Poveşti din Bruxelles

Mişto titlu, ştiu. Am ajuns de 12 zile şi deja s-au strâns atât de multe, că nu ştiu cât de coerentă o să mai fiu. Aşa că o să spun câte două vorbe despre ce contează.

Locul. Bruxelles-ul e cel puţin bilingv, după cum afli uitându-te la numele străzilor. Mai e şi capitala Belgiei şi, judecând după instituţii, a Europei. Drept urmare, engleza e monedă de schimb, ceea ce-i tare bine pentru abia-ajunşii nelămuriţi şi nesiguri pe franceza lor de baltă. Bruxelles-ul are un centru frumos, clasic şi turistic. Şi haotic, cumva. Nu ca Balcanii, e drept, dar nici tras cu rigla ca oraşele germanofone. Aşa că te poţi uita liniştit în sus şi poţi face poze artistice.

Dar Bruxelles-ul adevărat e dincolo de primul ring, în cartierele puternic individualizate după etniile majoritare. Pentru că da, aici se vorbesc 180 de limbi. Şi se găsesc pieţe enorme, târguri de vechituri, restaurante cu de toate şi terase paşnice, unde să bei o bere. Pe care ai de unde s-o alegi, pentru că belgienii se pricep la asta. 

Şcoala. Din câte pare după primele zile, e ceva mai serioasă şi mai ancorată în realitate ca la noi. Proful de marketing a deschis cursul povestindu-ne despre cei 20 de ani petrecuţi în fruntea departamentelor de multinaţionale. Am început să rânjesc inexplicabil. Cursurile la ei au câte 3 credite, aşa că am 9 semestrul ăsta. Ne descurcăm, suntem bine. Ce mă miră, totuşi, e că nu au seminarii. Au, în schimb, un Intranet incredibil de util şi plin de cursuri. Un fel de forum FCRP în zilele lui bune. Şi cămine scumpe, dar tare civilizate. În camera mea am un fost şemineu.

Oamenii. Ei, aici e-aici. Sunt tentată să fac inventar de ţări; persoanele cu care am petrecut mai multă vreme până acum sunt o franţuzoaică, o norvegiancă şi un lichtenstein-ian. (Aşa s-o fi zicând?) Mă aşteptam să ajung într-un mediu internaţional, dar nu-mi dădeam seama cât de internaţional e oraşul cu totul, chiar şi dincolo de limitele veselului grup de Erasmuşi. Care, apropo, conţine vreo 120 de oameni. De-asta, cursurile în engleză chiar sunt în engleză, spre dezamăgirea flamanzilor rătăciţi printre noi.

Sunt oameni şi oameni. Unii cu care n-am mare lucru în comun şi oameni cu care văd lumea fix la fel, în ciuda diferenţelor geografice şi de vârstă. Oameni care, cel puţin momentan, sunt în decor şi oameni de care ştiu deja că o să-mi fie dor. Ce mi se confirmă e că suntem toţi la fel, dincolo de diferenţe. Şi că ne place berea. 

Că veni vorba de dor. Nu mi-e încă dor de casă, dar tare aş vrea să fie câţiva oameni dragi aici, cu mine. Ca să-i duc în magazinele de antichităţi şi să le arăt de unde să cumpere ciocolată ieftină. Ca să le aleg eu berea, după ureche, dar poate o nimeresc. (Da, berea e un leit-motiv. Poate o să treacă, doar să mă obişnuiesc.) Ca să am un motiv să merg la Atomium. Ca să le gătesc semipreparate şi să-i plimb pe la muzeele deschise joi noaptea.

Nu vă mai ţin. Aveţi de muncit mâine, iar eu trebuie să duc gunoiul. Selectiv, desigur.