Durerea la bască

Din câte văd, olandezii sunt destul de... irreverent. (Ştiu că se traduce ca "ireverenţios", dar sună aiurea.) Mai pe româneşte, îi doare la bască de chestii pe care românii, de bine de rău, se prefac că le respectă. De exemplu.

Biserici

Ca orice oraş care se respectă, istoric vorbind, Maastricht e plin de biserici. Pardon, mă scuzaţi. Zic biserici şi s-ar putea înţelege nişte cămăruţe de 2 pe 2 cu trei lumânări pe un altar. Catedrale. Bestii imense de cărămidă roşie, cu turnuri cât blocul şi clopote în care aş încăpea cu birou şi raft de cărţi. (Exagerez un pic. Dar sunt mari.)

Chestia e că le-a cam trecut febra religioasă, aşa că s-au trezit cu ditai monumentele arhitectonice răspândite fără rost pe străduţele înguste. Ce să facem, ce să facem. Le refolosim. Cum ieşi din Vrijthof, una din pieţele principale, găseşti o catedrală transformată în, se pare, una dintre cele mai frumoase librării din lume. La juma' de melodie mai încolo, altă catedrală e transformată în hotel. Aula facultăţii mele e o fostă capelă, iar acum câteva săptămâni mi-am ascultat una din trupele preferate într-o altă catedrală, cu o bere în mână.

Măcar n-ai voie să urinezi pe ele, cum e cazul cu Sfânta Ecaterina din Bruxelles.

Cât despre preoţi şi călugăriţe, n-am văzut decât la carnaval.

Carnaval

Pe 11 a 11a, la 11 şi 11 minute (şi 11 secunde, chiar) se deschide oficial sezonul de carnaval în Olanda. (Şi în Germania, motiv pentru care nemţii au fugit la Koln peste weekend.) În umbra catedralelor din Vrijthof se strânge puhoi de lume, se amenajează o scenă, se bea şi se cântă. Domni şi doamne relativ afoni se manifestă în faţa microfoanelor; majoritatea cântecelor par desprinse din "Oktoberfest Greatest Hits", deşi am auzit şi o versiune chinuită de "Living on a Prayer" şi un "Sex on Fire" olandezizat, în care refrenul era înlocuit cu mult mai directul "ik wil sex met je have". (Normal că înţeleg olandeza doar când nu trebuie.)

Chestia cu costumatul e luată foarte în serios. Am văzut detaşamente întregi de piraţi şi batalioane de Robin Hood-i (Robin Hooji?). Câteva fete au venit costumate în curve, o mişcare uşor riscantă după părerea mea. Cei care nu aveau costume compensau cu accessorii în culorile tradiţionale de carnaval: roşu, galben şi verde, o combinaţie de-a dreptul lezantă din punct de vedere estetic. Dar cel mai mişto mi s-a părut că nu e doar un pretext pentru băute matinale tinereşti. În piaţă s-au înghesuit toţi studenţii rămaşi în oraş, bineînţeles, dar şi părinţi cu copii vopsiţi pe faţă şi doamne în etate în rochii cu crinolină. 

Eram singură acolo, puţin pierdută şi nelămurită. Mi-a plăcut, dar mă bucur că nu se întâmplă prea des. Iar când m-a luat în braţe un aproape-culturist în costum de căţel roz, m-am retras modest la bibliotecă. Cam aşa sunt duminicile mele, dacă vă întrebaţi. Încă nu m-am olandezizat destul ca să mă doară şi pe mine la bască.

Teoria memo-ului

Am o teorie. Teoria mea e că există o vârstă la care toate fetele primesc un memo: un mail, o scrisoare, un mesaj pe căsuţa vocală, ceva de genu', plin de sfaturi practice. Cum ar fi că unghiile se dau cu ojă şi nu se rod. Sau cum se pensează sprâncenele, cum se aplică fondul de ten şi cum se dă cu creionul pe la ochi şi nu prin ochi. Sau cum să alegi haine care stau bine pe tine, nu doar pe umeraş. Cum să mergi pe tocuri. Cum să baţi seducător din gene şi să nu sari cu o replică sarcastică pe bietu' băiat care încearcă să flirteze. Cum să fii jignită dacă băieţii încep să discute alte fete de faţă cu tine. Cum să nu ajungi să ţi se spună, relaxat şi inocent, că eşti "one of the guys".

Corolarul la teoria asta e că memo-ul (mail-ul, scrisoarea, mesajul) meu s-a pierdut pe drum. Dar nu sunt sigură dacă-mi pare rău.

Hai-hui

Voiam să călătoresc? Na că s-a-ntâmplat. După examenul de vinerea trecută şi după o petrecere post-examen de-a dreptul dezamăgitoare, asezonată cu multe "sunt prea bătrână pentru chestia asta", mi-am aruncat un pulover şi periuţa de dinţi în ghiozdan şi am ieşit din Maastricht pentru prima dată de când am ajuns aici. 

Trenurile nemţeşti sunt mult prea scumpe pentru buzunarul meu studenţesc. Noroc cu nenumăratele grupuri de car-sharing în care studenţii germani caută companie pentru lungul drum către casă. Am mers până în Freiburg cu o maşină plină şi am discutat 4 ore cu Wolf despre limbi străine, game theory şi mutatul departe de casă, în timp ce pe geam se derula cam toată lungimea Germaniei. 

Freiburg trebuia să fie doar un punct de întâlnire; în schimb, ne-am pierdut pe străzi şi prin prima zăpadă (nesemnificativă) până la apus, n-având habar unde suntem sau ce clădiri ar trebui bifate. Când am început să îngheţăm în Basel, era deja noapte neagră, înnegrită şi mai tare de aparenta zgârcenie privind iluminatul stradal. Singurele forme de viaţă se învârteau printre tiribombe, standuri de cârnaţi şi alte drăcii instalate pentru a sărbători un fel de zilele oraşului. Cârnaţii erau scumpi şi mediocri; oraşul, în schimb, e plin de surprize frumoase, de la primăria roşie la grafitti cu istoria ştiinţei sau un magazin cu cârnaţi tricotaţi. Se pare că le plac cârnaţii.

A doua zi am plecat relativ târziu către un oraş cunoscut doar mie şi GPS-ului. Am parcat lângă gară şi am luat Strasbourg-ul la picior, tot fără hartă şi fără ţintă. La câţiva paşi de graniţa cu Nemţia, oraşul e plin de case bavareze, cu bârnele pe-afară, la parterul cărora sunt cafenele aproape-pariziene, cochete şi întoarse spre stradă. E situat pe o gârlă, ca majoritatea oraşelor din zona asta (extinsă), aşa că bate vântul. Dar e frumos şi mai gol de vizitatorii care se înghesuie în alte oraşe franţuzeşti. Sau o fi de la extra-sezon.

Era târziu şi decizia raţională ar fi fost să ajungem în Maastricht. Drept pentru care ne-am oprit în Luxemburg, eu insistând să văd tot ce e de văzut. (Fără să ştiu ce e de văzut, bineînţeles.) După 45 de minute, eram înapoi în maşină, disputând dacă în ţărişoara asta înghesuită sub colţul Belgiei se vorbeşte franceză sau germană. Răspunsul e da; limbi oficiale sunt şi franceza, şi germana, plus luxemburgheza, un dialect de germană. Ai crede că nu-ţi trebuie 3 limbi pentru un teritoriu pe care-l treci într-o oră cu viteza legală.

Am ajuns în Maastricht târziu şi am bifat rapid principalele puncte de interes, încântaţi că Olanda măcar are grade cu plus şi ploaie în loc de lapoviţă. A fost a treia oară când am făcut pe ghidul în oraşul ăsta încă nou şi prima dată când m-am gândit la el ca "acasă". Şi totuşi n-am stare, iar Google Maps e mereu într-un tab în fundal. Noroc că plec în delegaţie în curând. Dar despre asta, în episodul viitor.