Autobiografii

Nu ale mele, că n-am îmbătrânit aşa repede.

Julian Barnes - Nothing to Be Frightened Of

Cartea începe lejer, cu poveşti despre familia lui. Mi-au trebuit câteva capitole ca să mă prind că tema principală în "Nothing..." e moartea. Sau, mai curând, atitudinea în faţa morţii. Barnes trece prin poveşti personale şi prin exemple din biografiile autorilor lui preferaţi ca să discute, cu destulă lejeritate, despre dimensiunile filosofice, religioase şi estetice ale morţii şi despre moştenirile emoţionale lăsate celor dragi. Pe alocuri e serios şi teoretic: "Art and religion will always shadow one another through the abstract nouns they both evoke: truth, seriousness, imagination, sympathy, morality, transcendence"; pe alte locuri, sinistru de amuzant: "Why should mortality be less of a matter for male boasting than cars, income, women, cock size? Night sweats, screaming - Ha! that's primary school stuff. You wait till you get to... And so our private anguish might be shown up as not just banal but under-powered. MY FEAR OF DEATH IS BIGGER THAN YOURS AND I CAN GET IT UP MORE OFTEN". Cu replici de genul ăsta, e uşor să uiţi că vorbeşte despre moarte. Abia în ultima treime a cărţii m-a izbit o frică primară.

Stephen Fry - The Fry Chronicles

Fry, tipul ăla care mă face să râd cu lacrimi în Black Adder şi Quite Interesting, atât de popular în Anglia că şi-a meritat o menţiune apreciativă într-un cântec rap, şi-a scris nişte autobiografii, se pare. Zic "nişte" şi "se pare", pentru că eu am citit "The Fry Chronicles" la întâmplare, aşa că am aterizat cam în mijlocul vieţii lui. Povestea începe când, după o adolescenţă aparent tulburentă, e acceptat la Cambridge şi prinde microbul actoriei; se împrieteneşte cu Hugh Laurie şi Emma Thompson şi începe să accepte diferite proiecte, de la stand-up comedy la piese, musical-uri sau reclame. "A beer commercial? Me? A low vulgar commercial, for a highly polished artist such as myself? How unbelievably insulting. I almost ran to the appointed place." Îşi cumpără un Mac şi împarte plăcerea de a scrie progrămele inutile cu Douglas Adams. Câştigă ridicol de mult, îşi cumpără maşini şi sfârşeşte, în ultima pagină a cărţii, prin a trage o linie de cocaină.

Merită citită? Întrucâtva. Dacă vă plac umorul englezesc, autoironia şi jocurile de cuvinte, merită încercată. Pe mine m-a enervat de la un punct încolo tendinţa de a se căina. Chiar dacă îl cred când spune că sub pojghiţa de abilităţi sociale e nesigur pe sine, tot e puţin enervant să vezi un adult plângându-şi de milă în casa de vacanţă cu 5 dormitoare.

Deci mi-am făcut şi moftul ăsta. M-aş retrage cu nişte ficţiune, dar am ceva articole ştiinţifice la rând. Să vedem, deci, ce efect are retragerea privilegiilor business class asupra loialităţii clienţilor companiilor aeriene.