
Dar deviez. De Cezar Paul-Bădescu am auzit de la Cărtărescu, acum vreo 3 ani, când el ţinea ceva conferinţă despre viitorul literaturii româneşti, iar eu mă ţineam să nu dau în pasiuni adolescentine penibile. N-am dat, dar nici de "Luminiţa, mon amour" n-am dat prea curând. Am cumpărat-o abia acum o lună şi am citit-o ieri, în 3 ore.
Volumul spune povestea de dragoste, dependenţă şi uşoară demenţă dintre Cezar şi Luminiţa, de la întâlnirea din facultate până la reflexiile post-divorţ. În seara în care se cunosc, cei doi studenţi la Litere discută literatură. "Deja aud golanii din fundul sălii cum fluieră şi strigă "F***-o, mă fraiere!" Sala râde. Au şi ei dreptate, s-or fi plictisit de atâta lipsă de acţiune." Apoi se îndrăgostesc, pleacă la mare, îşi cunosc reciproc părinţii. Ai Luminiţei locuiesc într-un oraş din Moldova, "leagăn al culturii româneşti, care a dat mari nume, etc., etc." şi refuză să-şi mărite fiica din raţiuni financiare. Ai lui Cezar îi dau pe tineri afară din casă, cu strigături. Până aici, povestea e destul de amuzantă. De aici începe drama. Luminiţa capătă fobii paralizante, iar Cezar o ajută cât poate. Se căsătoresc, se naşte Tudor şi, într-un final, se ajunge la divorţ.
Citeam prima parte, râdeam în hohote şi mă gândeam că aşa aş vrea şi eu să-mi povestesc viaţa. Cu autoironie şi un limbaj minunat, surprinzător, punctat cu jocuri de cuvinte şi analiză de expresii: "Acum ar fi trebuit să fac observaţia de bun simţ că aerul îmi biciuia obrajii, numai că ar fi incorect: aerul, săracu', nu făcea nimic; eu mă împlântam cu viteză în el", scrie despre gestul simplu de a scoate capul pe geam din tren.
Dar am ajuns la părţile dure. Şi mi-am dat seama că "Luminiţa, mon amour" e, înainte de toate, un gest de un curaj aproape dement, pe care eu nu l-aş avea niciodată. Curaj de a-ţi scrie viaţa, aşa cum a fost, fără să o transformi nici în comedie de doi bani, nici în tragedie grecească. De a te autoanaliza şi de a-ţi expune, vorba lui Topârceanu, sufletul în vitrine. De a vorbi cu luciditate dureroasă despre boli mintale şi stupidităţile infinite din sistemul religios.
Am început în glumă şi termin în serios. Cartea merită citită, dar nu e pentru cei cu ochelari roz asupra vieţii. Te face să râzi, să te îngrozeşti, să te revolţi, să o termini într-o singură tură de citit şi să-ţi (re)dai seama că se poate şi mai rău.
Volumul spune povestea de dragoste, dependenţă şi uşoară demenţă dintre Cezar şi Luminiţa, de la întâlnirea din facultate până la reflexiile post-divorţ. În seara în care se cunosc, cei doi studenţi la Litere discută literatură. "Deja aud golanii din fundul sălii cum fluieră şi strigă "F***-o, mă fraiere!" Sala râde. Au şi ei dreptate, s-or fi plictisit de atâta lipsă de acţiune." Apoi se îndrăgostesc, pleacă la mare, îşi cunosc reciproc părinţii. Ai Luminiţei locuiesc într-un oraş din Moldova, "leagăn al culturii româneşti, care a dat mari nume, etc., etc." şi refuză să-şi mărite fiica din raţiuni financiare. Ai lui Cezar îi dau pe tineri afară din casă, cu strigături. Până aici, povestea e destul de amuzantă. De aici începe drama. Luminiţa capătă fobii paralizante, iar Cezar o ajută cât poate. Se căsătoresc, se naşte Tudor şi, într-un final, se ajunge la divorţ.
Citeam prima parte, râdeam în hohote şi mă gândeam că aşa aş vrea şi eu să-mi povestesc viaţa. Cu autoironie şi un limbaj minunat, surprinzător, punctat cu jocuri de cuvinte şi analiză de expresii: "Acum ar fi trebuit să fac observaţia de bun simţ că aerul îmi biciuia obrajii, numai că ar fi incorect: aerul, săracu', nu făcea nimic; eu mă împlântam cu viteză în el", scrie despre gestul simplu de a scoate capul pe geam din tren.
Dar am ajuns la părţile dure. Şi mi-am dat seama că "Luminiţa, mon amour" e, înainte de toate, un gest de un curaj aproape dement, pe care eu nu l-aş avea niciodată. Curaj de a-ţi scrie viaţa, aşa cum a fost, fără să o transformi nici în comedie de doi bani, nici în tragedie grecească. De a te autoanaliza şi de a-ţi expune, vorba lui Topârceanu, sufletul în vitrine. De a vorbi cu luciditate dureroasă despre boli mintale şi stupidităţile infinite din sistemul religios.
Am început în glumă şi termin în serios. Cartea merită citită, dar nu e pentru cei cu ochelari roz asupra vieţii. Te face să râzi, să te îngrozeşti, să te revolţi, să o termini într-o singură tură de citit şi să-ţi (re)dai seama că se poate şi mai rău.