Vederi din Brussel

Nimeni nu-l pronunţă cu toate literele, iar franceza belgiană oricum nu sună ca buletinul de ştiri de la TV5.
A trecut luna şi-ncă-o săptămână peste. Sunt în viaţă, deşi între timp mi-am gătit singură, mi-am plimbat picioarele în Marea Nordului la 10 grade şi am dormit constant câte 4 ore pe noapte. Iar aseară am încercat să mă caţăr pe pereţi, ceea ce s-a soldat cu bătături, zgârieturi, febră musculară şi ditai zâmbetul.
Aici plouă, ca stare generală. Vreme extremă n-am întâlnit, dar plouă mărunt şi constant, cât să te ţină în casă, unde întâlneşti căni de ceai şi, cu puţin noroc, calorifere calde. E riscant, ce-i drept, să inviţi belgieni în camera ta, pentru că încep să transpire de la 15 grade în sus.
Cu transportul public stau ceva mai bine ca noi. În staţiile de metrou se aude muzică, uneori clasică, iar automatele vând gauffre şi mini-cârnaţi. Nu le-am încercat, că duc mereu lipsă de monede. Transport de noapte au doar vinerea şi sâmbăta, dar acoperă mai tot oraşul, cu tot cu periferiile şi satele înglobate.

Mai bine stau şi la dorinţa de a se promova singuri. De exemplu, doar într-o lună au fost două festivaluri studenţeşti, la care muzeele, instituţiile culturale şi spaţiile pentru concerte au venit cu standuri, concursuri şi zâmbete autentice sau foarte bine repetate. Dar cea mai faină idee culturală trebuie să fie Nocturna, care ţine în fiecare joi câteva muzee deschise până la 10 seara. Aşa am ajuns la Muzeul Africii Centrale, la 14 kilometri de Bruxelles, sau la cel al Orientului Îndepărtat, găzduit de o pagodă şi un pavilion chinezesc. 

Şi şcoala e altfel. Au deranjant de multe locuri unde să înveţi, să intri pe internet sau să stai la o vorbă. Trei clădiri pe acelaşi colţ de stradă, fiecare cu cantina ei, plus clubul universităţii, unde poţi să bei o bere în pauza de masă. N-am încercat, dar probabil că e amuzant. Biblioteca are 7 etaje. Proful de statistică trimite fiecărui student observaţii privind tema, deşi are cam 300 de studenţi în 5 cursuri. Toate par făcute să te tragă de mânecă să rămâi cu ceva în cap.

Încă nu mă cred localnică, încă umblu cu ochii pe sus la clădiri sau rămân blocată în mijlocul conversaţiei, realizând unde sunt. Dar deja pot îndruma oamenii spre linia corectă de metrou, vorbesc mult mai lejer o corcitură de oricare-limbi-mă-ajută-să-mă-înţeleg-cu-persoana-din-faţa-mea, am un stand preferat la piaţa de duminică şi o idee vagă despre care beri nu trebuie încercate. Mi-e bine şi frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.