Scriituri

Aveam 6 ani când am scris prima poezie. Încă o ştiu pe dinafară, încă îmi amintesc cum arătau hârtia (puţin lucioasă, foarte albă, împăturită în două) şi literele (de tipar, înghesuite şi strâmbe). Părinţii mi-au citit-o şi m-au acuzat că e propagandistă. Sau cel puţin aşa cred, din amintirile mele despre un cuvânt lung şi complicat şi din recitirile ulterioare ale textului.
Pe urmă am scris prin şcoală, crezându-mă un geniu neînţeles când mi se reproşa că nu respect tema. Abia în clasa a 11a m-am lăsat convinsă, cu rugăminţi refuzate de dragul de a le auzi din nou, să scriu fără să fie musai. Am început greu şi am oscilat între senzaţia că scriu mizerabil şi convingerea că sunt literar-minunată. Mi-a luat o vreme să mă prind că nu-i nici aşa, nici invers.
Tot într-a 11a m-a dus el de mână la cenaclul de-l pusese la cale între două beri şi ca la vreo 10, 15 prieteni. Prin varii bodegi, terase şi parcuri ne-am jucat de-a "scrie plecând de la cuvântul ăsta", ne-am citit unul altuia ultimele bateri de câmpi şi ne-am prins că-i faină treaba asta cu literatura. Sau, mă rog, eu m-am prins, cred că ei ştiau deja. Vara am mers La Metoc şi băieţii au apărut cu agende scrise până la mijloc, pe când eu aveam juma' de pagină printată. În noiembrie ne-au dat afară din cafeneaua Muzeului Literaturii, ceea ce ni s-a părut culmea ironiei.
Şi ajungem, cu voia boieri dumneavoastră, în anul de graţie şi criză 2009, pe 7 septembrie, la supriza anunţată acum două zile. Din două săptămâni de internship 2.0 se naşte cenaclul recitiri. Care se vrea întâlnire de oameni cu oameni, de cuvinte cu urechi, poate chiar de buze cu absint, dat fiind spaţiul de care beneficiem, dar mai ales întâlnire de inimi cu trăiri. Dacă vă sună bine, ne vedem, vorba cântecului, online oricând şi offline miercurea mai târziu de amiază.