Carte: Z. Smith, "Dinţi albi"

Un cititor pasionat ajunge, mai devreme sau mai târziu, să nu mai citească recomandările de pe ultima copertă. Pentru că fiecare carte e "cea mai...", dar nu prea. La "Dinţi albi", recomandările sunt pe prima copertă, aşa că n-am putut să le evit. "Extraordinarul debut al noului mileniu", o carte "amuzantă, inteligentă şi o lectură de-a dreptul exuberantă", hai, mă laşi? Aşa că am pornit s-o citesc cu o doză sănătoasă de scepticism. Care mi-a fost învins.
Povestea principală îi urmăreşte pe vechii prieteni Archibald Jones, cât se poate de englez, şi Samad Mial Iqbal, cât se poate de bengalez, care s-au cunoscut în război şi s-au revăzut în Anglia după 40 de ani. Archie, în prima zi din 1975, finalizează divorţul şi încearcă să se sinucidă, este salvat în ultimul moment şi o întâlneşte pe Clara, o negresă de care se-ndrăgosteşte (sau aşa ceva) şi pe care o ia urgent de soţie. Se naşte Irie. Samad o primeşte în căsătorie aranjată pe Alsana, care dă naştere gemenilor Magid şi Millat. Cei trei copii sunt prieteni, cel puţin la suprafaţă. Irie se îndrăgosteşte fantastic de Millat, Millat e fratele rău, rebelul, iar Magid, copilul care nu-şi doreşte decât să se integreze în societatea englezească, e trimis în India să-şi redescopere rădăcinile. Planul nu funcţionează, desigur, căci Magid nu face decât să-şi întârească aprecierea pentru raţionalismul occidental, în timp ce Millat se alătură unui grup fundamentalist islamic. În final, toate personajele se întâlnesc la o conferinţă ştiinţifică, unde se leagă un fir al poveştii lăsat liber prin primele 100 de pagini. Nu spun care, bineînţeles.
V-am ameţit? Mai e. În carte mai apar şi stră-străbunicul lui Samad, erou sau nenorocit al revoluţiei indiene, bunica şi mama Clarei, Martore ale lui Iehova convinse până la fanatism, familia Chalfen, engleji tipici (dacă există aşa ceva) cu care Irie şi Millat ajung să-şi petreacă mult timp. Şi alţii. Şi toate personajele sunt credibile, individualizate şi savuroase. Şi toate întâmplările, deşi par confuze la cum le-am înghesuit aici, curg minunat şi se leagă de nici nu le simţi între ele.
Dar nu de-asta e "Dinţi albi" o carte atât de faină. Ci pentru că vorbeşte pe un ton foarte lejer despre chestii serioase. Despre cum sunt văzuţi şi trataţi străinii în Anglia, despre cum se adaptează şi îşi crează propria lume, amestec de moşteniri culturale şi compromisuri occidentale. Când Samad îşi trimite un fiu să înveţe "vechea lege", când Clara rupe legăturile cu maică-sa, când Millat fumează şi Irie încearcă să-şi întrepte părul, toţi fac, de fapt acelaşi lucru: încearcă să-şi găsească locul într-o lume cu prea multe opţiuni.
Legată de această "căutare de loc" e tema eredităţii. Fără să cadă în determinisme de doi bani, Smith spune, prin toate personajele ei, că familia, ţara şi cultura în care creştem ne influenţează, poate mai mult şi mai puternic decât ne dăm seama. Ipoteză pe care studenţii la FCRP o aud şi răs-aud. Doar că aici e exemplificată frumos, nu teoretizată sec.
Hai, că prea m-am lungit. "Dinţi albi" e o carte foarte bună, alertă, pitorească şi vie, care te trece de la râs la înduioşare şi înapoi în aceeaşi frază. Are 568 de pagini şi merită citită pe nerăsuflate. Recomand, deci, cu încredere.