Durerea la bască

Din câte văd, olandezii sunt destul de... irreverent. (Ştiu că se traduce ca "ireverenţios", dar sună aiurea.) Mai pe româneşte, îi doare la bască de chestii pe care românii, de bine de rău, se prefac că le respectă. De exemplu.

Biserici

Ca orice oraş care se respectă, istoric vorbind, Maastricht e plin de biserici. Pardon, mă scuzaţi. Zic biserici şi s-ar putea înţelege nişte cămăruţe de 2 pe 2 cu trei lumânări pe un altar. Catedrale. Bestii imense de cărămidă roşie, cu turnuri cât blocul şi clopote în care aş încăpea cu birou şi raft de cărţi. (Exagerez un pic. Dar sunt mari.)

Chestia e că le-a cam trecut febra religioasă, aşa că s-au trezit cu ditai monumentele arhitectonice răspândite fără rost pe străduţele înguste. Ce să facem, ce să facem. Le refolosim. Cum ieşi din Vrijthof, una din pieţele principale, găseşti o catedrală transformată în, se pare, una dintre cele mai frumoase librării din lume. La juma' de melodie mai încolo, altă catedrală e transformată în hotel. Aula facultăţii mele e o fostă capelă, iar acum câteva săptămâni mi-am ascultat una din trupele preferate într-o altă catedrală, cu o bere în mână.

Măcar n-ai voie să urinezi pe ele, cum e cazul cu Sfânta Ecaterina din Bruxelles.

Cât despre preoţi şi călugăriţe, n-am văzut decât la carnaval.

Carnaval

Pe 11 a 11a, la 11 şi 11 minute (şi 11 secunde, chiar) se deschide oficial sezonul de carnaval în Olanda. (Şi în Germania, motiv pentru care nemţii au fugit la Koln peste weekend.) În umbra catedralelor din Vrijthof se strânge puhoi de lume, se amenajează o scenă, se bea şi se cântă. Domni şi doamne relativ afoni se manifestă în faţa microfoanelor; majoritatea cântecelor par desprinse din "Oktoberfest Greatest Hits", deşi am auzit şi o versiune chinuită de "Living on a Prayer" şi un "Sex on Fire" olandezizat, în care refrenul era înlocuit cu mult mai directul "ik wil sex met je have". (Normal că înţeleg olandeza doar când nu trebuie.)

Chestia cu costumatul e luată foarte în serios. Am văzut detaşamente întregi de piraţi şi batalioane de Robin Hood-i (Robin Hooji?). Câteva fete au venit costumate în curve, o mişcare uşor riscantă după părerea mea. Cei care nu aveau costume compensau cu accessorii în culorile tradiţionale de carnaval: roşu, galben şi verde, o combinaţie de-a dreptul lezantă din punct de vedere estetic. Dar cel mai mişto mi s-a părut că nu e doar un pretext pentru băute matinale tinereşti. În piaţă s-au înghesuit toţi studenţii rămaşi în oraş, bineînţeles, dar şi părinţi cu copii vopsiţi pe faţă şi doamne în etate în rochii cu crinolină. 

Eram singură acolo, puţin pierdută şi nelămurită. Mi-a plăcut, dar mă bucur că nu se întâmplă prea des. Iar când m-a luat în braţe un aproape-culturist în costum de căţel roz, m-am retras modest la bibliotecă. Cam aşa sunt duminicile mele, dacă vă întrebaţi. Încă nu m-am olandezizat destul ca să mă doară şi pe mine la bască.