mică recapitulare a contextului din prima carte, după care intră în acţiune. Pongo se trezeşte într-o dimineaţă şi observă că nici o creatură în afară de câini nu este trează. Mai mult, câinii nu simt foame sau sete, pot comunica telepatic pe distanţe mari şi plutesc prin aer. Pentru a elucida misterul acestei zile, o parte dintre dalmaţieni pleacă la Londra, unde locuieşte Cadpig, una din fiicele lui Pongo şi Missis, actuala căţeluşă a primului ministru. Explicaţia, se arată, este că steaua Sirius, îngrijorată de halul în care oamenii tratează lumea, propune să-i ia pe câini în constelaţia sa. Dacă acceptă sau nu, aflăm în deznodământ.
Nu e o carte complicată. Un singur fir epic, personaje puţine şi bine individualizate, nimic greu de înţeles, provocator sau scandalos. Normal, aş zice. Doar e o carte pentru copii. De ce-am citit-o? Pentru că aveam o oră liberă, o cană cu ceai şi un pic de dor de vremurile simple şi fericirile mici. Nu zic s-o căutaţi pe-asta. Dar zic să căutaţi una care v-a plăcut şi să faceţi o pauză de la seriozitate şi adult-itate. S-ar putea să prindă bine.

Carte: M. Gladwell, "The Tipping Point"

Mie nu-mi displac volumele de non-ficţiune. Am citit câteva pentru şcoală, am citit câteva de florile mărului, să mă mai culturalizez, iar când am dat de "The Tipping Point" în original, la o cincime din preţul traducerii, am decid să mă scutesc de cafea şi croissant pe ziua respectivă. Oricum nu prea le am cu cafeaua şi croissant-ele.
Revenind. Nu mă aşteptam să-mi displacă, mai ales că am auzit lucruri bune despre ea de la oameni deştepţi. Dar nici să-mi placă în halul ăsta de mult. Dacă despre "Vaca mov" sau "Buzz marketing" spuneam că sunt rezumate bune ale unor idei şi discuţii arhicunoscute, "The Tipping Point" m-a ţinut atentă de la un capăt la altul.
Tipping Point-ul este, după Gladwell, ceva-ul mic cu efecte surprinzător de mari. Există asemenea puncte în multe domenii, de la epidemii la mode şi comportamente sociale. Pentru a le găsi şi a le utiliza, ai nevoie de o mână de oameni capabili să-ţi răspândească mesajul exponenţial, de un detaliu memorabil şi de un context pe care să-l înţelegi cu adevărat. Sună banal? Cu atât mai bine. Cartea e scrisă, cred eu, ca să-şi convingă cititorii de relaţiile disproporţionate dintre cauză şi efect, de faptul că îţi dai seama unde să apeşi, poţi să aprinzi foarte multe beculeţe deodată.
Ca să susţină ideea, autorul aruncă exemple surprinzătoare, de la epidemii în sensul strict la ascensiunea (şi căderea) pantofilor Airwalk şi de la fumat la Sesame Street. Şi da, ce scrie în josul primei coperte, cu văzutul lumii altfel, se cam aplică. Şi dacă nu era de ajuns, mai aduce în discuţie şi teorii de care poate aţi auzit, pe care le foloseşte ca argumente. La teoria celor 6 grade de separaţie, de exemplu, adaugă faptul că lanţurile posibile ajung de multe ori să se suprapună parţial, prin intermediul oamenilor cu grupuri sociale neobişnuit de eclectice. Din antropologie şi biologie comparată preia studii despre legătura dintre evoluţia neo-cortexului şi numărul de prieteni buni pe care îi putem avea, iar din sociologie ţine o lecţie scurtă despre mecanismele de răspândire a zvonurilor.
N-aţi înţeles? Asta-i pentru că eu nu scriu clar, coerent, ordonat şi argumentat, cum scrie Gladwell. În plus, are un limbaj creativ, chiar un pic poetic pe alocuri, fără să dea în penibilisme, clişee şi limbă de lemn. Iar ocazional îşi permite un pic de sarcasm blând: "Conventional advertisers have preconceived ideas about what makes an advertisment work: humour, splashy graphics, a celebrity endorser."
Încă o vorbă şi închei, deşi aş putea să mai ciripesc entuziasmată vreo juma' de pagină pe puţin. Să priveşti "The Tipping Point" drept "a business how-to", cum fac cei de la Time Out pe coperta 4, e o limitare artificială şi inutilă. Ar putea să fie un "understand-how-things-work how-to", dacă ar exista aşa ceva. Şi cum nu există, rămâne o carte foarte bună. Şase stele din cinci.

Căutări, 2

Din nou, de la Google citire:

• egocentrism sau altruism - aceasta-i întrebarea. Ceva între, după caz, aş zice.
• nu ştiu să desenez oameni - nici eu. Sunt două soluţii mari: sau iei cursuri de desen, sau alegi să-i desenezi în cuvinte. Ce-i drept, dacă ai temă la desen nu merge cu cuvintele. Am încercat eu şi n-a ieşit bine.
• să citeşti o carte este foarte amuzant şi inter - inter...naţional. Inter...Milano. Inter...dicţie, că nu-i cul să citeşti. E cul să scrii "lol!!!" la Favourite Books pe reţelele sociale.
• pagină de suflet - de asta nu fac mişto. Asta e frumoasă.

Poate, într-o zi, şi pe mine mă vor căuta doritorii de "sex cu moşi", ca pe Împărat.
Edit: poezii inter milano. Mişto. Dacă vreau vreodată musai să scriu şi n-am despre ce, asta o să fac.

Carte: J. Barnes, "A History of the World in 10 1/2 Chapters"

Adusă din Anglia de un om drag, cartea asta s-ar putea să fi devenit una din cărţile mele preferate. Mai citisem Barnes şi îl ştiam sarcastic (din "Pedantul în bucătărie"), cu idei surprinzătoare (din "Până când m-a cunoscut") şi scriitură originală (din "Trois"), dar "A History..." tot a reuşit să mă surprindă.
Cele 10 capitole din titlu sunt 10 povestiri destul de independente, iar jumătatea este "Paranteza" dintre capitolele 8 şi 9. Serios, aşa-i zice, "Paranthesis". Subiectele povestirilor sunt de-a dreptul aiuritoare: avem parte de repovestirea legendei lui Noe din perspectiva unui pasager clandestin al Arcei şi de două încercări de descoperire a vasului pe muntele Ararat, de un posibil accident nuclear şi de un proces intentat de Biserică unor insecte, printre altele.
Deci idei are. Mai mult, reuşeşte să le lege, subtil şi amuzant, între ele. Pentru mine a fost o plăcere să descopăr pasagerul clandestin din primul capitol în toate celelalte; de la o vreme, încercam să prezic unde şi cum o să apară. Dar deliciul cel mare la cartea asta este, desigur, stilul lui Barnes. Sau, mai curând, naturaleţea (studiată?) cu care îi izbutesc o groază de stiluri diferite, care te cufundă fără scăpare în poveste. Unul dintre capitole e format doar din scrisori, altul din ornamentate pledoarii de tribunal, altul dintr-un amestec de naraţiune şi monolog interior delirant.
Am convins pe cineva? Mai dau două argumente. Primul, că în ultimul capitol descrie Raiul. Al doilea, un citat care m-a făcut să bufnesc în râs în mijlocul cursului de Finanţe: "When the film "Jaws" came out, there were many attempts to explain its hold over the audience. Did it draw on some primal metaphor, some archetypal dreams known the world over? (...) [Kingsley Amis] came to the following conclusion: "It's about being bloody frightened of being eaten by a bloody great shark"."

Partea plină a paharului

Amicul X, anonim la cerere, a binevoit aseară să mă lase să fiu adolescentă, negativistă şi plină de toane într-o plimbare printre haitele de câini. (Paranteză. Nasol cu haitele de câini.) Şi m-a întrebat de ce nu scriu despre marile şi micile mele catastrofe existenţiale pe blog.

Nu e o strategie de personal branding. Nu încerc să dau cuiva impresia că sunt mereu fericită cu existenţa mea perfectă, că toate îmi merg din plin, că n-am frici sau frustrări. Ba am. În plus, pe cine aş păcăli scriind pe blog? Mai toţi cei care aruncă vreun ochi pe aici îmi sunt prieteni în viaţa reală şi s-au cam prins, măcar în mare, ce hram port.
Tot aseară, narcisistă şi fără somn, mi-am răsfoit postările din ultimul an şi cred că am găsit poanta. Scriind despre lucrurile faine, impresionante, despre fericiri şi reuşite, îmi creez o arhivă (publică, dar nu asta contează) de optimism. O plasă de siguranţă, un ham de bungee jumping pentru ocazionalele căderi emoţionale. O confirmare a faptului că naşpa-ul trece şi fain-ul revine.
Închei scriitura asta dezlânată şi doar vag coerentă cu o întrebare. Când sunteţi "jos", voi ce faceţi?