marți, 9 februarie 2010

Carte: J. Wallen, "Vineri noaptea în oraş"

M-a costat 5 lei cartea asta, la vreo mamă de reducere pe la vreun târg de carte. Nici nu mai ştiu când m-am cadorisit cu ea. Cert e că mi-am început vacanţa citind-o, pentru că "Dinţi albi" e ameninţător de mare, iar "Outliers" nu ajunge odată în mâinile mele. (Aluzie subtilă.)
Abel, personajul principal, are o slujbă de doi bani, la "Institutul de Tăiat Frunză la Câini", din care pândeşte cu disperare sfârşiturile de săptămână. La sfârşit de săptămână, se întâlneşte cu prietenii lui de doi bani, cu care poartă conversaţii de doi bani şi pleacă să se îmbete şi să-şi aline singurătăţile cu flirturi de doi bani. Povestea din "Vineri noaptea în oraş" se întâmplă... în oraş, într-o noapte de vineri. Noapte de vineri cât se poate de obişnuită pentru Abel, cu băutură, tristeţi monoloage interioare şi reminescenţe din gloria trecută a adolescenţei.
În principiu, cartea asta nu spune nimic nou. Spune că ne putem trezi cu o viaţă plictisitoare, convenţională, în care zilele seamănă până la a se confunda între ele, iar discuţiile sunt mereu la fel, goale de conţinut şi grele de clişee. Spune că orice întâmplare, oricât de dramatică, îşi pierde la un moment dat însemnătatea, devenind doar un motiv de îngrijorare socială: "N-am chef să mă trezesc alături de Vanessa Redgrave în cine ştie ce speluncă şi să comand, cât mai dezinvolt cu putinţă, o băutură alcoolică produsă din sângele, sudoarea şi lacrimile palestinienilor sau ale kurzilor dezrădăcinaţi."
Ca stil, Wallen o cam nimereşte. Dialogurile sunt foarte credibile, ceea ce pentru mine e semn bun. La fel de credibile sunt monoloagele interioare, care oscilează cu naturaleţe între un pic de filosofie ("A dat oare peste un adevăr uman fundamental? Sunt oare toate obiceiurile încercări zadarnice de retrăire a unei experienţe iniţiale?") şi un pic mai multă ironie ("Bineînţeles, mexicanii ar fi putut considera că, dacă morţii nu se foloseau de cei cinci ani ca să pună mâna să învie, vina era a lor şi doar a lor.") Destul de drăguţe sunt şi fabulaţiile lui Abel, care nu prea au farmec scoase din context. (Adică nu dau citat.)
Aşa că mă găsesc într-o dilemă. Cartea asta nici nu are ceva extraordinar, care s-o propulseze în vreun top ţ'şpe cărţi care mi-au schimbat viaţa, dar nici nu dă cu oiştea în gard, ca s-o pot desfiinţa. "Vineri seara..." e neutră. Nu bună, nu proastă, nici măcar mediocră. Perfect neutră.

2 comentarii:

  1. E așa și-așa, ca viața din ea, și pe mine mă înspăimântă conceptul ăsta. Decât o viață așa și-așa mai bine pas. Așa că pe mine cartea asta măcar m-a speriat :-).

    RăspundețiȘtergere
  2. nu cred că-i aşa uşor să "pas". dar da, merită făcute toate eforturile ca să nu ajungi acolo.

    RăspundețiȘtergere