miercuri, 14 aprilie 2010

Carte: C. Paul-Bădescu, "Luminiţa, mon amour"

Na, că m-a apucat cititul. Zici că n-am 'nşpe proiecte pe cap şi toată ziua o huzuresc. Da' mă păcălesc singură că e ca la dietă, când termini dulciurile din casă înainte să te apuci. Aşa fac şi eu cu cititul. (Siiigur, se aude din public, şi marmota citeşte peste umărul tău?)
Dar deviez. De Cezar Paul-Bădescu am auzit de la Cărtărescu, acum vreo 3 ani, când el ţinea ceva conferinţă despre viitorul literaturii româneşti, iar eu mă ţineam să nu dau în pasiuni adolescentine penibile. N-am dat, dar nici de "Luminiţa, mon amour" n-am dat prea curând. Am cumpărat-o abia acum o lună şi am citit-o ieri, în 3 ore.
Volumul spune povestea de dragoste, dependenţă şi uşoară demenţă dintre Cezar şi Luminiţa, de la întâlnirea din facultate până la reflexiile post-divorţ. În seara în care se cunosc, cei doi studenţi la Litere discută literatură. "Deja aud golanii din fundul sălii cum fluieră şi strigă "F***-o, mă fraiere!" Sala râde. Au şi ei dreptate, s-or fi plictisit de atâta lipsă de acţiune." Apoi se îndrăgostesc, pleacă la mare, îşi cunosc reciproc părinţii. Ai Luminiţei locuiesc într-un oraş din Moldova, "leagăn al culturii româneşti, care a dat mari nume, etc., etc." şi refuză să-şi mărite fiica din raţiuni financiare. Ai lui Cezar îi dau pe tineri afară din casă, cu strigături. Până aici, povestea e destul de amuzantă. De aici începe drama. Luminiţa capătă fobii paralizante, iar Cezar o ajută cât poate. Se căsătoresc, se naşte Tudor şi, într-un final, se ajunge la divorţ.
Citeam prima parte, râdeam în hohote şi mă gândeam că aşa aş vrea şi eu să-mi povestesc viaţa. Cu autoironie şi un limbaj minunat, surprinzător, punctat cu jocuri de cuvinte şi analiză de expresii: "Acum ar fi trebuit să fac observaţia de bun simţ că aerul îmi biciuia obrajii, numai că ar fi incorect: aerul, săracu', nu făcea nimic; eu mă împlântam cu viteză în el", scrie despre gestul simplu de a scoate capul pe geam din tren.
Dar am ajuns la părţile dure. Şi mi-am dat seama că "Luminiţa, mon amour" e, înainte de toate, un gest de un curaj aproape dement, pe care eu nu l-aş avea niciodată. Curaj de a-ţi scrie viaţa, aşa cum a fost, fără să o transformi nici în comedie de doi bani, nici în tragedie grecească. De a te autoanaliza şi de a-ţi expune, vorba lui Topârceanu, sufletul în vitrine. De a vorbi cu luciditate dureroasă despre boli mintale şi stupidităţile infinite din sistemul religios.
Am început în glumă şi termin în serios. Cartea merită citită, dar nu e pentru cei cu ochelari roz asupra vieţii. Te face să râzi, să te îngrozeşti, să te revolţi, să o termini într-o singură tură de citit şi să-ţi (re)dai seama că se poate şi mai rău.

2 comentarii:

  1. Eu am un nume pentru tipul ăsta de cărți, le zic cărți de citit dintr-o bucată. Asta fiindcă volumele care debutează comic și încheie tragic nu trebuie citite dintr-o singură bucată, de la cap la coadă, altfel pierzi savoarea, citind numai ce e amuzant într-o seară și ce e mai degrabă tragic seara următoare.

    Dar serios, și mie mi-a plăcut, și-am regăsit și eu câte cate ceva din mine în cartea asta. See you soon, Alice :-).

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună! As dori sa citesc si eu cartea aceasta, " Luminiţa, mon amour". Problema este ca nu se mai găsește în librării sau anticariate ca sa o achiziționez. Dacă cineva o are si e dispus să o vândă vă rog să mă contactati la numărul 0756506716. Stimă!

    RăspundețiȘtergere